Euro-Cronică de Doi Lei (din Bănie) (XXV) - Să fie dreptate! (Spania-Franța 2-1 / Olanda-Anglia 1-2)

Spania 2 (L. Yamal 21' / D. Olmo 25') - Franța 1 (R. Kolo 9')

Ce ar spune suporterul spaniol Jianos:
Sunt în drum spre Berlin, am lăsat München-ul în urmă demult, în camera de hotel am lăsat trei sticle de sangria și un mesaj frumos, îmi tremură mâinile și acum și nu știu, nu știu cum să prelungesc sentimentul acesta frumos, parcă vreau să amân și finala, să mai trăiesc câteva zile cu siguranța aceasta că am intrat în paginile unei povești.
Când joci cu echipa care îi ține pe bancă pe Camavinga, pe Griezmann și pe Coman nu mai contează aparenta ei formă, nu mai contează că mai mult au înscris adversarii pentru ei decât au făcut-o atacanții lor. Trebuie concentrare, trebuie forță și sânge rece!
Mulți nemți în tribunele Alianzz Arena, cu bilete achiziționate în zile în care sperau că vor încuraja Germania aici, mulți și majoritatea "fani" Cucurella, pletosul nostru care a făcut ceva imposibil: fraternizarea germano-franceză.
Vi-l mai amintiți pe Mbappe? Nu mai este! A fost doar în minutul 9 când a pasat genial lui Kolo Muani. 1-0!
Dar nimic nu s-a schimbat, hermanos: concentrare, forță, sânge rece.
Nu mi s-au uscat lacrimile din minutul 21, mi-au intrat cred în epidermă, le simt la fel de proaspete, lacrimile de bucurie ce au urmat fantasticului gol al lui Lamine Yamal.
Tribunele încă nu se liniștiseră când Dani Olmo a șutat puternic, iar Kounde a deviat mingea în poartă. Remontadaaaaaaaaaaaaaa!
Cum a fost repriza a doua? Concentrare, forță, sânge rece! Rodri a fost semizeu, Jesus Navas alerga de părea că este în clasă cu Lamine, Nico Williams l-a terorizat pe fabulosul Maignan, iar Tchouameni, Dembele și Mbappe nu au găsit soluții în situații favorabile.
Timpul nu mai avea răbdare cu francezii când Deschamps i-a scos pe Rabiot, Kante și Muani și a forțat cu Camavinga, Griezmann și Barcola. Cel care a fost aproape de egalare a fost însă Theo Hernandez.
Yamal putea să aducă liniștea în minutul 81 dar s-a lăsat pe spate în momentul șutului. Însă după zece minute Alianzz Arena era a noastră.
Sunt în drum spre Berlin și încerc să mai rămân în poveste.
Din America de Sud, peste ocean, au ajuns până la noi fabuloase povești ale fotbalului: Edson Arantes do Nascimento și Diego Armando Maradona.
Tot de acolo, dar din Uruguay, ne scria Eduardo Galeano: "Istoria fotbalului este o tristă călătorie dinspre plăcere către datorie. Pe măsură ce fotbalul a devenit industrie, sportul a alungat frumusețea născută din bucuria de a juca de dragul jocului.
Din fericire, încă mai apare pe gazon, chiar dacă asta se întâmplă doar din când în când, câte un zănatic care iese din rol și comite nebunia de a dribla toată echipa adversă și arbitrul și publicul din tribune, doar din plăcerea pură a corpului care se lansează în interzisa aventura a libertății."
Când Pele juca în finala Campionatului Mondial din 1958, înscria și ridica deasupra capului trofeul suprem, avea încă 17 ani.
Când Lamine Yamal va juca la Berlin, peste câteva zile, finala Campionatului European, va avea de o zi 17 ani.
Sunt în drum spre Berlin, lăcrimez și mă rog să mai rămân, alături de Yamal, în această "interzisă aventură a libertății".

Ce ar spune suporterul francez Vhieru:
În lumea asta orice e posibil. Deci e posibil să ieși câștigător fără ca tu să câștigi. Doar filosofia asta era dătătoare de speranță în contextul unui campionat execrabil. Spun asta cu toată răspunderea. Contrar notelor specialiștilor, care văd o Franța solidă, cu un ax central puternic, cu niște laterale gata să zboare, în general cu niște jucători care dacă își încordează mușchii, doboară lumea. Doar că acum, mușchii pe care i-am văzut au fost umflați cu steroizi. Am sperat la primul gol al nostru din acțiune (!) la acest campionat, dar se pare că spaniolii au venit cu temele făcute. La propriu, dacă ne gândim la Yamal. Tânărul care îi doborâse la fluierul de start recordul lui Pele, devenind cel mai tânăr fotbalist care evoluează într-o semifinală a unui turneu major, scrie istorie în fața noastră încă o dată după 21 de minute, devenind și cel tânăr bijutier într-o semifinală. Pentru ca ăla nu a fost un simplu gol. Plecăm capul și mergem acasă după ce karma și Dani Olmo îl fac pe Jules Kounde să își înscrie în proprie poartă.
Mulțumim, Germania! Am fost frumoși, dar nu prea.

