A doua zi veni îngrozitor de încet. În jurul orei 12 ieși din casă, se sui cu grijă în mașină, ca nu cumva să-și șifoneze hainele, și porni către restaurant. Odată ajunsă, fu condusă la masă de o femeie înaltă, elegantă și foarte amabilă. Jack ajunsese deja și, cum o văzu, se ridică în picioare, poftind-o politicos să ia loc. Alice se așeză, se uită în jur încercând să cuprindă toată atmosfera boemă în inima și mintea ei, să poată să și-o reamintească altădată.
Mesele erau frumos dichisite, cu tacâmuri aurite și frapiere elegante. Oamenii erau din pătura mai bogată, îmbrăcați cu haine scumpe, vorbind discret, calm, ca într-o zi de weekend. Uitându-se de jur împrejur, observă la masa alăturată o femeie care o privea insistent. Își retrase privirea simțindu-se stânjenită.
Jack stătea tăcut în fața ei. Părea obosit, cu hainele puse în grabă pe el. Încercă să-l întrebe dacă s-a întâmplat ceva, dar, în aceeași clipă, femeia de la masa alăturată își mută scaunul ca să o privească pe Alice mai bine.
Ospătarul veni și, cocoșându-se un pic în semn de respect, lăsă meniul pe masa rotundă, spunând politicos că recomandă homarii în sos de trufe -specialitatea bucătarului- și un vin alb, franțuzesc.
- Eu aș dori o porție, spuse Alice, ochii sclipindu-i de poftă.
- Deși nu prea îmi este foame, aduceți-mi și mie la fel... și o sticlă de vin, spuse Jack fără prea mult avânt, cu privirea strecurată în meniu.
- Desigur, imediat veți fi serviți. E o alegere foarte bună, adăugă ospătarul, cu o voce mieroasă, retrăgându-se fără zgomot.
- Ce s-a întâmplat, Jack? își luă fata inima-n dinți și întrebă. Abia am așteptat clipele astea
- Nimic, nimic... un pic obosit, minți el.
Ospătarul apăru iar, jovial, cu vinul comandat, mișcându-se cu gesturi largi, inutile, pentru a dovedi interesul pentru clienți. Alice nu-l observă fiind preocupată să o studieze pe femeia de la masa vecină care începuse să-și facă de lucru cu un briceag. Era singura. Tristă.
- Este doamna Theodora, spuse ospătarul observând privirea lui Alice. Tatăl dânsei este cel mai bogat om din Italia. Este o onoare pentru noi să... continuă, dar nu-l mai ascultă nimeni.
Jack își frământa mâinile transpirând abundent și, imediat ce ospătarul plecă, dădu peste cap paharul cu vin și ii spuse fetei:
- Vreau să te bucuri de acest prânz. Știu că ți-ai dorit mult să ajungi aici.
Alice se uita la el atentă, încercând să ghicească ce va urma. El, cu privirea fixată pe brățara ei, se gândea în altă parte.
- Eu am făcut-o, spuse Alice, crezând că-i admiră bijuteria. Vezi, ăsta e un nod din șapte fire, inventat de mine. Am combinat sfoară cu perle și...
Jack zâmbi amar, în colțul gurii, încercând să se concentreze asupra obiectului.
- Da, frumos! Ai multă imaginație și bun gust, Alice.
Tăcerea se lăsă din nou până când homarii aranjați pe platouri cu decoruri marine, ocupară toată masa. Alice își potrivi șervetul pe costumul alb și începu să mănânce încet, savurând fiecare bucățică. Se uită la Jack care abia dacă gustase de două ori din platoul cu mâncare. Se opri și ea, chiar dacă mai avea două, trei înghițituri de luat.
- Trebuie să ne despărțim, spuse Jack, nemaiputând aștepta finalul mesei.
Alice își opri respirația câteva secunde și întrebă în șoaptă, dregându-și vocea:
- De ce? Credeam că ne vom căsători... Așa departe sunt de realitate?
- Alice, eu sunt de vină. Eu mi-am ascuns trăirile, se pare... destul de bine.
- De ce să ne despărțim? Ne simțim așa de bine împreună, insistă Alice.
Jack, în loc să răspundă, începu iar să transpire și să-și frământe mâinile, neîndrăznind să spună nimic.
- Pentru că... sunt grasă?, întrebă Alice, cu o voce neutră, ca și cum ar fi cerut niște pâine prăjită ospătarului.
- Da, Alice! Știu că pare josnic, dar ăsta e motivul, recunoscu Jack.
- Permiteți, apăru iar ospătarul, vrând să culeagă farfuriile de pe masă.
- Nu, răspunse Alice. O să savurez eu ce a mai rămas.
