Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această primă temă au fost: "Pe baza acestei poze, scrieți un text de minim o pagină word."
Citiți primul text din această serie aici.
Negre pacturi
George-Cosmin Borș
George-Cosmin Borș
Tânărul coborî scările. Fred Dura îl aștepta pe peron. Arăta ca o păpușă mecanică scoasă din uz. Supraviețuirea bărbatului fusese un miracol. Puțini cunoșteau povestea. Pe data de trei ianuarie 1995, o escadrilă rusească executase un bombardament fulger asupra orașului cecen Shali. Trupul lui Fred fusese recuperat din cimitirul musulman, încă fumegând, de către membrii unei grupări paramilitare turcești de extremă dreapta. Nu tot trupul. Un procentaj nespecificat rămăsese acolo, printre mormintele devastate.
Oficial, fusese doar un raid aerian scăpat de sub control. Cele optsprezece bombe cu dispersie mai distruseseră și un spital, o benzinărie, o școală, o fermă. Mai mult de cincizeci de oameni fuseseră uciși. Presa nu reușise să explice motivul atacului, de vreme ce în zonă nu existau obiective militare.
Fred încăpuse pe mâna unui medic ex-sovietic căruia i se spunea Măcelarul. Un dezertor, fost agent KGB, cu acces la tehnologii dubioase și aflat în căutare de cobai. Reconstruirea durase șase luni. Măcelarul îi montase chirurgical o rotulă din titan, o proteză bionică în locul brațului stâng și îi grefase piele cultivată pe o rețea țesută din pânză de păianjen.
- Venite Adoremus, îl salută tânărul, atunci când se apropie.
- Venite Adoremus, îi răspunse Fred, făcând semnul cultului cu mâna încă întreagă.
Cu greu îl recunoștea. Fața lui Fred arăta de parcă fusese decupată cu laserul în piese de puzzle și ulterior reconstituită semialeatoriu. Pleoapa ochiului drept i se zbătea într-una.
- Conclavul a decis și-apoi s-a dizolvat, rosti Fred, cu voce răgușită. Sunt aici să-ți transmit mesajul final.
- Înalta Soră?
Fred clătină din cap. Tânărul simți un junghi în piept. În ciuda tuturor evidențelor, sperase ca ea să fie încă în viață.
- Am fost atât de-aproape. Portalul a fost deschis.
- Ce? Credeam că ritualul a eșuat.
- A eșuat, într-adevăr, rânji Fred macabru. Cu toate astea, l-am deschis, nu încape îndoială. Am trasat un cerc negru printre morminte. Ea ne-a pus să cântăm într-una, vreo patru ore. Era frig de-mi îngheța limba-n gură.
Fred își umezi buzele cenușii înainte să continue.
- Apoi am simțit-o cu toții. Un fel de descărcare electrică în aer. Suprafața cercului a-nceput să se onduleze. Înalta Soră ne-a făcut semn să cântăm mai tare, tot mai tare, până când un braț a ieșit din pământ. Un braț negru, acoperit de solzi. Am auzit motoarele bombardierelor, dar ea nu ne-a lăsat să ne-adăpostim. După aia s-a dezlănțuit iadul. Stăteam lângă ea când au început să cadă bombele. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc din Cecenia e torsul ei însângerat, zburând prin aer, împreună cu o piatră funerară. Imaginea asta îmi bântuie nopțile.
Tânărul rămăsese fără cuvinte. Fred îi întinse o bucată murdară de hârtie lucioasă.
- Asta-i tot ce-am putut salva.
O fotografie. O luă cu mâini nesigure. Erau cinci persoane în ea, membri de vază ai cultului. În centru stătea chiar Înalta Soră, cu ochelarii ei ridicoli, care o făceau să semene cu o bufniță. Băiatul din stânga era Fred, înainte să fie transformat în cyborg.
Gândurile tânărului zburară spre ultima sa întâlnire cu acea femeie carismatică. Se întâmplase la un an sau doi după Revoluție. Stăteau în dreptul ferestrei unui hotel din zona europeană a Istanbulului. Ploua și magazinele bijutierilor erau închise. Pe stradă se zăreau câteva siluete negre, care păreau să leviteze deasupra pavajului spart.
- Dar acum?, îl întrebase Înalta Soră. Auzi și-acum?
Fusese cât pe ce să clatine din cap. Îi era teamă. Avea doar douăzeci de ani. Își mușcase buzele, încercând să se concentreze.
- Da, îi răspunsese într-un final și se uitase spre covorul anatolian întins pe jos. E un zgomot care vine de sub podea. Sunt gheare care sapă. Cineva e... captiv acolo. Dedesubt.
Femeia zâmbise și-i pusese o mână pe umăr.
- Tu ești la fel ca mine. Am văzut asta în textele tale. Ești atât de sensibil încât simți dincolo de vălul dintre lumi.
Tânărul înghițise în sec. Inima îi bătea cu putere.
- Sunt puțini cei care pot să-l audă pe celălalt. Să-l audă cu-adevărat. Să nu renunți niciodată la scris. Ăsta-i pactul tău. Noi doi purtăm o responsabilitate aparte.
Scrâșnetul metalic al roților în frânare îi risipi tânărului amintirea. Se părea că această responsabilitate sosise.
- Ai o misiune, reluă Fred. Conclavul te-a desemnat drept următor responsabil pentru deschiderea portalului... Înalt Frate.
- Dar asta nu se va putea întâmpla decât peste mai bine de douăzeci de ani.
- Ai timp să te pregătești, atunci. Călătorește, învață, cercetează textele vechi. Ai toată Europa la dispoziție.
- De ce n-o faci tu?
Fred Dura zâmbi și se îndreptă spre cea mai apropiată ușă de acces în metrou.
- Sunt pe moarte. O schijă mi-a perforat pancreasul. Măcelarul mi-a dat maxim șase luni. Vreau să mă bucur de ele.
- Îmi pare rău!
- Căcat! Ar trebui să-ți pară rău pentru tine.
Tânărul tresări.
- Sunt în primejdie?
- Nu. Ești prea obscur ca să fii în primejdie. De-aia ai și fost ales. Nu trebuie să repeți greșelile noastre. Păstrează secretul cât poți de mult. La timpul potrivit, totuși, o să ai nevoie de-o echipă. Zece, doișpe, poate chiar paișpe oameni.
- Unde să-i găsesc?
Fred ridică din umeri și se urcă șchiopătând în vagon.
- Știu eu? Fă-i să vină ei la tine. Testează-i, mai întâi. Apoi arată-le poza. Dacă o să descopere ceva în ea, probabil o să fie oamenii potriviți.
Făcu un semn cu brațul din plastic dur spre fotografia pe care tânărul o ținea în mână. Ușile se închiseră, extremitățile de cauciuc ciocnindu-se una de cealaltă. Roțile trenului se puseră în mișcare. Tânărul făcu semnul cultului cu degetele.
- Venite Adoremus, murmură pentru sine. Veniți să ne-nchinăm!
Un fior îi străbătu coloana vertebrală. Ciuli urechile. De sub plăcile de gresie ale stației se auzea un zgomot slab. Cineva scrijelea cu ghearele, de partea cealaltă, încercând să evadeze.