Olanda 1 (X. Simons 7') - Anglia 2 (H. Kane 18' - P / O. Watkins 90')

Ce ar spune suporterul olandez de Jiwanu:
Pentru noi finalele au avut gust amar, indiferent că în teren luptau pentru culorile noastre Ruud Krol, Neeskens, semizeul Cruyff sau Arjen Robben, Dirk Kuyt, Wesley Snejder și Robin van Persie.
Doar 1988 ne-a zâmbit prin generația care a absorbit presiunea finalelor mondiale pierdute în deceniul trecut, generația fantasticilor van Basten, Gullit, Rijkaard și a antrenorului nostru de astăzi, Ronald Koeman, marcator în semifinala acelui turneu organizat tot în Germania.
Turneul acesta, jucat exclusiv pe teritoriul Germaniei (trăim vremuri în care trebuie să evidențiem acest aspect) ne-a luminat vara încă de la începutul ei și se apropie de sfârșit.
Am ajuns în semifinală după meciuri grele, fără a străluci deloc, iar adversar ne era suferinda Anglie, blamată uneori și de proprii suporteri, cu care am băut frățește bere.
Aveam încredere maximă, pentru că britanicii ajunseseră în genunchi în această fază, trecând în optimi la limită de Slovacia, iar în sferturi învingând Elveția abia la penalty-uri.
La Dortmund însă The Three Lions au arătat un fotbal senzațional și fanii englezi nu mai păreau la final atât de penibili urlând "It's coming home!"
Trecusem atât de greu de Turcia! Așteptam prudență de la Anglia, ne arbitra Felix Zwayer, cel care fusese blamat mediatic după meciul nostru cu românii. Meciul a început ca o vijelie, englezii alergau ca niște nebuni dar la o fază aparent banală jucată în treimea lor Xavi Simons nu a lăsat mingea să ajungă în piciorul apărătorului lui Crystal Palace, Marc Guehi și din cădere a lovit mingea cu forță. Mingea a trecut repede sub transversală. Nebunie în Zidul Portocaliu de la Dortmund.
Doar că englezii, când se gândesc la "acasă" nu simt fiorii reci ai eliminării. Se gândesc să ducă fotbalul acolo și jocul bun din primele minute, minutele premergătoare golului nostru, s-a transformat într-un joc foarte bun.
Toate mingile erau trimise spre poarta lui Verbruggen, goalkeeperul nostru venit în Germania chiar din Anglia, de la Brighton. Van Dijk, Aké sau Dumfries au luptat dar cel din urmă a comis-o în minutul 18, faultând în careu. Harry Kane, cel fără de trofeu, a executat lovitura de la 11 metri așa cum ar fi trebuit să o facă și la Campionatul Mondial din Qatar împotriva Franței, iar Verbruggen nu a mai avut vreo șansă. Scorul era egal și așa avea să rămână destul timp.
Repriza a doua a venit cu teamă pentru ambele echipe și așa s-a jucat până în minutul 80, când o altă teamă a cuprins fotbaliștii: teama de prelungiri.
În minutul 81, a ieșit Kane și am răsuflat ușurat. A intrat atacantul lui Aston Villa, Ollie Watkins care avea să mă facă să oftez peste câteva minute.
Până în minutul 90 s-a jucat mai mult fotbal decât în toată repriza. Au fost ocazii de ambele părți, însă ambele defensive au rămas pe baricade. În 90+1 un atac rapid al englezilor a dus la o pasă perfectă în careu spre Watkins, care a înscris după ce am închis eu ochii. Am simțit golul acesta în suflet. Nu am vrut să îl văd și nu vreau să îl văd niciodată.
Mergem acasă, fotbalul mai rămâne în Germania câteva zile și, după meciul de pe Olympiastadion de duminică, își va alege singur destinația: frumoasa Spanie, care l-a amețit cu floricele și pase din prima și i-a zâmbit seducător prin Lamine Yamal sau Anglia, unde este așteptat cum nu a mai fost așteptat niciodată nicăieri.

Ce ar spune suporterul englez Vierith:
Târâș-grăpiș ajungem să jucăm cu trofeul pe masă în două campionate europene consecutive. Fără un Kane care să strălucească sau, mai exact, fără să strălucim individual, jucăm ca o echipă. După minutul 7, când Xavi Simons lovește pentru 1-0 din afara careului, facem cea mai bună repriză a noastră de la Euro. Dumfries intră târziu la o minge, dar Felix Zwayer face semn ca jocul să continue. Chemat la marginea terenului pentru a revedea imaginile în camera VAR, decizia a fost una clară: penalty pentru Anglia și cartonaș galben pentru fundașul olandez. Kane egalează din penalty. Dumfries își mai spală din păcate la una din fazele campionatului. Foden driblează cu ușurință portarul și trimite spre poarta olandeză, rămasă goală, dar fundașul lateral al portocalei are un reflex de zile mari.
Am mai înscris un gol cu 10 minute înainte de final, prin Saka, dar Walker, autorul centrării din care a fost înscris golul, a fost în offside în momentul în care a plecat faza. Când totul părea că este așternut pentru prelungiri, Watkins face fresh de portocale, trimițând mingea în poartă chiar înainte de final, făcând ca sute de litri de bere să ajungă în aer.
Anglia revine în trei meciuri consecutive după ce e condusă și ajunge în a doua finală consecutivă de campionat european.
God save the Kane!