Luă tacticos farfuria lui Jack, o răsturnă în a ei, înmână vasul gol ospătarului și, potrivindu-și iar șervetul, începu să înfulece, lăsând la o parte eticheta, comportându-se așa cum simțea cu-adevărat. Nu mai avea nimic de pierdut.
Jack se uită la ea și se gândi că este o fată pe cinste și nu ar trebui să renunțe, chiar dacă toți erau împotriva ei. Dar, știa, era prea slab. Nu putea să facă față familiei și prietenilor care tot timpul râdeau de el prezicându-i o viață fără sare și piper. Parcă îl auzea pe taică-su, care îi spunea cu ochii mari, ca un anime din Toilet-Bound Hanako-kun: "Gândește-te, Jack, cât o să se facă după prima naștere! O să ajungi să te uiți după menajeră...". Mama lui îl compătimea spunându-i că "așa băiat frumos se va face de râs în societate cu purcica după el."
Alice își îndesă ultima înghițitură în gură și, dintr-o dată, o bucată solidă din crustaceu i se așeză ca un dop în gât, sufocând-o. Încercă îngrozită să respire, punându-și mâinile în jurul gâtului și, nereușind, se ridică și-o luă la goană către toaletă, sub privirile nedumerite ale lui Jack. Dădu buzna în încăperea destinată doamnelor și se prăbuși peste chiuveta sticloasă, cuprinzând-o o amețeală profundă. În timp ce se scurgea din picioare, primi o lovitură puternică în spate. Bucățica de homar, blocată, zbură cu viteză, lipindu-se de oglinda cât peretele de mare.
Alice trase cu putere aer în piept, în mod repetat, și văzu în oglindă, lângă ea, o femeie subțire și înaltă, care avea ambele mâini ocupate: una cu un ruj roșu aprins și cealaltă cu un briceag cu lama subțire și lucioasă, scoasă. Era Theodora.
- Hai că te-am pocnit pe cinste, spuse aceasta, arătându-i lui Alice pumnul cu briceagul. Bine că nu am nimerit cu lama în jos, mai spuse ea, țuguindu-și buzele proaspăt vopsite, pupând cu zgomot aerul parfumat.
- Draga mea, te-am urmărit la masă și, desigur, trebuie să te îndopi mai puțin, continuă ea. Știi ce nu înțeleg eu, deși ești și tu grasă, ca și mine, ai lângă tine un tip drăguț și foarte politicos. Și nici măcar nu ești bogată, adăugă ea, măsurând-o din cap până în picioare. Păi, scumpă grăsunică, vrei să-ți spun ce mănânc eu? Și câte degete am băgat eu pe gât... după? Și? Cu ce m-am ales?
Alice se uită înspăimântată la femeia deșirată din fața ei, care devenise foarte serioasă, cu ochii înlăcrimați, și care își lipise lama ascuțită a briceagului de încheietura mânii stângi.
- Cred că trebuie să te liniștești, spuse Alice, îndreptându-se către ea, apucând-o ușor de ambele mâini.
- Să nu-mi spui tu mie ce să fac, umflata dracu'!, răcni și, cu o mișcare rapidă, plină de ură, își înfipse metalul în încheietura mâinii.
Sângele țâșni pe costumul alb al lui Alice, care începu să se lupte cu slăbănoaga. Reuși rapid să-i smulgă briceagul din mână și, cu gândul de a scăpa, se învârti pe călcâie și țâșni pe ușa batantă, urlând, plină de sânge, cu mâinile în sus, fluturând briceagul cu lama scoasă. Ajunse din câțiva pași în salonul restaurantului unde se lovi, ca de o stâncă, de un bărbat îmbrăcat complet în negru. Acesta, puțin dezechilibrat, o puse jos dintr-o mișcare, lipind-o de podea, fixând-o cu un bocanc jegos pe piept.
- Bogătani împuțiți! Să vedeți ce vă ciuruiesc eu acum, bă! Mâncați homari, ha? O să vi-i înfig eu în cur. Voi vă îndopați și eu sunt un sclav. Da' las' că vă arăt eu vouă!
Alice se uita de jos în sus la acel bărbat care urla, amenințând cu o armă ce îi păru o Beretta cu sistem Kick Off Plus Wood, și nu-i venea a crede că se pot întâmpla atâtea într-un timp atât de scurt. Încerca disperată să respire sub presiunea din piept, având sentimentul că din asta nu va mai scăpa.
- O să încep cu tine, graso, spuse, uitându-se disprețuitor către Alice, împungând-o cu țeava armei fix în nas. Ce, ți-a curs năsucul?, întrebă ironic, văzându-i costumul alb împroșcat cu sângele slăbănoagei.
