Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această primă temă au fost: "Pe baza acestei poze, scrieți un text de minim o pagină word."
Obiect-de-poveste
Bogdan Bati
Bogdan Bati
Am fost zămislită la mijloc de secol XX, fiind copia fidelă a sentimentului de mândrie al unei familii de muncitori în momentul în care au primit vizita soției redactorului de la ziarul local. Despre familie nu era mare lucru de zis. Oameni muncitori, inițiați în lectură de mici. Singura fată a familiei a trebuit să preia de la o vârstă mult prea fragedă corvoada muncii de întreținere a casei, iar cei doi fii călcau cu mândrie pe urmele tatălui lor, atât în munca de la uzină, cât și în treburile gospodărești.
Soția redactorului își dorea o rubrică a ei în ziarul local, vrând să scrie despre oameni care nu s-au aplecat... dar a trecut așa de mult timp. Am uitat mare parte din sensul vieții, așa cum mi-a fost ea dăruită.
Țin minte că la început am fost prinsă pe peretele opus ușii de la intrare, pentru a fi remarcată și admirată de toți cei care treceau pragul. Puțini erau cei ce o făceau, iar apoi, nimeni. Momentele de admirație s-au diminuat din ce în ce mai mult, până în clipa în care am ajuns un alt-obiect-banal din casă.
Nu se mai uita nimeni la mine, decât fugar, în timp ce ochii îi patinau din stânga-n dreapta, sau invers. Mângâierea acelor priviri, deși plăcută, era de scurtă durată. Toată mândria simțită la naștere era acum o amintire veche și tristă.
În clipa în care fiul cel mai mic, ultimul supraviețuitor din familie, a fost nevoit să se mute din casă, și-a adus aminte de mine chiar înainte să plece. S-a întors din drum, m-a dezlipit de pe perete, a scrijelit pe spatele meu patru cuvinte și m-a așezat într-una din cele trei sacoșe în care-și înghesuise întreaga viață.
A fost pentru prima dată când am pășit în afara casei. Lumina și căldura soarelui m-au copleșit. Culorile și mirosurile naturii m-au umplut de cunoașteri pe care, până atunci, nici nu le bănuisem, din categoria trăirilor pe care habar n-aveam că nu le cunosc.
Un mic salt și o pală de vânt m-au smuls din liniștea și siguranța sacoșei. Am început să plutesc și am învățat despre zbor, dar a fost prea scurt pentru a putea spune că știu cum se face. Am aterizat pe trotuar, cu sufletul plin de speranță, dar și temător la ceea ce avea să urmeze.
De unde eram, puteam privi omul dintr-o nouă perspectivă. Privirile lor se îndreptau în jos doar cât să se asigure că nu se împiedică de vreun obstacol. În scurt timp am realizat că am devenit un obiect-indiferent.
Tălpi murdare au trecut peste mine, iar altele s-au și așezat, pentru scurt timp, pe fața sau pe spatele meu. De unele m-am lipit și m-am lăsat purtată mai încolo. Altele doar m-au presat și s-au dus mai departe. Mașini. Motociclete. Biciclete. Am învățat despre fiecare câte puțin, în timp ce eram purtată din loc în loc.
Când a dispărut soarele s-au împuținat și oamenii de pe străzi. Astfel am învățat despre noapte și despre stele. E plăcută lumina soarelui, dar puțină răcoare ajută la echilibrul natural.
Cu trecerea zilelor am învățat despre trafic și despre locurile prin care mă purtau pașii altora. Toate erau pline de istorie. În unele dintre ele îmi doream să rămân mai mult timp, pentru a învăța și a înțelege mai multe despre cele ce s-au întâmplat acolo, dar eram la mila palelor de vânt și a pașilor necontrolați.
După o vreme am ajuns în apropierea unei găuri cu trepte, astfel că am învățat despre subteran. Lumina artificială o cunoșteam deja, dar vuietul străzii nu se compara cu șuieratul metroului, iar curentul de aer pe care-l genera mă lua pe sus fără milă.
- Ia uite ce am găsit! am auzit pe cineva zicând, în timp ce mi-a întrerupt zborul.
Priviri s-au așezat pe fața și pe spatele meu, așa cum nu s-a mai întâmplat de multă vreme. M-au răsucit. M-au dat din mână în mână. M-au șters. Au luat-o de la capăt, speculând pe seama existenței mele. Devenisem din nou un obiect-cu-sens.
Am fost băgată în buzunarul unei haine, iar acolo am învățat despre mirosul de transpirație și mirosul de bere. Am fost scoasă de acolo într-un cămin care mirosea la fel. Pelerinajul meu a ajuns la bun sfârșit, primul meu loc stabil în lumină artificială fiind pe o masă, printre cărți.
- Ce-i, măi, cu poza asta?
- Ai adus-o aseară când te-ai întors de la băute. Ziceai c-ai găsit-o la metrou.
Am fost întoarsă pe dos, cuvinte noi găsindu-și lumina pe spatele meu murdar. O vreme am zăcut fără sens, dar apoi am început să fiu folosită ca semn de carte. Am învățat multe despre filozofie, despre literatură, despre psihologie, dar și despre aventuri ale unor oameni închipuiți.
Omul care m-a luat în grijă citea mult, astfel că citeam și eu odată cu el. Îmi doresc să fi fost semn de carte de la început, pentru a cunoaște cât mai multe despre viață.
Au trecut ani mulți, dar rolul meu a rămas mereu același. La cât de mult am învățat din cărțile și despre cărțile citite, devenisem un obiect-cult-și-util.
Nu eram admirată prea mult, fiind doar mutată dintr-o carte în alta, pe măsură ce omul înainta cu lectura. În anumite zile, când avea musafiri, le povestea istoria mea, atât cât știa el. Îmi doresc să fi putut completa varianta sa cu ceea ce știam eu, dar toată strădania mea a fost inutilă.
Într-o seară, întors de la o șuetă scurtă cu colegi de breaslă, m-a luat în mână și m-a privit. Nu era genul de privire curioasă, dornică să afle ce reprezintă fața mea. Era o altfel de privire, una creatoare, care-și dorea să creeze povești despre mine.
A luat un aparat de pe masă. Învățasem despre el de multă vreme. Era un telefon. L-a folosit ca să mă fotografieze, moment care mi-a schimbat viața.
Am învățat despre digital, despre calculatoare și tehnologie, despre călătoria între aparate și despre multiplicitate. A trimis o copie a mea la mai mulți indivizi pentru a da naștere unei povești. Atunci am realizat că am devenit cea mai bună variantă posibilă a mea. Am devenit un obiect-de-poveste.