Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Houellebecq - cetăţean, nihilist, dandy


Alex. Leo Şerban

24.09.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În numărul din 6-12 iulie 2005, săptămînalul francez Les inrockuptibles publica - la pagina de curier al cititorilor, intitulată "Ping-pong" - scrisoarea unei anume Jeanine Ceccaldi, care reacţionează la o afirmaţie a lui Michel Houellebecq din numărul din 4 mai 2005 (acolo, acesta mărturisea că mama sa murise nu de mult)... "Astfel, graţie dvs." - scrie dna Ceccaldi -, "aflu că sînt moartă, lucru care-mi scăpase. Dar oare mama care sînt trebuie să se scuze că trăieşte? Chestia asta o să-l liniştească sau, dimpotrivă, o să-l tulbure pe cel care mă crede moartă? (...) Aţi auzit vreodată de complexul lui Oreste? E oare nevoie să te plîngi şi să fii deplîns pentru a exista? Las celor mai sagace ca mine sarcina de a răspunde. O vie foarte vie, mai mult ca oricînd ostilă morţilor-vii!" Semnat: "Jeanine Ceccaldi, mama lui Michel Houellebecq." (!)

Îndrăznesc să afirm că lucrul cel mai şocant scris / spus vreodată de controversatul autor al Platformei este acea întorsătură de frază, stîrnită poate de vin sau de vină, prin care acesta-şi omora mama cu martori; pe lîngă asta, declaraţiile sale sexiste, homofobe sau arabofobe sînt - cum ar spune Le Pen - "simple detalii"...

Les inrockuptibles este "abonată" la Michel Houellebecq: nici un alt scriitor francez nu s-a bucurat - de-a lungul celor peste 500 de numere ale revistei - de o atenţie similară. Într-un fel, este explicabil: M.H. a colaborat, în 1997, la Les inrockuptibles, scriind opt cronici despre subiecte atît de diferite precum Salonul de video porno, pensionarii germani, Valerie Solanas (activista SCUM care l-a împuşcat pe Warhol), referendumul de la Maastricht ş.a.m.d. Este, cum se spune, "de-al casei", aşa că revista n-a avut nici o greaţă să-i consacre (încă) o copertă (pe care fumează politic incorect, fireşte), un supliment de 98 de pagini (din care aflaţi tot ce-aţi vrut să ştiţi despre Houellebecq, dar v-a fost teamă să întrebaţi, iar acum e prea tîrziu), plus un DVD-bonus primit de abonaţi (1 oră 40 de minute de interviu + "filmul său erotic", un scurt-metraj de 16 minute intitulat La Rivière)... Pe lîngă fotografiile lui M.H. însuşi, suplimentul este ilustrat cu X-ray-urile capului, plămînilor, mîinilor şi bazinului său - într-un fel, ţi se face şi frică! Narcisist (ca orice scriitor), pedant (ca orice scriitor francez), Houellebecq este privit pînă la ultima celulă a sexului / textului său - întors pe toate feţele, analizat, disecat, criticat & adulat. "Mult zgomot pentru nimic"? Da, dacă nu vedeţi în cel care a scris Extinderea domeniului luptei, Particulele elementare, Platforma decît un megaloman autopublicitar, amestec de Beigbeder cu coaie & B.H.L. fără păr. Dar pentru cei familiarizaţi cu scrisul lui, M. H. este mai mult de atît - un "cetăţean revoltat", nihilist patentat, dandy familist & divorţat depresiv-dezîncîntat al universurilor tot mai artificiale postindustriale, un inginer agronom devenit autor de eseuri (H.P.Lovecraft, contre le monde; Rester vivant, méthode, 1991), poeme (La Poursuite du bonheur, 1992; Le Sens du combat, 1998, Renaissance, 1999), volume de critică (Interventions, 1999) şi, desigur, romane (cele trei citate mai sus). Şi chiar "mai mult decît (doar) atît": Houellebecq a compus & a cîntat pe un album de rock (Présence humaine, 2000), a scris versuri pentru albumele altora (Juste avant l'amour pentru Alain Chamfort, 2003), a regizat filme (Cristal de souffrance, 1978, Deséquilibre, 1982, La Rivière, 2001), etc., etc. Particulele... sale (1998) au fost traduse în 30 de limbi şi s-au vîndut în peste 500.000 de exemplare. Platforma (2001) a fost considerat un roman "profetic" pentru că a anticipat 11 Septembrie şi atentatele teroriste din Bali. Propoziţia sa asasină la adresa musulmanilor, dintr-un interviu (Islamul este "la religion la plus con"), l-a adus în faţa Curţii de apel din Paris, care l-a absolvit pentru delictul de opinie (22 octombrie 2002). Transferul său de la Flammarion la Fayard (pentru suma-record de 1,3 milioane de euro) nu a făcut decît să pregătească terenul pentru ca cel de-al patrulea roman semnat Houellebecq - La Possibilité d'une île - să fie aşteptat cu şi mai mare nerăbdare. Iar M.H. a anunţat că va regiza el însuşi adaptarea cinematografică a cărţii...