Alice își trase cu putere capul într-o parte, turtindu-și obrazul stâng de mocheta aspră. Câteva secunde uită de tot. Îl zări pe Jack care plângea de frică, ascuns sub masa unde îl lăsase. Închise ochii, gândindu-se că o să moară repede, și chiar avea un soi de satisfacție că el o să vadă cum bucăți din creierul ei vor sări peste tot, ca dintr-o stropitoare, inclusiv pe el, și nu o va putea uita niciodată. Va apărea noapte de noapte în visele lui, va regreta, va fi deprimat și speriat toată viața lui. Dar, în loc să se întâmple asta, auzi o bufnitură și îl simți pe atacator prăvălindu-se peste ea.
*
Alice stătea întinsă pe canapeaua din living. Se trezise de dimineață, făcuse curățenie încă o dată, își schimbase pansamentul de la nas și era foarte preocupată pentru că descoperise în tavan un punct mic, negru. În timp ce își făcea planuri în gând cum să scape de el, auzi o bătaie fermă în ușă.
Se ridică sprintenă și deschise ușa larg, sperând să fie Jack.
- Alice... am aflat cum te cheamă... eu sunt Theodora. Poți să îmi spui Theo, spuse slăbănoaga în timp ce îi întinsese mâna.
Întră în casă fără ca Alice să apuce să o invite, se uită în stânga, în dreapta și se așeză în fotoliul de lângă canapea, picior peste picior.
- Nu știu care pe care a salvat de la moarte, dar, totuși, eu am venit să îți mulțumesc și să te cunosc. M-ai pocnit zdravăn în toaletă și eu, practic, ieșisem să mă tăvălesc cu tine peste mese. Ha! Ha! Ha! Noroc că îți scăpase briceagul ăla pe jos. L-am luat și pac! Un pumn în spate. La fel ca și ție. Doar că, de data asta, lama era în jos. Vezi, ce mică este diferența dintre viață și moarte? O mică lamă. În sus, în jos... dar ce-ai la nas?
Alice aflase din ziare câte ceva despre Theo. Apăruse ca salvatoarea tuturor celor aflați în restaurant, de la un atac terorist, înjunghiindu-l mortal pe atacator cu un briceag de colecție ce valora câteva sute de mii de euro. Fusese foarte mediatizată întâmplarea și Theo profitase la maximum, acceptând lumina în care fusese pusă. Alice se retrăsese în umbră, lăsase lucrurile să se ducă în acea direcție. Nu povestise nimănui, nimic. Theo observase și era încântată.
- Grăsuțo, apreciez că nu mi-ai stricat intrarea în scenă. Nu numai că ești curajoasă, dar ești și foarte de treabă, spuse ea gândindu-se că nu ar fi fost frumos ca lumea să afle incidentul din toaletă. Dar unde este bărbatul acela frumos?, întrebă Theo, dându-și seama că ar mai putea fi cineva în casă.
- M-a părăsit. Atunci... în restaurant. Sunt prea mare pentru el. Cafea, ceai... Vodka?, întrebă Alice amuzându-se, în timp ce se îndrepta către bucătărie.
- Apă, că iar am pus pe mine, spuse Theo punându-și mâinile pe pielea lipită de coaste. Și nu era chiar așa frumos, continuă ea. Ha! Ha! Ha! Părea cam dezorientat... parcă nu-și luase pastilele de dimineață. Dar să tac, poate că, încă, îl mai iubești...
Alice se întoarse cu un pahar cu apă și se mai uită o dată la Theo. Era atât de slabă încât o întrebă dacă dorește să mănânce ceva.
- Glumești. Sunt foarte grasă! Doar dacă leșin să îmi dai niște palme. Ha! Ha! Ha!
Fetele începură să vorbească de parcă se cunoșteau de când lumea. Alice se întinsese din nou pe canapea, uitându-se iar la punctul cel negru din tavan.
- Da. Încă-l mai iubesc. Dar eram oarecum pregătită. În așteptare. Chiar mă miram la un moment dat că încă mai vorbește despre căsătorie. Practic mi-am luat o piatră de pe inimă, spuse Alice fără urmă de regret, ca și cum ar fi bifat ceva în lista de to do.
- Ești mult mai bine decât mine. Eu iubesc doi bărbați în același timp. Platonic.
- Cum... "platonic"?, întrebă Alice zâmbind.
- Uite-așa! Incredibila realitate te șochează și pe tine, nu?
- Păi... de ce?
- Din același motiv, practic... Sunt însurați. Ha! Ha!
-?
- Totuși, există o diferență între ei, spuse Theo și făcu o pauză cam lungă, făcând-o pe Alice să-și piardă răbdarea.
- Dacă nu vrei să continui, oprește-te! Oricum îmi sunt suficiente gândurile mele. Și acum mai am și rana asta la nas. O urmă de țeavă în mijlocul feței îmi lipsea, spuse Alice, care rămăsese cu o vânătaie serioasă de la incidentul din restaurant.
