Euro-Cronică de Doi Lei (din Bănie) (XXVI) - It's coming a casa (Spania-Anglia 2-1)

Am ajuns în Londra nebărbierit, cu cearcăne și cu tricoul îmbibat în berea ce a venit de sus, ca un puhoi, când toate paharele de plastic căutaseră cerul după golul lui "Cold" Palmer. Bunicul s-a ridicat de pe canapea și fără să-mi spună o vorbă, m-a îmbrățișat. Nu am spus nici eu nimic, am scos două beri de la rece și l-am rugat:
- Spune-mi din nou, bunicule!

A deschis sertarul acela, cum a făcut-o de atâtea ori, a scos biletul îngălbenit, mi l-a dat mie.

"Empire Stadium Wembley
World Championship 1966
Jules Rimet Cup
Final Tie
Saturday, July, 30
Kick-off 3 P.M."

- Spune-mi din nou, bunicule!

Și bunicul se întoarce pe 30 iulie 1966, este din nou unul dintre cei 98 de mii de pe Wembley, se încruntă la golul lui Haller, se ridică de pe canapea, deși îi tremură genunchii, atunci când egalează Hurst, rămâne în picioare până la golul lui Peters și se așază din nou lângă mine, mângâind bucățica de hârtie veche de 58 de ani în timp ce neamțul Weber egalează și trimite finala în prelungiri.
- Mai spune-mi, bunicule!

Și bunicul îmi spune că mingea șutată de Hurst în minutul 101 a trecut de linia porții, a văzut el sigur din tribună, avea 25 de ani și vedere de vultur, că Hurst a închis gura clevetitoare a lumii în minutul 120.

Întinde apoi palma deschisă spre mine și, privindu-i ochii înlăcrimați, îi dau biletul de la Berlin. Se ridică și merge la sertar, merg și eu și împreună așezăm trei bucăți de hârtie dreptunghiulare în caseta veche de 58 de ani: biletul bunicului de pe Wembley din 1966, biletele de pe Wembley din 2021, al meu și al bunicului, biletul meu de pe Olympiastadion din vara aceasta.
- Acum spune-mi tu, băiete!

Îl privesc pe bătrânul campion mondial în ochi și-l iau cu mine la Berlin.
- Am fost mulți în stadion. Mulți. Se auzea mai tare "Football is coming home" decât "Viva España". Am văzut The Sun din ziua finalei pe masa ta: "Final countdown". Așa simțeam toți. Știam că sunt storși de energie după două meciuri de 120 de minute, dar credeam că focul din tribună îi va motiva și așa cred că a fost. Au luptat, bunicule!

Cred că Southgate a încercat să ne apărăm compact, Saka a reușit să ne împingă jocul către poarta spaniolă, Shaw părea imperial în meciul său de debut la acest turneu. În prima jumătate de oră, o ocazie: Fabian Ruiz. În teren, o nervozitate evidentă. Faulturi dure, două galbene: Kane și Olmo.

Foden a încheiat o repriză săracă cu un șut slab și pauza ne-a prins pe toți foarte optimiști.

Spania a revenit fără Rodri și ce veste mai bună puteam trimite în Anglia? Fără Rodri erau altă echipă. Atunci când ne gândeam toți că Lamine lipsește, puștiul a dat un assist perfect lui Nico Williams și în tribuna noastră am auzit cel mai sinistru oftat din toate vremurile.

Apoi Spania iar a părut Furia Roja și Pickford abia a rezistat în fața lui Olmo, Morata și Williams. A ieșit Kane, trist ca niciodată, și a intrat Ollie, providențialul Ollie, dar tot Spania părea a fi mai aproape de gol, deși Bellingham a avut o tresărire.

Eram disperat, bunicule, când a intrat Palmer în locul puștiului Mainoo. În trei minute însă Cole se freca pe mâini, înfrigurat, iar noi aruncam mii de pahare de plastic în sus. Și am simțit că s-a oprit timpul în loc, stătea berea în aer, încremenită, iar eu eram și în '66 și în 2021 cu tine, bunicule și erai și tu cu mine la Berlin, atunci și credeam că va veni fotbalul acasă.

Dar magia a durat câteva secunde, berea a căzut peste noi, Cucurella i-a pasat perfect lui Oyarzabal și totul s-a terminat.

Nu mai știu nimic, bunicule! Nu-mi amintesc nici drumul din Germania până acasă.

Bunicul mă privește zâmbind și îmi cere tricoul. Îl dau jos, îl împăturește frumos, se îndreaptă către sertar, îl deschide și pune tricoul lângă caseta cu biletele finalelor jucate de Anglia. Tricoul este așezat cu spatele în sus, să vadă, scrie cu alb, numărul 10 și numele "Hurst".

Se întoarce apoi către mine și îmi spune, zâmbindu-mi:
- Fotbalul nu a plecat niciodată din Anglia, băiete!