La cît este de cunoscut (cu siguranţă, "Houellebecq" este numele de scriitor francez cel mai celebru la ora de faţă!), M.H. îşi poate permite luxul unui "hideout" à la Howard Hughes. Astfel că jurnaliştii îl căutau în Irlanda, pe coasta de vest (este proprietarul unui fost hotel, "White House"), în timp ce Les inrockuptibles l-a găsit (prietenii ştiu de ce!) în sudul Spaniei, la Alqueria de Morayma, un loc pierdut undeva între Sierra Nevada şi Marea Mediterană. Aşadar: după trei ani de tăcere, Houellebecq se prezintă publicului cu această Posibilitate a unei insule - titlu poetic şi italocalvinian care nu figurează, deocamdată, decît "posibilitatea" unei enigme. M.H. este mulţumit: "Am satisfacţia de a fi scris ceea ce eu consider a fi cel mai bun roman al meu." Cu o sticlă de Ribeiro del Duero aproape, care se goleşte văzînd cu ochii, e chiar uşor euforic; se-apucă să cînte Old Man, imitînd vocea idolului său Neil Young, apoi spune: "Nu prea se mai plînge astăzi, e păcat pentru că face bine la sănătate...". Ca şi vinul. Romanul său e trist - asta poate să deconspire. Şi n-ar trebui să provoace (măcar o dată!) nici o polemică. "Declinul catolicismului mă obsedează, fireşte. L-am constatat în Irlanda, e încă şi mai spectaculos în Spania. Şi există o întrebare căreia nu i-am găsit răspunsul: ce-a devenit speranţa vieţii veşnice? Faptul că am îngropat-o atît de uşor mă surprinde. Există şi ideea aceasta, destul de bazică, potrivit căreia moravurile se pot schimba în numai cinci ani, fără a întîmpina nici o rezistenţă. Am avut multe exemple în secolul trecut, căderea comunismului a fost incredibil de rapidă." Şi Islamul? "Regret ce am spus. Mi-am dat seama că oamenii au luat-o foarte în serios. Cineva botezat care nu crede în Dumnezeu şi nu urmează preceptele Papei nu se simte vizat dacă-i vorbeşti de creştini. În vreme ce un tip de origine musulmană, în aceeaşi situaţie, va avea o reacţie violentă. E absurd, dar asta e. Ce vizez eu este religia însăşi. Nu-mi pare rău că am fost scurt. Trebuie să fii scurt cînd subiectul e neinteresant. Dacă aş fi scris o carte despre budism aş fi avut nevoie de cîteva sute de pagini, pentru că este o religie interesantă şi complicată. Islamul e o religie simplă şi stupidă, deci poţi s-o expediezi într-o frază."