- Diferența dintre ei este că unul e însurat cu mine, continuă Theo.
Alice nu înțelese prea multe, dar vedea că slăbănoaga era profund nefericită.
- Ai fost la un psiholog... bănuiesc...
- Îmi trebuie un al treilea, continuă Theo, ignorând subiectul deschis de Alice. Cei doi să rămână îngerii mei de neatins. Mâine vin să te iau în vacanță. Să te pregătești de plajă. O să ne vindecăm. Slăbim. Ne relaxăm. Vin după prânz, adaugă ea în timp ce se ridică și ieși pe ușă, lăsând în urmă o mireasmă de parfum scump și o tristețe greu de stins.
Alice încuie ușa de două ori și se duse după o scară mobilă, cu platformă și balustradă de protecție, ca să scape de obsesia din tavan.
*
- Buongiorno, signora! Eu sunt Bruno. Mergem la aeroport, si? Theo vă așteaptă acolo. În vacanza, si?, spuse bărbatul vesel.
Alice se uită la el, la început neîncrezătoare, dar suspiciunile fură spulberate repede. În capătul aleii era parcată o limuzină neagră, bărbatul era îmbrăcat impecabil, în costum, cămașă albă, cu o șapcă cu cozorocul lucios. Deja se aplecase să care trolerul, zâmbindu-i într-un mod foarte familiar.
Ajunseră cam într-o oră pe o pistă izolată, în aeroport. Alice, ajutată de Bruno, urcă în avionul privat și fu întâmpinată de slăbănoagă.
- Îmi place cum îți stă în alb, grăsano. Parcă ai fi Polul Nord, imaculat, revărsat, spuse Theo, desenând cu brațele larg deschise, un cerc imaginar.
- Bellissima, îl luă gura pe dinainte pe italian, zâmbind în colțul gurii, uitându-se, nu prea discret, la fundul ei.
Alice întoarse și ea capul după el, în timp ce se așeză într-un fotoliu confortabil.
- Are cinci copii, minți slăbănoaga imediat ce Bruno se retrase.
- Cinci? Dumnezeule! Păcat, e drăguț. L-am privit în retrovizoare, are niște ochi care efectiv îți zâmbesc...
- Zâmbesc, nu zâmbesc... sunt cinci. Hai, lasă-l! Ha! Ha! Ha!
- Dumnezeule!, spuse Alice punându-și o mână în piept, mimând o îngrijorare excesivă.
Fetele continuară să sporovăiască, consumară caviar și șampanie. Grasa înfulecă și bău trei-patru pahare, amețindu-se. Slăbănoaga mâncă și ea, bău, după care se duse la toaletă și își băgă degetele pe gât, vomitând peste tot, inclusiv pe ea. Apoi ieși trântind ușa și se așeză din nou la masă, nonșalant, fără vreo apăsare.
- Ai fost la psiholog?, întrebă Alice, după ce o observă.
- Da. Dar, în loc să rezolv problema, am creat una și mai mare.
- Mai mare? Cât de mare?
- Foarte mare. M-am îndrăgostit și de el. Rău! Adică, mortal vreau să zic.
- Adică, din cauza lui ai vrut să... mori?
- Nu ar fi corect să spun asta. Tristețea mă face să mă gândesc la sinucidere.
Se lasă o liniște apăsătoare. În cele din urmă Theo continuă.
- Trăiam într-o poveste care nu mai era a mea. Zilele treceau, toate la fel. Zi după zi. Și, ca și cum cineva care privea "filmul" meu s-a plictisit și a schimbat scenariul brusc, nu mai puteam să mă conectez la lumea din jurul meu. Îi vedeam și auzeam pe toți, dar nu puteam să reacționez. Așa am ajuns la el. La psiholog.
- Pfu, exclamă Alice, lingându-și degetele unsuroase, neputându-se concentra la povestea slăbănoagei.
- Cam în a treia zi, în timp ce îmi spunea ce trebuie făcut ca să îmi revin, am avut, fără niciun motiv, o emoție puternică. M-am simțit atrasă de el, fizic în primul rând. Nu a greșit cu nimic, nu m-a privit în vreun fel, nu m-a atins. A fost ceva karmic, cred... De atunci, am început să mă văd pe mine, să mă uit la mine, la viața mea. Nu mi-a plăcut ce am văzut. Mi-am dat seama că am dormit cu anii, că îmi lipsește iubirea, că îmi lipsește să fiu dorită, că sunt grasă.
- Grasă?, o întrerupse Alice, făcând ochii mari.
- La început am râs de mine, de ceea ce am putut să simt pentru el. Mie, care aveam principiile mele, mi se părea imposibil să ajung în această situație. Lucrurile au mers și mai rău și, la un moment dat, m-am gândit să mă duc la alt psiholog. Găsisem pe cineva, dar nu știu de ce am renunțat. Cred că nu am fost pregătită să nu-l mai văd niciodată. În fine. Nu am scăpat situația de sub control, dar m-am chinuit ceva timp. Câteodată îmi tremurau picioarele la propriu când intram în cabinet. Am avut zile în care nu puteam să respir de emoție. Îmi venea să-l sun și să-i spun, dar știam că apoi nu va mai vorbi cu mine, în veci. În timp, am reușit să schimb această dorință fizică într-o iubire adevărată, o grijă pentru el. Acum îmi e teamă să nu pățească ceva. Îmi doresc să îi fie bine, să fie sănătos și fericit, adaugă ea fără să creadă prea tare în această schimbare.
Alice se foi în fotoliu neștiind ce să spună.
- Și el ce zice?
- El? Nu știe. Deși am făcut câteva greșeli. L-am mirosit odată, când trecea pe lângă mine... nu prea discret, mi-am mușcat buza de jos și sigur m-a văzut. I-am spus de câteva ori că-l plac, dar a mimat că o ia altfel. A fost doar vârful aisbergului. Îmi venea să-l întind pe biroul ăla de stejar. Chiar mi-am făcut probleme dacă ne ține pe amândoi. Ha! Ha! Ha!
- Doamne, ce situație! Eu mă bucur că s-a limpezit totul. Știam că are o problemă legată de greutatea mea. Și mai ales știam că nu e problema lui, ci a familiei lui. Adică, pot să spun că e mult mai bine pentru mine chiar dacă mă doare... mă simt liberă... știu că pare puțin ciudat... o grasă liberă... sau în libertate...
- Alice, ești așa de inocentă! Doamne! Eu visez cu ochii deschiși. Tot timpul, spuse Theo, dând peste cap încă un pahar de șampanie și, cu un ton serios, continuă ca și cum ar descrie o rețetă de clătite. Acum îi desfac nasturii de la cămașă. De sus în jos. Încet. Unul câte unul. I-o dau jos, o pun pe spătarul unui scaun. Atenție! Fără să o șifonez. Fără să mă reped ca o fiară, așa cum aș vrea să fac. Încep să îl miros pe gât. Tutun... e așa de incitant!
Se opri din vorbit, închise ochii și trase adânc aer în piept, adulmecând ceva imaginar.
Alice începu să transpire, parcă mirosind și ea tutunul în cauză.
- Apoi, felina se dezlănțuie. Fără să rănească prada. Te mușcă un pic și apoi te linge aspru. Ar vrea să te jupoaie, dar ceva o oprește. E o pisică domesticită, și-a pierdut identitatea. E un pluș, spuse Theo cu ochii în lacrimi.
Apoi se ridică brusc și plecă.
Alice începu să își facă vânt cu un șervețel și să-și pipăie vânătaia de la nas. Închise ochii, încercând să și-l imagineze pe Jack al ei, în cămașă. Nu putu, așa că se ridică, sperând să își revină rapid. Făcând ture prin compartimentul avionului, văzând că Theo nu apare, începu să aibă un sentiment straniu. O strigă de trei ori, din ce în ce mai tare până ce Bruno apăru.
- Signora...
- Trebuie s-o găsim pe Theo. Urgent! Acum!, țipă ea.
Bruno o duse direct la toaletă. Era încuiată. După ce se opintiră pe rând în ușă, strigând-o amândoi pe slăbănoagă, Alice îl dădu la o parte pe italian și, cu toată forța de care era în stare, se aruncă în ușă, smulgând-o din țâțâni.
Theo era aproape leșinată, pe jos. Se uită la Alice cu ochii roșii, plini de lacrimi.
- Tâmpito! Ai înghițit ceva, nu?, strigă grasa și o ridică de păr, întorcând-o cu capul în veceu.
Îi băgă cu forța, pe rând, toate degetele pe gât, făcând-o să vomite de câteva ori, tot conținutul stomacului. Bruno se uita disperat în timp ce înjura sau se ruga, în limba lui.
*
Avionul ateriză.
- Bruno te va duce la vilă, șopti Theo în timp ce îi arătă ușa deschisă a avionului către mașina care îi aștepta. O să ajung și eu mai târziu.
Se înghesuiră într-un Maserati MC-12, cu anvelope Pirelli P Zero Corsa și porniră. Se întunecase. Alice privea uimită, prin geamul mașinii, la opulența din jurul ei. Totul era la superlativ. Străzile, palmierii, puținele vile care se înșirau ici-colo. Muzica era foarte potrivită și uită, pe rând, toate întâmplările din ultima perioadă. Se opriră în fața unei construcții impresionante, pe plajă. Cerul era senin și stelele parcă erau mult mai aproape și mai mari.
- Bruno...
- Signora, spuse Bruno, zâmbindu-i cu toată fața, în timp ce o apucă de mână ca să o ajute să iasă din mașină.
- Unde naiba suntem?
- Pe insulă, bella.
Intrară în vila imensă. Bruno îi făcu semn lui Alice să urce pe scările care duceau la etaj. Aceasta făcu întocmai. El o urmă cu bagajele. Ea știa ca privirea lui alunecă pe formele ei rotunde și că o admiră. Îi reveni în minte povestea Theodorei, mirosul de tutun, cămașa și, brusc, începu să își dorească să trăiască acel sentiment de împlinire al unui vis. În timp ce Bruno se retrăgea politicos din camera ei, îl apucă, delicat crezu ea, de încheietura mâinii. Acesta se opri, își încordă mușchii, strângând pumnul. Trebuia să ia rapid o decizie. Omenirea depindea de hotărârea lui. Lăsă privirea în pământ, știind că trebuie să refuze această invitație nu prea subtilă, dar se răzgândi. Întreaga planetă începu să se învârtă haotic prin Univers, se ciocni cu Luna și apoi se prăbușiră amândouă în Soare. După această catastrofă galactică, Bruno se întoarse și, apucând-o de cap cu ambele mâini, își potrivi buzele peste ale ei. Alice încercă să-i deschidă nasturii încet, unul câte unul, așa cum îi povestise Theo dar, din cauza spiritului înflăcărat al lui Bruno, dintr-o smucitură, îi rupse pe toți de jos până sus. Uită să îl miroasă și se aruncară în pat ca într-o piscină cu apă caldă.
*
- M-ai mușcat cam rău!, spuse Alice, privind oceanul de pe terasa vilei, fâlfâindu-și degetele de la mâna dreaptă.
- Ce face Bruno acolo?, întrebă Theo distrată, urmărindu-l cu privirea pe plajă.
- Își coase nasturii... nu mi-a ieșit faza cu desfăcutul lor unul câte unul.
- Ha! Ha! Ha! Ești ceva...
- Și-am uitat să îl și miros, spuse distrată Alice. Dar să revenim. M-ai mușcat, dar nu am renunțat. Data viitoare nu se știe dacă o să mai reușesc să te salvez. Sper că ești pregătită să mori...
- Câteodată ne priveam ochi în ochi, continuă slăbănoaga, gândindu-se la psiholog.
- Ca la șaișpe ani? Și apoi îți retrăgeai privirea rușinată, întrebă Alice, luând-o puțin peste picior.
- Nu. Nu îmi retrăgeam privirea. Nici eu, nici el. Îl fixam pentru că nu puteam altfel. Până mi se umezeau și ochii, și...
- Păi... și de ce dracu vrei să mori?
- Poate pentru că îmi doresc ce nu pot să am!? Ceva ce nu se poate cumpăra... da, știu, așa se vaită fetele bogate...
- Dar de soțul tău... nu mi-ai zis nimic...
- De Antonio? Da, așa e! Un tip frumos, sensibil, deștept. Îl iubesc și pe el. Cu pielea fină, delicată. El nu poartă cămăși... Ha! Ha! Ha!
- La naiba!, spuse Alice, lăsându-se distrată pe spate, râzând copios.
- Dar el nu mă mai iubește...
Alice se opri din râs, iar șezlongul pe care stătea trosni și se rupse bucățele sub greutatea ei, rostogolindu-se pe piatra scumpă a terasei, cu picioarele-n sus.
Fetele începură să râdă din nou, cu lacrimi.
- Suntem două grase!, spuse Theo printre suspine.
- De unde ai chestia asta cu "sunt grasă"? Ești slabă moartă, zău, hai să ne uitam în oglindă amândouă, spuse Alice, încercând fără succes, ca un gândac răsturnat, să se ridice de pe jos.
- Era o dimineață foarte frumoasă, începu Theo ironic, imitând un povestitor care își dorește să adoarmă o grădiniță de copii. Eram chiar aici, pe insulă. Am deschis ochii și soțul meu mă privea cu dispreț. L-am întrebat dacă sunt grasă. A fost prima întrebare care mi-a venit în minte. Nu a zis nu. S-a oferit să facă o cafea, să ne relaxam. Din acel moment am știut că nu-l mai atrag ca femeie. Atunci am știut că sunt grasă și urâtă pentru el.
*
Alice se trezi. Iubea această viață lipsită de griji. Îi era frică să se gândească la momentul în care vacanța se va încheia. Își dorea să nu se termine niciodată. Își luă un halat pe ea și coborî, ruptă de foame, în bucătăria de la parter, târșâindu-și leneș papucii și căscând cu toată fața. Ca într-un coșmar, îi apăru în fața ochilor Theo. Goală, cu spatele la geamul imens care dădea în terasa dinspre ocean. Fredona cu avânt Opus 64 Prokofiev, Romeo și Julieta, cu ochii închiși, ținând un pistol la tâmplă. Alice, fără să se gândească, se aruncă ca un dugong ajuns la maturitate deplină, pe blatul lucios al mesei și, apucând-o pe Theo, trecură cu viteză prin geam, direct pe terasă. Se auzi înțepător zgomotul cioburilor împrăștiate pe piatră, un foc de armă și, la câteva secunde, un fleoșc. Fetele, trântite pe jos, îngrămădite una peste alta, fură stropite de un amestec de sânge, găinaț și pește digerat. Un pescăruș, care avusese ghinionul de a sta în calea glonțului plecat din armă, zăcea lângă ele, fără suflare.
Theo începu să urle ca o nebună, se ridică, dând-o cu greu pe Alice la o parte. O scuipă și fugi către ocean.
Alice ramase pe jos epuizată, lovită la impactul cu solul, tăiată de sutele de cioburi. Începu să plângă în hohote, ștergându-se cu dosul palmei de flegma primită.
- Brunoooo! Brunooo!, începu să strige cât putea de tare.
Acesta apăru alergând către ea.
- Alice, draga mea, spuse Bruno, aplecându-se deasupra ei și ajutând-o delicat să se ridice.
- Ce e debandada asta? Ați împușcat pescăruși?, continuă el, verificând cu piciorul pasărea inertă.
- A plecat în fugă, înjurând, spre ocean, îi spuse Alice printre suspine, arătând direcția, cu mâna tremurândă.
O văzură pe Theo sărind în ocean, aruncându-se pe burtă, pe o placă de surf.
*
- Ia loc, spuse psihologul, arătând politicos un fotoliu generos. Am știut că se va întâmpla, într-un final. D'aia nici nu am mai putut să o primesc, continuă el, așezând tacticos un colet nedesfăcut pe colțul biroului de stejar masiv.
- Mulțumesc, răspunse Antonio, așezându-se. Mi-am imaginat că ăsta a fost motivul. Puțin cam neobișnuit pentru un psiholog, continuă el sarcastic. Nu ar trebui să ajutați în astfel de cazuri?
- Și a mai fost un motiv.
Antonio îl privi întrebător, dar psihologul se opri.
- Scuza-mă, dar încă mi-e greu să vorbesc...
- Încerc să te înțeleg... recunosc că sunt un pic curios care ar putea fi al doilea motiv...
- Sau primul... Făcuse o obsesie pentru mine, dacă mă înțelegi...
- Adică... din punctul acela de vedere?
- Da. Era îndrăgostită de mine, spuse psihologul, făcându-și de lucru cu coletul.
- Pfu! Nu fabulezi?, întrebă Antonio zâmbind ironic, uitându-se puțin curios la obiectul cu care își făcea de lucru celălalt. Chiar știu cu cine m-am însurat, continuă, ridicându-și sprâncenele teatral.
- Nu. Nu fabulez! Eram vânat când venea aici. Nici nu puteam să mă mai concentrez la ce spunea. Nu s-a dat explicit la mine, dar simțeam cum mă privește. Ca o felină flămândă, mereu la pândă. Mă adulmeca, pur și simplu.
- Cred că exagerezi. Știu sigur că era disperată după mine. Theo mă iubea cu-adevărat. Din păcate, eu nu am putut să-i fiu un soț adevărat. Dar jur că nu a depins de mine. Am încercat din răsputeri să o repun în mintea și în inima mea ca femeie. Dar nu am mai putut, spuse Antonio încurcat.
- Știu că ar trebui să mă opresc aici, spuse psihologul, dar trebuie să îți clarifici și tu evenimentele din viața ta. Theo merită măcar atât. Îmi pare nespus de rău că a reușit să se sinucidă. Pe de altă parte, pentru că nu s-a găsit corpul neînsuflețit, îmi place să cred că doar a plecat... Cu o zi înainte să dispară, m-a sunat. Mi-a spus că trebuie să vorbim și eu nu am vrut să mă văd cu ea. Motivul principal era că știam că este vorba despre sentimentele ei pentru mine. A spus că orice ar fi, tot o să-mi spună ce are de spus și a început să îmi declare la telefon iubirea ei. Dar nu mi-a spus "te iubesc!" și atât. Mi-a descris cu lux de amănunte ce simte, de când, ce mi-ar face dacă am fi doar noi doi... undeva... singuri... înțelegi?, spuse psihologul cu vocea din ce în ce mai gâtuită, scăpând pe jos cutia cu care își făcea de lucru.
Antonio rămăsese șocat. Nu și-ar fi imaginat că Theo ar fi putut să placă un tip care să arate ca psihologul din fața lui.
Cei doi bărbați nu se plăceau. Erau total diferiți. Psihologul era îmbrăcat impecabil, cămășile lui erau perfecte, închise până la ultimul nasture. Antonio era tot timpul răvășit, cu haine de vacanță scumpe, largi, șifonate, părul încâlcit, până la umeri, barba ciufulită.
- Într-o dimineață, am deschis ochii și ea dormea fix în fața mea, îi simțeam respirația. Soarele îi pica pe față. Era frumoasă. Îmi aduc aminte perfect că am avut, pentru prima oară, un sentiment de mult drag, nu de iubire. De prietenie profundă, apreciere pentru ce este. Atunci a încetat să mai existe ca femeie, pentru mine. A fost prietena, sora mea. În timp ce realizam asta, Theo a deschis ochii, m-a privit fix și-a zis: "Sunt prea grasă?".
- Da, știu povestea asta, dar din punctul ei de vedere, se auzi vocea înfundată a psihologului de sub biroul unde intrase să ridice coletul. Eu nu am putut s-o ajut. Cred că și din cauza pasiunii ei pentru mine. Nu am mai putut fi lucizi. Știu că în dimineața aia, despre care povestești, a început totul. Ea considera că este urată și de-aia n-o mai placi. Mai exact, "grasă". Zicea mereu că te iubește și pe tine... știu că sună puțin penibil. Sper să apară, totuși. Poate doar a plecat...
- Am o curiozitate, spuse Antonio. Cât de departe ați ajuns? A fost ceva între voi?
- Nu a fost nimic fizic, dacă la asta te referi. Odată, m-a luat prin surprindere. A reușit să îmi sărute mâna... degetul mare, mai exact... m-a luat prin surprindere, repetă psihologul, arătându-i lui Antonio degetul abuzat.
- Și nu ai putut să reacționezi, spuse Antonio ironic. Dacă situația ar fi fost alta, ai fi vrut să fiți împreună? Am nevoie să știu asta. Te rog, lasă coletul ăla că nu pot să mă mai concentrez...
- La această întrebare, cu scuzele de rigoare, nu o să-ți răspund. Mai ales că e posibil să nu fi murit, să se întoarcă... Coletul? L-am primit în dimineața asta, fără expeditor... fără nimic, spuse psihologul.
- Puțin probabil să nu fi murit. Și-a făcut testamentul. Motivul pentru care sunt aici este că ți-a lăsat ceva la care ținea foarte mult, spuse Antonio punându-i în față briceagul Theodorei. Insula le-a lăsat-o lui Bruno și grasei.
După ce pronunță cuvântul "grasă" își dădu seama că a greșit în fața psihologului, iar acesta înțelesese de unde provenea disperarea Theodorei.
- Alice este numele ei, spuse psihologul apăsat, cu dispreț. Of, știu briceagul ăsta, continuă înfigând lama strălucitoare în cutie, ca și cum acest gest ar fi rezolvat toate problemele. Ar fi vrut să îi spună lui Antonio ce simțea pentru Theo, doar așa, ca să-l enerveze, dar se gândi că e mai bine să tacă. Credea cu tărie că fata era în viață.
- Vezi că valorează cât casa asta, spuse Antonio despre briceag, cu o îngâmfare enervantă, în timp ce se ridică să plece. Își dăduse seama că, într-adevăr, Theo îl iubea pe psiholog dacă îi lăsase un obiect de care nu se despărțea aproape niciodată.
*
Psihologul rămase singur, nemișcat, cu briceagul în mână. Se gândise că e un obiect scump, dar nu se așteptase să valoreze așa de mult. Începu să-l studieze, pipăindu-i pietrele prețioase și intarsiile de fildeș. Apoi se gândi din nou la Theodora. Îi păru rău că se purtase așa rece cu ea. Îi fusese frică. Puse bijuteria în poziție de atac și înjunghie cutia din nou, de data asta pe toate părțile, zdrobind un dușman imaginar, până căzu din ea o scoică. Se opri, aducându-și aminte că este un colet primit de la cine știe cine. Îl deschise și, dintr-o dată, tristețea se transformă într-o emoție greu de suportat. Începu să râdă isteric și să țopăie ca un șaman siberian, după ce a ronțăit o pălărie dintr-o anumită ciupercă. Primise un caiețel, un mesaj foarte scurt, scris de mână, pe un ambalaj de fructe de aronia, cu glazură de ciocolată, la 200 de grame, 3 scoici și o algă marină uscată.
"Îți dăruiesc jurnalul meu. Theo"
Începu să citească fericit, simțind cu toată ființa că Theo trăiește.
"Once, I met a real man and I fell in love. But it was too late. Autumn had come and all the roles were given. Maybe, the real man didn't exist, but he sure made it feel real..."