Euro 2024: Melancoliile unui dependent de fotbal (XX) - Poezia care a salvat finala și tot turneul: o joacă de copii

Prima mea amintire fotbalistică adevărată e o melodie. Aveam 7 ani și era mijlocul verii când am auzit-o prima oară și mulți ani mai târziu aveam să aflu că e cunoscută după mai multe titluri, că se crede că are autor anonim, dar a făcut-o celebră Narciso Yepes, care-o cânta la o chitară cu 12 corzi și lumea îl aplauda frenetic, în picioare, după fiecare concert.

Am auzit-o multe duminici la rând în vara aceea când mă obișnuiam cu prima vacanță mare, care a trecut și încă o mai auzeam când începusem clasa a doua. Și azi, dacă o aud, fără să închid ochii văd tribunele înalte și pline ale stadionului Ramon Sanchez Pizjuan din Sevilla și apoi o plajă pe care valuri de-un albastru inexistent o mângâiau, imagini între care apare mereu desenată o portocală cu codiță, frunze și-o minge de fotbal cu pentagoane într-o mână. Tot mai târziu am aflat că portocala se numea Naranjito și iubea fotbalul.

Am iubit fotbalul iubind Spania din 1982 care venea la televizor la Album Duminical, după ce se terminase Cupa Mondială și Televiziunea Română difuza rezumatele meciurilor, grupate câte 5-6 în fiecare duminică, după prânz. Venise toamna și, la mine la Topoloveni, încă se mai juca Copa del Mundo. Și fotbalul dansa pe Romanța Anonimă și eu învățam că mă pot numi Arconada, dacă mă trimit în poartă Ionel, și Manu, și Silvian, băieți mult prea mari ca să mă primească la fotbal în alte zile decât în cele în care lipsea unul dintre ei și aveau nevoie de-un portar.

Și rezumatele acelea dintr-o țară cu nume de fată cu pielea morenă s-au potrivit în acea vară cu prima carte despre fotbal pe care am citit-o și care m-a îndrăgostit în plus de fotbal și poezia lui: Mexico 70, minunăția de poveste de călătorie cu eroi din mijlocul gazonului pe care a scris-o Ioan Chirilă. Și Spania nu era în carte, nu se calificase la altă Copa del Mundo, cea de dincolo de Atlantic, dar era Iribar, portarul de legendă al lui Athletic Bilbao și al Spaniei, a cărui absență de la turneul mexican o regreta nea Vanea.

Toate încep să se lege azi, pentru mine, din coincidențe și metafore ca niște driblinguri de la care-mi luasem gândul și pe care le visam tot mai rar: Iribar, Arconada (care și el e basc și a jucat o viață la rivala din Donostia a lui Athletic, Real Sociedad), Unai Simon. Trei portari din trei veri care mi-au construit nu doar pasiunea, ci și speranța niciodată trădată că fotbalul e mereu doar cel din curtea școlii, din spatele blocului și de pe orice maidan: o joacă de copii.

Am iubit Spania aproape necondiționat și fără să știu despre ea mai mult decât o duzină de nume de fotbaliști, de orașe unde se juca fotbal și o romanță cu mai multe nume. Dar n-am iubit niciodată fotbalul ei mai mult decât în ultimele patru săptămâni, când m-am înspăimântat de nonfotbalul Franței, al Angliei sau al Olandei și abia am îndrăznit să visez.

Spania e deja de vreo 25 de ani pe caii mari ai zecilor de trofee pe care le-a cucerit cu echipe de club sau cu cea națională. Trei dintre ultimele cinci finale de Euro au fost câștigat de iberici, ultima chiar duminică seara. Niciodată însă în acești ani și aceste turnee finale n-am văzut vreo echipă de care, pe măsură ce juca meci după meci, să se amorezeze atât de multă lume. Apărută de nicăieri și din neîncrederea tuturor nu doar în antrenorul Luis de la Fuente, în selecția lui, ci și în calitatea individuală a jucătorilor, echipa Spaniei și-a sedus admiratorii cu orice pasă și cu fiecare gol.

În jurul meu și aiurea în lume am văzut, auzit și citit cum oamenii recunoșteau că sunt vrăjiți, că iubesc din nou fotbalul și că țin cu Spania, exact cum iubisem eu acum 42 de ani, fără îndoieli și fără explicații, ceva ce nu știusem până atunci că există: o pasă, un dribling, o șotie și multe goluri zâmbitoare.

Euro 2024 ar fi fost memorabil pentru lipsa lui de momente memorabile, dacă n-ar fi venit această Spanie pe care nimeni nu o mai aștepta și care ne-a făcut, de fapt atât de mult bine. De la Lamine Yamal și Nico Williams și până la Rodri și Cucurella, într-un fel despre care sunt convins că e irepetabil, Spania a primit toată inspirația divină, curajul și speranța, ca răsplată pentru că n-a lăsat fotbalul să mai moară puțin.

Jocul s-a reîntors la originile lui ludice de duminică seara, de la Berlin, unde, după o repriză în care parcă a vrut să ne arate cât de urât ar fi să semene Angliei sau Franței, Spania a început să joace finala chiar în joacă, fără să se mai gândească la scor, ci doar la bucurie. A fentei, a pasei, a ratării, a victoriei. Golurile nici n-au mai contat, ele ar fi venit oricum din clipa în care poezia fotbalului a fost și scrisă și recitată în același timp, ca-ntr-o joacă de copii.