Mai inteligent decît Beigbeder şi mai interesant decît Pascal Bruckner, Houellebecq fascinează şi enervează (şi) pentru că vorbeşte despre lucruri periculoase (ei, da, mai periculoase decît doar Sexul - "specialitate franceză") cum ar fi clonarea, libertatea, religia sau monotonia cotidiană a individului înseriat. El şi-a mutat privirea de pe buricul propriu pe buricul Lumii - modul cel mai sigur de a avea succes! -, reuşind, totodată, performanţa de a privi buricul Lumii ca pe buricul propriu. "Hamal de mesaje" grele, ca şi compatriotul său Bruckner, poate că Houellebecq nu scrie, în fond, mai bine decît acesta - aici, specialiştii în literatură au un os gros de ros. Dar diferenţa este de scară: cu un şorţ alb apretat, Bruckner deretică prin apartamentul burghez, dă cu mătura pe terasă, cu aspiratorul prin dormitor - curăţă, freacă, aeriseşte. Houellebecq pune pur şi simplu o bombă în sufragerie.

Maurice Nadeau (editorul primului său roman, Extension du domaine de la lutte, 1994) povesteşte: "Într-o zi, viitoarea lui soţie a venit să mă vadă ca să-mi spună că trebuie neapărat să public cartea căci Houellebecq este noul Perec. Ce puteam să fac? L-am publicat!", glumeşte Nadeau. "Avea ambiţii mari, se gîndea la Dostoievski, la Thomas Mann... Nu ştiu dacă a reuşit, dar asta e altă poveste; Houellebecq îmi dă senzaţia că reuşeşte să iasă din acest nombrilism al literaturii franceze de azi, vorbind despre lumea în care trăieşte. Dimensiunea sociologică? E un cuvînt mare şi cam demodat, dar cred că e potrivit cu ce face el, şi asta mi-a plăcut."

Ar fi palpitant de ştiut ce părere ar avea fanii celebri ai lui Houellebecq (care se numesc Julian Barnes, J.G. Ballard şi Brett Easton Ellis; cum se vede, exclusiv anglo-saxoni!) despre scurt-metrajul său de 16 minute, La Rivière. Aici, "nihilistul dandy" face dovada unui "vizionarism" de adolescent acneic şi a unei "virtuozităţi" regizorale demnă de filmuleţele erotice ale lui David Hamilton: o lume utopică în care, în urma unei catastrofe, rămîn pe pămînt numai femeile; acestea se plimbă goale prin văi & dumbrăvi, ca nişte Diane post-atomice, se mîngîie & se sărută languros, ca nişte pornactriţe în preludiu prelungit, şi totul are aerul acela fals şi declarativ al începătorilor într-ale filmului. Nu că sentimentalismul ar fi străin de literatura lui Houellebecq - în fond, Platforma este (şi) unul din cele mai sfîşietoare romane de dragoste scrise în ultimul deceniu! Dar, în cărţile sale, pasajele de amor, ba chiar de duioşie disperată - acel amestec atît de houellebecqian de agonie în extaz -, sînt permanent montate între paranteze dure de luciditate, care nu lasă să se reverse dulcegăriile. În La Rivière, totul curge - "panta rhei", nu? -, imaginea odată cu părul fetelor & ideile (moi, oricum) odată cu apele rîului. Nu mai e vorba de clone biologice - ca promisiuni & primejdii ale unui viitor iminent -, ci de clone cinematografice: Houellebecq clonează silitor şi uşor înduioşător cadre, de parcă ar fi la prima lecţie de cinema a unui profesor de pe la UNATC. Nimic şocant în povestea din La Rivière; "şocantă" este doar această sîrguinţă de elev ambiţios care simte nevoia să se "exprime" în desen, cînd - de fapt - este un supradotat la literatură, anatomie şi matematică. Sau, poate, şocul este chiar acesta: omul care visează (cumva nevrotic) la un viitor populat doar de femei şi-a "ucis" mama într-o revistă săptămînală! Din păcate, montajul acesta nu există în scurt-metrajul său. Tot ce putem spera este ca Houellebecq să-l "cloneze", la un moment dat, într-unul din romanele sale... Titlu provizoriu: "Posibilitatea unei mame".


(Articol preluat din Re:Publik, septembrie 2005)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer