Extinderea domeniului luptei

Michel Houellebecq s-a născut la 26 februarie 1958 în La Réunion. În 1980, obţine diploma de inginer agronom. Urmează o perioadă dificilă pentru Houellebecq: este şomer, divorţează, are o depresie în urma căreia va petrece mai multe stadii în instituţii psihiatrice. În 1985, îl întîlneşte pe Michel Bulteau, director al Nouvelle Revue de Paris, care îi publică poemele. În 1991, îi apare o biografie a lui Howard P. Lovercraft, intitulată Împotriva lumii, împotriva vieţii. În 1992, vede lumina tiparului primul său volum de poeme, Pe urmele fericirii, distins cu Premiul Tristan Tzara. În 1994, publică primul roman, Extinderea domeniului luptei, care îl face cunoscut publicului larg. Al doilea volum de poeme, Sensul luptei, obţine Prix de Flore în 1996. În 1998, publică simultan volumul de texte critice Intervenţii şi romanul Particule elementare, tradus în peste douăzeci şi cinci de limbi şi recompensat cu Prix Novembre. În 2000, îi apar un disc, Prezenţă umană, cu poeme în lectură proprie, acompaniate de muzica lui Bertrand Burgalat, şi Lanzarote, un volum între reportaj şi ficţiune, cu fotografii. Se stabileşte în Irlanda. În 2001, publică romanul Platforma, care cunoaşte, asemenea Particulelor elementare, un succes fulminant. În anul 2002, devine primul francez căruia i s-a acordat prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award.

Extinderea domeniului luptei (1994), primul roman al lui Michel Houellebecq, conţine, in nuce, temele din cărţile viitoare: singurătatea existenţială, lipsa de comunicare interumană, alienarea, criza sexualităţii occidentale. Este odiseea personajului principal, un informatician de treizeci de ani care îşi practică meseria fără zel sau convingere, acceptîndu-şi cu resemnare condiţia de rotiţă în angrenajul unui sistem. Descriind lupta cotidiană a semenilor săi pentru un strop de iubire, de plăcere sau pentru bani, el transformă în bătălie epică cel mai neînsemnat gest al lor. O călătorie în provincie îi va permite să-şi extindă cîmpul observaţiei şi să elaboreze o teorie a liberalismului, economic ori sexual, într-o lume a disperării şi a nonsensului.

În anul 1999, romanul Extinderea domeniului luptei a fost ecranizat de regizorul Philippe Harel, cu Philippe Harel şi José Garcia în rolurile principale, pe baza scenariului semnat de Philippe Harel şi Michel Houellebecq.
De acelaşi autor, în colecţia "Biblioteca Polirom" a apărut Platforma (2003).

Vineri seara am fost invitat la o petrecere, la un coleg de serviciu. Eram vreo treizeci de inşi, numai cadre medii cu vîrste între douăzeci şi cinci şi patruzeci de ani. La un moment dat, o pipiţă a început să facă strip-tease. Şi-a scos tricoul, apoi sutienul, pe urmă fusta, totul cu nişte fiţe incredibile. S-a mai învîrtit puţin în chiloţi, după care, neştiind ce să mai facă, a început să se îmbrace din nou. Altminteri, e o fată care nu şi-o trage cu nimeni. Ceea ce scoate în evidenţă absurditatea comportamentului ei.

După al patrulea pahar de vodcă, am început să mă simt cam rău; a trebuit să mă întind pe nişte pernuţe, în spatele canapelei. Puţin după aceea, au venit două fete care s-au aşezat pe canapea. Tipele nu sînt chiar nişte frumuseţi; de fapt, sînt cele mai boccii din departamentul nostru. Merg să mănînce împreună şi citesc opuri despre dezvoltarea limbajului la copil, în fine, aiureli de soiul ăsta.

Au început îndată să comenteze evenimentul zilei, anume că o fată din departament venise la serviciu cu o minijupă scandalos de scurtă, care abia îi acoperea fesele.

Ce credeau despre asta? După ele, era OK. Siluetele lor se desenau deasupra mea, pe perete, ca nişte umbre chinezeşti, straniu de mari. Vocile lor păreau că vin de sus, foarte de sus, ca Sfîntul Duh, cumva. De fapt, era clar, nu mă simţeam bine deloc.

Preţ de un sfert de ceas, au continuat să debiteze banalităţi. Că era dreptul ei să se îmbrace cum vrea, că nu era vorba aici de dorinţa de a agăţa bărbaţi, că voia doar să se simtă bine, că o făcea pentru plăcerea ei etc. Ultimele reziduuri, dezolante, ale ruinei feminismului. La un moment dat, am rostit chiar, cu voce tare: "ultimele reziduuri, dezolante, ale ruinei feminismului". Dar nu m-au auzit.

O remarcasem şi eu pe fata aceea. Era greu să n-o vezi. De altfel, pînă şi şeful de serviciu era în erecţie.

Am adormit înainte de sfîrşitul discuţiei şi am avut un vis penibil. Cele două boccii mergeau la braţ pe coridorul din mijlocul departamentului nostru, îşi săltau piciorul în sus şi cîntau cît le ţinea gura:

Deşi mă plimb în curul gol,
Nu vreau să vă excit, parol!
Mi-arăt mărarul pe picere
Ca să-mi fac singură plăcere!

Fata cu minijupa stătea în cadrul unei uşi, dar acum purta o rochie lungă, neagră, sobră şi misterioasă, şi le privea surîzînd. Pe umăr avea un papagal uriaş, care-l reprezenta pe şeful de serviciu. Din cînd în cînd, îi mîngîia penele de pe burtă, cu o mînă distrată, dar expertă.

Trezindu-mă, mi-am dat seama că vomasem pe mochetă. Petrecerea era pe sfîrşite. Am acoperit voma cu un teanc de pernuţe, apoi m-am ridicat cu intenţia să plec acasă. Atunci mi-am dat seama că îmi pierdusem cheile de la maşină.


Peste două zile - era într-o duminică - m-am dus din nou în acel cartier, însă maşina mea era de negăsit. De fapt, nu-mi mai aminteam unde o parcasem, pe ce stradă; putea să fie oricare, toate mi se păreau la fel. Strada Marcel-Sembat, Marcel-Dassault... Nenumăraţi Marcel... Clădiri rectangulare, în care trăiesc oamenii. Violentă senzaţie de identitate. Dar unde era maşina mea?

Rătăcind printre atîţia Marcel, m-a cuprins treptat o anumită silă, de maşini şi de tot. Am un Peugeot 104 care, de cînd l-am cumpărat, nu mi-a adus decît belele: o mulţime de reparaţii misterioase, acroşaje uşoare... Desigur, ceilalţi şoferi se prefac relaxaţi, îşi scot formularele de asigurare, spun: "OK, nu-i nimic"; dar în realitate îţi aruncă priviri veninoase; e cît se poate de neplăcut.

Apoi, dacă mă gîndeam bine, la serviciu mă duceam cu metroul; în weekend nu mai plecam deloc, în lipsa unei destinaţii plauzibile; în concedii, cel mai adesea optam pentru formula de voiaj organizat, uneori pentru aceea de sejur-club. "Ce mi-o fi trebuind maşina asta?" îmi repetam exasperat, intrînd pe strada Emile-Landrin.

Ideea s-o declar furată mi-a venit abia cînd am ajuns pe bulevardul FerdinandBuisson. În zilele noastre se fură foarte multe maşini, mai ales în cartierele mărginaşe; povestea ar fi înţeleasă şi acceptată uşor, atît de compania de asigurări, cît şi de colegii mei de birou. Într-adevăr, cum să recunosc că mi-am rătăcit maşina? Aş trece drept un neserios sau, şi mai rău, drept un inadaptat ori un caraghios; era foarte riscant. Nu se glumeşte pe un subiect ca ăsta; aşa se creează reputaţii, aşa se fac şi se desfac prietenii. Cunosc viaţa, am experienţă. Să recunoşti că ţi-ai rătăcit maşina înseamnă practic să te excluzi din societate; evident, vom invoca furtul.

Seara tîrziu, singurătatea mea a devenit dureros de concretă. Pe masa din bucătărie zăceau împrăştiate cîteva foi de hîrtie, pătate de un rest de ton cu sos catalan. Erau nişte note pentru o ficţiune animalieră; ficţiunea animalieră este un gen literar ca oricare altul, poate superior altora; oricum, fapt e că scriu ficţiuni animaliere. Aceasta se intitula Dialoguri între o vacă şi o iapă; putea fi numită meditaţie etică şi îmi fusese inspirată de un scurt stagiu profesional făcut în ţinutul Léon. Iată un extras semnificativ:

"Să considerăm, mai întîi, vaca bretonă: tot timpul anului nu se gîndeşte decît să pască, botul ei lucios se apleacă şi se înalţă cu o regularitate impresionantă, iar privirea patetică a ochilor ei căprui nu e tulburată de nici o angoasă. Totul pare în regulă, totul pare chiar să indice o profundă unitate existenţială, o identitate între fiinţa-în-lume şi fiinţa-în-sine, identitate salutară din varii motive. În cazul nostru, filosoful comite (vai!) o eroare, iar concluziile sale, deşi bazate pe o intuiţie corectă şi profundă, vor fi greşite dacă n-a avut grijă, mai întîi, să se documenteze pe lîngă naturalist. Întradevăr, natura vacii bretone e dublă. În anumite perioade ale anului (indicate precis de inexorabila funcţionare a programării genetice), în fiinţa ei se produce o stranie revoluţie. Mugetele devin mai puternice, mai prelungi, însăşi textura lor armonică se transformă pînă ce, uneori, amintesc în chip uimitor de anumite vaiete emise de fiii omului. Mişcările îi devin mai rapide, mai nervoase, uneori porneşte într-un trap mărunt. Pînă şi botul care, simetric şi lucios, părea făcut să reflecte veşnicia unei înţelepciuni minerale, se contractă şi se crispează sub efectul dureros al unei dorinţe vizibil intense.

Cheia enigmei e simplă: ceea ce doreşte vaca bretonă (manifestînd astfel, să-i recunoaştem modestia, unica dorinţă a vieţii sale) este, cum spun fermierii în limbajul lor cinic, «să-şi facă plinul». Aşa că-i «fac plinul», mai mult sau mai puţin direct; pentru această operaţiune, seringa de inseminare artificială poate înlocui (e drept, cu preţul unor complicaţii emoţionale) penisul taurului. În ambele cazuri, vaca se calmează şi revine la starea iniţială de meditaţie concentrată, cu precizarea că peste cîteva luni va făta un viţeluş adorabil. Ceea ce, în treacăt fie spus, nu poate fi decît în beneficiul fermierului".

Fireşte, fermierul îl simboliza pe Dumnezeu. În capitolul următor, mînat de o simpatie iraţională pentru iapă, îi va făgădui voluptăţi eterne cu armăsari nenumăraţi, în timp ce vaca, vinovată de păcatul trufiei, va fi puţin cîte puţin condamnată la ternele plăceri ale fecundării artificiale. Mugetele jalnice ale bovinei vor fi incapabile să îmblînzească sentinţa Marelui Arhitect. O delegaţie de mioare, formată din solidaritate, nu va cunoaşte o soartă mai bună. Dumnezeul pus în scenă de această scurtă ficţiune nu era, cum se vede, un Dumnezeu al îndurării.


Problema e că nu-i destul să trăieşti după regulă. E drept, izbuteşti (uneori la mustaţă, la limită, însă în mare izbuteşti) să trăieşti după regulă. Plăteşti impozitul la zi. Achiţi facturile la termen. Nu ieşi niciodată fără act de identitate (sau fără micul portvizit special pentru carduri!...).

Cu toate astea, prieteni nu ai.

Regula este complexă, multiformă. Pe lîngă orele de muncă, mai sînt cumpărăturile pe care trebuie să le faci, bancomatele de la care trebuie să scoţi bani (şi unde, prea adesea, trebuie să aştepţi). Sînt, mai ales, diferitele plăţi ce trebuie făcute către organismele care-ţi administrează diferitele aspecte ale vieţii. Colac peste pupăză, te poţi îmbolnăvi, asta înseamnă alte cheltuieli şi noi formalităţi.

Şi totuşi, îţi rămîne timp liber. Ce să faci? Cum să-l foloseşti? Să te consacri ajutorării semenilor? În fond, semenii nu te interesează absolut deloc. Să asculţi muzică? Era o soluţie, dar, cu trecerea anilor, trebuie să recunoşti că muzica te mişcă din ce în ce mai puţin.

Bricolajul, în sensul cel mai larg, poate oferi o soluţie. În realitate, nimic nu poate împiedica, din ce în ce mai des, revenirea acelor momente cînd singurătatea absolută, senzaţia de vid universal, presentimentul că viaţa ta se apropie de un dezastru dureros şi definitiv se reunesc spre a te cufunda într-o reală suferinţă.

Cu toate astea, nu-ţi vine încă să mori.

Ai avut o viaţă a ta. Da, au fost momente cînd ai avut o viaţă. Desigur, nu ţi-o mai aminteşti foarte bine; stau însă mărturie cîteva fotografii. Era probabil în adolescenţă sau puţin mai tîrziu. Ce poftă de viaţă aveai, pe atunci! Cît de bogată în posibilităţi inedite ţi se părea existenţa! Puteai să devii cîntăreţ de varietăţi; să pleci în Venezuela.

Şi mai surprinzător, ai avut o copilărie. Priviţi acum un copil de şapte ani, care se joacă pe covorul din salon cu soldăţeii lui de plastic. Vă rog să-l priviţi cu atenţie. De la divorţul părinţilor, nu mai are tată. Pe mamă, care ocupă un post important într-o firmă de cosmetice, o vede destul de puţin. Totuşi, copilul se joacă cu soldăţeii, iar interesul lui pentru aceste simboluri ale lumii şi ale războiului pare foarte viu. Deja e cam lipsit de afecţiune, asta e sigur; dar lumea, ce mult pare să-l intereseze lumea!

Lumea te-a interesat şi pe tine. Asta a fost demult; te rog să-ţi aminteşti de vremea aceea. Domeniul regulii nu te mai mulţumea; nu mai puteai trăi mult timp în domeniul regulii; a trebuit, de aceea, să intri în domeniul luptei. Te rog să revii cu gîndul la momentul acela precis. E mult de atunci, nu-i aşa? Aminteşte-ţi: apa era îngheţată.

Acum eşti departe de mal: o, ce departe eşti de mal! Mult timp ai crezut că există şi celălalt mal; nu mai e cazul. Continui totuşi să înoţi, iar fiecare mişcare te apropie de înec. Te sufoci, plămînii te ustură. Apa ţi se pare tot mai rece şi - mai ales - tot mai amară. Nu mai eşti foarte tînăr. Acum o să mori. Nu-i nimic. Sînt aici. N-am să te las să cazi. Continuă să citeşti.

Aminteşte-ţi, încă o dată, momentul intrării în domeniul luptei.

Paginile care urmează sînt un roman; adică un şir de istorioare în care sînt protagonist. Această scriere autobiografică e totuşi altceva: oricum, altă soluţie nu am. Dacă nu scriu despre ceea ce am văzut, voi suferi la fel de mult - dacă nu şi mai mult. Doar cu puţin mai mult, insist asupra acestei precizări. Scrisul nu uşurează. Scrisul descrie, delimitează. Introduce un dram de coerenţă, un strop de realism. Ne bălăcim mai departe într-o ceaţă însîngerată, însă există cîteva repere. Haosul a rămas la cîţiva metri. Izbînda e modestă, ce-i drept.

Ce contrast faţă de puterea absolută, miraculoasă, a lecturii! Aş fi fost fericit să-mi petrec toată viaţa citind; ştiu asta de la şapte ani. Textura lumii este dureroasă, inadecvată; şi mi se pare imposibil de schimbat. Da, cred că aş fi preferat o viaţă întreagă în care să citesc.

O asemenea viaţă nu mi-a fost dată.

Tocmai am împlinit treizeci de ani. După un început haotic, am reuşit să-mi duc la capăt studiile; acum sînt cadru mediu. Analist-programator la o firmă de servicii informatice; am un salariu net de două ori şi jumătate mai mare decît salariul minim, ceea ce înseamnă o putere de cumpărare apreciabilă. Am reale perspective de avansare în cadrul companiei; asta dacă nu mă decid, ca atîţia, să mă angajez la unul dintre clienţi. Una peste alta, mă pot considera mulţumit de statutul meu social. Pe plan sexual, dimpotrivă, reuşita e mai puţin strălucită. Am fost cu mai multe femei, dar pentru perioade limitate. Nu sînt frumos, nu am farmec personal, fac adesea crize depresive, deci sînt departe de ceea ce caută în mod prioritar femeile. Astfel că am simţit mereu la cele care-mi deschideau organele lor o uşoară rezervă; în fond, nu reprezentam pentru ele decît un înlocuitor, acceptat în lipsă de ceva mai bun. Ceea ce, veţi fi de acord, nu este baza ideală pentru o relaţie de durată.

De cînd m-am despărţit de Véronique, acum doi ani, nu am mai cunoscut, de fapt, nici o femeie; tentativele timide şi inconsistente pe care le-am făcut în acest sens nu au dus decît la un eşec previzibil. Doi ani pot să pară o perioadă lungă. În realitate, mai ales cînd munceşti, trec foarte repede. Vă poate confirma oricine: trec foarte repede.

Este posibil, dragă cititorule, să fii chiar tu o femeie. Nu te întrista, sînt lucruri care se întîmplă. De altfel, asta nu schimbă cu nimic ceea ce am de spus. Nu mă voi împiedica în detalii.

Nu-mi propun să vă încînt cu fineţuri psihologice. Nu am ambiţia să smulg aplauze pentru subtilitatea şi umorul meu. Există autori care îşi folosesc talentul ca să descrie cu rafinament diferite stări sufleteşti, trăsături de caracter etc. Nu mă voi număra printre aceştia. Toată acea puzderie de detalii realiste, care ar trebui să prezinte cu forţă personaje distincte, mi s-a părut întotdeauna, scuzaţi-mi sinceritatea, o simplă abureală. X, care este amicul lui Y, dar care are anumite rezerve faţă de Z... Visul lui Paul care se întrupează în Virginie... Voiajul verişoarei mele la Veneţia... putem pierde ore întregi cu chestii din astea. Mai bine observi homarii care fojgăiesc într-un borcan (e destul, pentru asta, să mergi la un restaurant specializat în pescărie). De altfel, nu prea frecventez fiinţele umane.

Ca să-mi ating scopul - mult mai filosofic - pe care mi-l propun, va trebui, din contră, să suprim o mulţime de lucruri. Să simplific. Să lichidez, unul cîte unul, o groază de detalii. Voi fi ajutat, s-o fac, de altfel, de simplul joc al evoluţiei istorice. Sub ochii noştri, lumea se uniformizează; mijloacele de telecomunicaţie progresează; în apartamentele noastre apar noi şi noi aparate; puţin cîte puţin, relaţiile umane devin imposibile, ceea ce reduce şi mai mult suma de anecdote din care se compune o viaţă. Şi, puţin cîte puţin, apare chipul morţii, în toată splendoarea lui. Mileniul trei semne bune are.


Lunea următoare, revenind la serviciu, aflu că Ministerul Agriculturii a cumpărat un program de la firma noastră şi că am fost ales să asigur instruirea utilizatorilor. Vestea mi-a fost anunţată de Henry La Brette (ţine mult la y, ca şi la scrierea numelui în două cuvinte). În vîrstă de treizeci de ani, ca şi mine, Henry La Brette e superiorul meu ierarhic direct; în general, relaţiile noastre sînt impregnate de o ostilitate mocnită. Astfel, făcîndu-şi parcă o plăcere personală din a mă oftica, mi-a spus chiar de la început că acest contract va impune mai multe deplasări: la Rouen, la La Roche-sur-Yon şi nu mai ştiu unde. Pentru mine, deplasările au fost întotdeauna un coşmar; Henry La Brette o ştie. Aş fi putut să-i răspund: "Ei bine, îmi dau demisia"; dar nu am făcut-o.

Cu mult înainte ca expresia să ajungă la modă, compania mea a dezvoltat o adevărată cultură de întreprindere (crearea unui logo, dotarea salariaţilor cu sweatshirts, seminarii de motivare în Turcia). Este o companie performantă, care, în domeniul ei, se bucură de o reputaţie de invidiat; am un job super, din toate punctele de vedere. Vezi bine că nu pot să demisionez doar aşa, că mi s-a pus pata.

E ora zece dimineaţa. Sînt aşezat într-un birou alb şi liniştit; în faţa mea stă un tip ceva mai tînăr decît mine, angajat de curînd. Cred că-l cheamă Bernard. Mediocritatea lui mă calcă pe nervi. Vorbeşte încontinuu despre bani şi plasamente: SICAV, obligaţiuni, investiţii imobiliare... nu-i scapă nimic. Speră într-o rată de creştere ceva mai mare decît inflaţia. Mă cam seacă; nu prea apuc să-i răspund. Mustaţa i se mişcă.

Cînd iese din birou, se lasă iar liniştea. Lucrăm într-un cartier complet devastat, care evocă oarecum suprafaţa lunară. E pe undeva prin arondismentul XIII. Cînd ajungi aici cu autobuzul, te poţi crede la sfîrşitul unui al treilea război mondial. Ei bine, nu, nici vorbă, e doar un plan de urbanism.

Ferestrele noastre dau spre un teren viran, întins cît vezi cu ochii, noroios, împrejmuit cu panouri de şantier. Cîteva carcase de blocuri. Macarale încremenite. Ambianţă calmă şi rece.

Bernard revine. Ca să înveselesc atmosfera, îi spun că în blocul meu miroase urît. Am remarcat că, în general, lumea gustă istoriile astea cu miasme; de altfel, e adevărat, coborînd dimineaţă pe scară, chiar am simţit un miros pestilenţial. Ce naiba face femeia de serviciu, de obicei atît de activă?

Bernard spune: "Trebuie să fie vreun şobolan mort pe undeva". Ideea, nu se ştie de ce, pare să-l amuze. Mustaţa i se mişcă uşor.

Bietul Bernard, într-un fel. Ce ar putea să facă el cu viaţa lui? Să cumpere CD-uri de la FNAC? Un tip ca el ar trebui să aibă copii; dac-ar avea copii, s-ar putea spera ca, pînă la urmă, să iasă ceva din liota de mici Bernarzi. Dar nu, nici măcar nu-i însurat. Sămînţă stearpă.

În fond, nu-i chiar de plîns, bunul Bernard, drăguţul de Bernard. Cred chiar că este fericit - în măsura ce-i este dată, fireşte; în măsura lui de Bernard.


Mai tîrziu, am fixat o întîlnire la Ministerul Agriculturii, cu o fată pe nume Catherine Lechardoy. Programul se numea Sycomore. Adevăratul sicomor (numit şi arţar alb) este un arbore apreciat de ebenişti, care în plus produce un suc dulce şi creşte în unele regiuni din zona temperată, fiind răspîndit mai ales în Canada. Programul Sycomore e scris în limbajul Pascal, cu cîteva rutine în C++. Pascal este un scriitor francez din secolul al XVII-lea, autor al celebrelor Cugetări. E de asemenea un limbaj de programare bine structurat, adaptat în special pentru operaţii statistice, pe care-l stăpînesc mai de mult. Programul Sycomore urma să fie folosit la plata ajutoarelor guvernamentale pentru agricultori, domeniu de care răspundea Catherine Lechardoy, din punct de vedere informatic, se-nţelege. N-o mai întîlnisem pe Catherine Lechardoy. Aşadar, era vorba de o "primă luare de contact".

În meseria noastră de informaticieni, aspectul cel mai fascinant e fără doar şi poate contactul cu clienţii; oricum, e ceea ce ţin să sublinieze şefii companiei, la un lichior de smochine (i-am auzit vorbind despre asta de cîteva ori, la piscină, la ultimul team building organizat în satul de vacanţă din Kusadasi).

În ce mă priveşte, întotdeauna privesc cu o anume teamă primul contact cu un client nou; clienţii sînt fiinţe umane diverse, organizate într-o structură dată, cu care va trebui să te obişnuieşti; perspectivă nu prea plăcută. Sigur, experienţa m-a învăţat rapid că voi avea de-a face cu oameni, dacă nu absolut identici, măcar asemănători în ce priveşte obiceiurile, ideile, gusturile, maniera generală de a aborda viaţa. Aşadar, teoretic nu e nimic de temut, cu atît mai mult cu cît caracterul profesional al întîlnirii îi garantează în principiu inocuitatea. Totuşi, am avut adesea prilejul să constat că fiinţele umane ţin să se individualizeze prin mici şi agasante variaţii, imperfecţiuni, trăsături de caracter şi aşa mai departe - fără îndoială cu singurul scop de a-şi sili interlocutorul să-i trateze ca pe nişte indivizi cu personalitate distinctă. Astfel, unul va iubi tenisul, altul va fi amator de echitaţie, despre al treilea vei afla că joacă golf. Există cadre superioare care se dau în vînt după fileul de scrumbie; alţii îl detestă. Sînt tot atîtea destine, tot atîtea cariere posibile. Prin urmare, deşi cadrul general al unui "prim contact cu clientul" e strict delimitat, de fiecare dată rămîne, vai, o marjă de incertitudine.

În cazul de faţă, cînd m-am prezentat la biroul 6017, Catherine Lechardoy lipsea. Am fost informat că e "reţinută pentru nişte ajustări pe site-ul central". Am fost poftit să iau loc şi s-o aştept, ceea ce am şi făcut. În birou se vorbea despre un atentat comis în ajun pe Champs-Elysées. O bombă fusese plasată sub o banchetă, într-o cafenea. Două persoane muriseră. O a treia avea picioarele secţionate şi jumătate de faţă smulsă; avea să rămînă mutilată şi oarbă. Am aflat că nu era primul atentat; cîteva zile mai înainte, o bombă explodase într-un oficiu poştal, lîngă Primărie, sfîrtecînd o femeie de vreo cincizeci de ani. Am mai aflat că bombele erau puse de terorişti arabi, care cereau eliberarea altor terorişti arabi, închişi în Franţa pentru diferite asasinate.

Pe la ora şaptesprezece a trebuit să plec la poliţie, să depun plîngere pentru furtul maşinii. Catherine Lechardoy nu revenise, iar la discuţia din birou nu participasem deloc. Luarea de contact va avea loc în altă zi, presupun.

Inspectorul care mi-a scris la maşină plîngerea avea cam aceeaşi vîrstă cu mine. Bărbatul, de origine vădit provensală, purta verighetă. M-am întrebat dacă soţia lui, eventualii copii şi el însuşi erau fericiţi la Paris. Soţie poştăriţă, copii la creşă? Cu neputinţă de ghicit.

Poliţistul, cum te puteai aştepta, era cam ursuz şi nu-şi făcea iluzii: "Furturi... avem în fiecare zi... nici o şansă... oricum îi eliberează imediat...". Îl aprobam cu simpatie pe măsură ce rostea aceste cuvinte simple şi adevărate, desprinse din experienţa lui cotidiană; dar nu puteam să-i uşurez în nici un fel povara.

Totuşi, către sfîrşit, mi s-a părut că amărăciunea lui capătă o nuanţă mai pozitivă: "Păi, la revedere! Poate că totuşi o să vă găsim maşina! Se mai întîmplă!...". Ar fi vrut, cred, să mai spună ceva; dar nu mai era nimic de spus.


A doua zi dimineaţa, mi se spune că am comis o eroare. Ar fi trebuit să insist s-o văd pe Catherine Lechardoy; plecarea mea, fără explicaţii, a făcut impresie proastă la Ministerul Agriculturii.

Aflu de asemenea - cu surprindere - că prestaţia mea, la precedentul contract, nu a dat deplină satisfacţie. Nu mi-au spus-o pînă acum, dar îi dezamăgisem. Acest contract cu Ministerul Agriculturii e, într-un fel, o a doua şansă pe care mi-o dau. Şeful meu de serviciu afişează o expresie gravă, cam ca în serialele americane, şi îmi spune:
- Sîntem la dispoziţia clientului, precum ştiţi. În meseria noastră, din păcate, nu ţi se oferă prea des o a doua şansă...

Îmi pare rău că-l supăr pe şef. E un bărbat frumos. Chip senzual şi în acelaşi timp viril, păr grizonat tuns scurt. Cămaşă albă dintr-o pînză impecabilă, foarte fină, prin care transpar nişte pectorali puternici şi bronzaţi. Cravată club. Mişcări naturale şi ferme, semn al unei condiţii fizice perfecte.

Singura scuză pe care-o găsesc - şi care mi se pare foarte subţire - este că mi s-a furat maşina. Invoc aşadar un început de tulburare psihică şi promit pe loc s-o combat. În fiinţa şefului se produce o răsturnare; furtul maşinii, în mod vizibil, îl indignează. Nu ştia ce păţisem; nu avea cum să ghicească; acum însă înţelege mai bine. La despărţire, lîngă uşa biroului, cu picioarele înfipte în mocheta groasă de un gri sidefiu, şeful îmi va ura înduioşat "să mă ţin tare".


La Ministerul Agriculturii, fata de la primire poartă aceeaşi minijupă din piele; acum însă nu am nevoie de ea ca să ajung la biroul 6017.

Catherine Lechardoy îmi confirmă, de la-nceput, toate temerile. Are douăzeci şi cinci de ani, o postliceală de informatică, dinţii din faţă stricaţi; agresivitatea ei mă uimeşte:
- Să sperăm că va merge! Dacă-i ca ultimul program pe care l-am cumpărat de la voi... ăla a fost o mizerie. În fine, nu eu decid ce cumpărăm, evident. Eu sînt fata de comitet, care trebuie să dreagă ce strică alţii... etc.

Îi explic că nici eu nu decid ce vindem. Nici ce producem. În fapt, eu nu decid nimic. Nici unul, nici celălalt nu decidem nimic. Am venit doar ca s-o ajut, să-i las nişte exemplare din manualul de utilizare şi să încerc să pun la punct un program de instruire împreună cu ea... Dar nu, nimic din ce spun n-o calmează. Furia ei este extremă, absolută. Acum vorbeşte despre metodologie. După ea, toată lumea ar trebui să respecte o metodologie riguroasă, bazată pe programarea structurată; în loc de asta, avem anarhie, programele se scriu la nimereală, fiecare face ce vrea în colţul lui, fără să-i pese de ceilalţi, nu există înţelegere, nu există un proiect general, nu există armonizare. Parisul este un oraş odios, oamenii nu comunică, nici măcar munca lor nu-i interesează, totul e superficial, la ora şase toţi pleacă acasă, indiferent dacă şi-au terminat sau nu treaba, tuturor li se fîlfîie.

Îmi propune să coborîm la o cafea. Accept, evident. Găsim un automat de cafea. Nu am mărunt, îmi dă ea doi franci. Cafeaua este infectă, dar asta nu-i frînează elanul. La Paris, poţi să mori în stradă, nu-i pasă nimănui. La ea, în Béarn, nu e aşa. În fiecare weekend se întoarce acasă, în Béarn. Iar seara merge la cursuri la CNAM, îşi completează studiile. Peste trei ani, speră ea, va obţine diploma de inginer.

Inginer. Eu sînt inginer. Trebuie totuşi să spun ceva. Cu o voce stinsă, mă interesez:
- Ce fel de cursuri?
- Informatică de gestiune, statistică, algoritmică, contabilitate financiară.
- Cred că e ceva muncă..., observ eu pe un ton cam vag.

Da, e muncă multă, dar pe ea munca n-o sperie. De multe ori, ca să-şi facă temele, munceşte în garsoniera ei pînă la miezul nopţii. Oricum, trebuie să lupţi dacă vrei să obţii ceva în viaţă, aşa a considerat întotdeauna.

Urcăm din nou în biroul ei. "Ei bine, luptă, micuţă Catherine...", îmi spun eu melancolic. Nu e o frumuseţe, nu. Pe lîngă dinţii stricaţi, are un păr lipsit de strălucire şi ochi mici care lucesc furioşi. Nici sîni, nici fese perceptibile. Dumnezeu n-a fost prea darnic cu ea.

Cred că ne vom înţelege perfect. Pare hotărîtă să organizeze totul, să conducă totul, nu-mi va rămîne decît să fac deplasarea şi să-mi ţin cursurile. Îmi convine perfect; n-am nici un chef s-o contrazic. Nu cred că s-ar putea îndrăgosti de mine; nu am impresia că ar fi capabilă să încerce o aventură, ceva, cu un bărbat.

Pe la ora unsprezece, în birou dă buzna un personaj nou. Îl cheamă Patrick Leroy şi se pare că este coleg de birou cu Catherine. Cămaşă havaiană, jeansi mulaţi pe fese şi, prins la curea, un mănunchi de chei care zăngănesc cînd merge. E niţeluş turtit, ne anunţă el. A petrecut noaptea într-un club de jazz, cu un prieten, au izbutit să "agaţe două puştoaice". În fine, e mulţumit.

Patrick îşi va petrece restul dimineţii vorbind la telefon. Vorbeşte tare.

În timpul celui de-al treilea telefon, va aborda un subiect destul de trist: o prietenă comună, a lui şi a fetei cu care vorbeşte, a murit într-un accident de maşină. Circumstanţă agravantă, maşina era condusă de un al treilea amic, pe nume Fred. Ei bine, Fred ăsta e teafăr şi nevătămat.

În principiu, sînt lucruri deprimante, dar Patrick va izbuti să evite acest aspect al problemei printr-un soi de vulgaritate cinică, stînd cu picioarele pe birou şi vorbind în jargon:
- Nathalie, da, era super... Beton, ce mai... A, nu, e naşpa, o jale... Tu ai fost la înmormîntare? Pe mine, ştii, înmormîntările mă cam seacă. Măcar de-ar folosi la ceva... Mă rog, poate pentru ăi bătrîni... A fost şi Fred? Nimic de zis, are tupeu, bulangiul!

Cînd s-a făcut ora prînzului, am simţit o reală uşurare.

După-amiază trebuia să-l văd pe şeful serviciului "Studii informatice". Nu prea ştiu pentru ce. Eu unul, în orice caz, nu aveam nimic să-i comunic.

Am aşteptat o oră şi jumătate într-un birou gol, destul de întunecat. Nu prea aveam chef să aprind lumina, în parte de teamă să nu-mi semnalez prezenţa.

Înainte de a intra în birou, am primit un dosar voluminos intitulat Schemă directoare a planului informatic al Ministerului Agriculturii. De ce mi l-au dat? Nu ştiu nici asta. Documentul nu mă privea în nici un fel. Oricum, din introducere am aflat că se voia o "încercare de predefinire a diverselor scenarii arhetipale, concepute ca un demers ţintă-obiectiv". Obiectivele, "motivate de o analiză mai fină în termeni de capabilitate", erau, bunăoară, orientarea politicii de sprijin pentru agricultori, dezvoltarea unui sector para-agricol mai competitiv la nivel european, redresarea balanţei comerciale în domeniul produselor proaspete... Am frunzărit rapid lucrarea, subliniind cu creionul frazele amuzante. De pildă: "Nivelul strategic rezidă în realizarea unui sistem de informaţii global construit prin integrarea de subsisteme eterogene coordonate". Sau: "Apare ca urgent a valida un model relaţional canonic într-o dinamică organizaţională ducînd pe termen mediu la o databază orientată spre obiectiv". În cele din urmă, o secretară a venit să-mi spună că şedinţa se prelungeşte şi că, din păcate, şeful nu va putea să mă primească azi.

Ei bine, am plecat frumuşel acasă. În ce mă priveşte, cîtă vreme sînt plătit, ha ha ha!...

În staţia de metrou Sèvres-Babylone, am văzut un graffiti straniu: "Dumnezeu a dorit inegalităţi, nu nedreptăţi", spunea inscripţia. M-am întrebat cine era persoana atît de bine informată despre intenţiile lui Dumnezeu.


În general, în weekend nu mă văd cu nimeni. Rămîn acasă, fac un pic de ordine; îmi rumeg resemnat apatia.

Totuşi, sîmbăta asta, de la ora douăzeci la douăzeci şi trei, are loc un moment social. Mă duc să cinez cu un prieten preot la un restaurant mexican. Restaurantul e bun; în privinţa asta, n-am îndoieli. Dar prietenul mai este, oare, prietenul meu?

Am fost colegi de facultate; aveam douăzeci de ani. Eram foarte tineri. Acum, avem treizeci. După ce şi-a luat diploma de inginer, a făcut teologia; a "cotit-o". În prezent e preot în Vitry. Nu e o parohie uşoară.

În timp ce mănînc o tortilla cu fasole roşie, Jean-Pierre Buvet îmi vorbeşte despre sexualitate. După el, interesul pentru erotism pe care îl mimează societatea noastră (prin publicitate, reviste, media în general) e pură faţadă. În realitate, subiectul îi plictiseşte destul de repede pe cei mai mulţi oameni; pretind însă contrariul, printr-o bizară ipocrizie pe dos.

Aici, ajunge la teoria lui. Civilizaţia noastră, spune el, suferă de epuizare vitală. În secolul lui Ludovic al XIV-lea, cînd pofta de viaţă era mare, cultura oficială insista pe negarea plăcerilor şi a trupului; amintea mereu că viaţa mondenă nu oferă decît plăceri imperfecte, că singurul izvor de fericire este în Dumnezeu. Un asemenea discurs, mă asigură el, n-ar mai fi acceptat în ziua de azi. Noi avem nevoie de aventură şi de erotism, pentru că avem nevoie să ne auzim repetînd că viaţa e minunată şi pasionantă; asta înseamnă, desigur, că ne cam îndoim.

Am impresia că mă consideră o întrupare elocventă a acestei epuizări vitale. Fără sexualitate, nu există ambiţii; şi nici distracţii nu prea sînt. Nu ştiu ce să-i răspund; am impresia că toată lumea e mai mult sau mai puţin aşa. Mă consider un ins normal. Bun, poate nu chiar sută la sută, dar cine e, mă rog? Să zicem, 80% normal.

Ca să spun ceva, îi atrag totuşi atenţia că în zilele noastre oricine are impresia, într-un moment sau altul al vieţii, că este un ratat. Asupra acestui aspect, cădem de acord.

Discuţia se împotmoleşte. Înghit cu noduri tăiţeii din supă. Amicul mă sfătuieşte să-l regăsesc pe Dumnezeu ori să încep nişte şedinţe de psihanaliză; această apropiere mă face să tresar. El dezvoltă ideea, cazul meu îl interesează; pare să creadă că trec printr-o situaţie periculoasă. Sînt singur, mult prea singur; nu e firesc, e de părere el.

Luăm o tărie; Jean-Pierre dă cărţile pe faţă. După el, soluţia este Isus; izvorul vieţii. Al unei vieţi bogate şi vii. "Trebuie să-ţi asumi natura divină!", exclamă el; tipii de la masa vecină întorc capul spre noi. Mă simt cam obosit; am impresia că ajungem într-un impas. Surîd, dispus să-i dau dreptate. Am puţini prieteni, nu vreau să-l pierd şi pe ăsta. "Trebuie să-ţi asumi natura divină...", repetă el cu blîndeţe; promit că mă voi strădui. Mai adaug cîteva fraze, încerc să restabilesc un consens.

Apoi bem o cafea şi fiecare se întoarce acasă. Una peste alta, a fost o seară reuşită.


Şase inşi stau acum în jurul unei mese ovale destul de elegante (probabil imitaţie de acaju). Draperiile, de un verde închis, sînt trase; te-ai crede într-un salonaş. Presimt subit că şedinţa va dura toată dimineaţa.

Primul reprezentant al Ministerului Agriculturii are ochi albaştri. E tînăr, poartă ochelari mici, rotunzi, şi cred că pînă de curînd a fost student. În ciuda vîrstei, lasă o remarcabilă impresie de seriozitate. Toată dimineaţa va lua notiţe, uneori în cele mai neaşteptate momente. Este cu siguranţă un şef, sau cel puţin un viitor şef.

Al doilea reprezentant al ministerului, un bărbat de vîrstă mijlocie, are o barbăcolier, ca pedagogii severi din Club des Cinq. Pare să exercite o mare influenţă asupra Catherinei Lechardoy, care stă lîngă el. Tipul este un teoretician. În toate intervenţiile lui, atrage atenţia cît de importantă e metodologia şi, în general, o analiză premergătoare acţiunii. În cazul de faţă, nu văd pentru ce: programul a fost deja cumpărat, nu mai e nimic de analizat, dar mă abţin să vorbesc. Simt imediat că nu-i plac. Cum să-i cîştig simpatia? Decid ca de mai multe ori în cursul dimineţii să-i aprob intervenţiile cu o expresie de admiraţie puţin nătîngă, ca şi cum mi-ar fi revelat perspective uimitoare, pline de înţelepciune şi profunzime. În mod normal, ar trebui să tragă concluzia că sînt un băiat plin de bunăvoinţă, gata să pornesc, sub îndrumarea lui, pe calea cea dreaptă.

Al treilea reprezentant al ministerului este Catherine Lechardoy. Sărmana, pare cam tristă în dimineaţa asta; toată combativitatea de ultima oară pare s-o fi părăsit. Feţişoara ei urîtă este ursuză, îşi şterge mereu ochelarii. Mă întreb chiar dacă n-a plîns; nu mi-e greu să mi-o imaginez izbucnind în lacrimi, cînd se îmbracă, singură, dimineaţa.

Al patrulea reprezentant al ministerului este un soi de caricatură de sindicalist agricol: poartă bocanci şi pufoaică, parcă abia s-a întors dintr-o expediţie pe teren; are o barbă mare şi fumează pipă; nu mi-ar plăcea să fiu băiatul lui. Şi-a pus pe masă, ostentativ, o carte intitulată Brînzeturile în faţa noilor tehnologii. Nu pricep ce caută aici, cert este că e străin de subiect; o fi un reprezentant al bazei. Oricum, pare să-şi fi stabilit obiectivul de a tensiona atmosfera şi de a provoca un conflict cu remarci repetate despre "inutilitatea acestor şedinţe care nu duc niciodată la nimic" sau despre "aceste programe alese într-un birou din minister şi care niciodată nu răspund nevoilor reale ale băieţilor, în teren".

În faţa lui stă un tip de la noi de la firmă, care-i răspunde neobosit la obiecţii - după părerea mea, destul de stîngaci: se preface a crede că celălalt exagerează voit sau chiar că glumeşte. Este unul dintre superiorii mei ierarhici; cred că-l cheamă Norbert Lejailly. Nu ştiam că va veni şi nu pot spune că prezenţa lui mă încîntă. Individul are exact fizionomia şi comportamentul unui porc. Nu scapă nici o ocazie ca să rîdă, mult şi obscen. Cînd nu rîde, îşi freacă încet mîinile una de alta. E corpolent, chiar obez, iar suficienţa lui, pe care nimic nu pare s-o justifice, de obicei mă calcă pe nervi. În dimineaţa asta sînt însă într-o dispoziţie excelentă, de două ori voi rîde chiar o dată cu el, ca răspuns la vorbele lui de duh.

În cursul dimineţii, un al şaptelea personaj va apărea episodic, înveselind adunarea. E vorba de şeful serviciului "Studii informatice" din Ministerul Agriculturii, cel pe care îl ratasem alaltăieri. Individul pare să-şi fi propus să întrupeze o hiperbolă delirantă a personajului "şef tînăr şi dinamic", dar întrece cu mult tot ce-am văzut în domeniu pînă acum. E descheiat la cămaşă, ca şi cum n-a avut timp să-şi încheie toţi nasturii, iar cravata îi stă într-o parte, răsucită parcă de elanul alergării. Într-adevăr, insul nu păşeşte pe coridoare: alunecă. Dac-ar putea, ar zbura. Faţa îi este lucioasă, părul ciufulit şi umed, parcă a ieşit direct din piscină.

La prima lui intrare, ne observă, pe mine şi pe şeful meu; într-o clipită e lîngă noi, nu pricep cum: a făcut zece metri în mai puţin de cinci secunde, oricum eu n-am apucat să-l văd deplasîndu-se.

Îmi pune mîna pe umăr şi îmi vorbeşte cu o voce catifelată, spunîndu-mi cît de rău îi pare că ieri m-a făcut să aştept; îi adresez un surîs languros, îl asigur că nu face nimic, că înţeleg perfect şi că, mai devreme sau mai tîrziu, sînt convins, întîlnirea va avea loc. Sînt sincer. E un moment foarte duios; se ocupă de mine, numai de mine; s-ar putea crede că sîntem doi amanţi pe care viaţa i-a reunit după o lungă absenţă.

În cursul dimineţii, va mai apărea de două ori, însă de fiecare dată va rămîne în uşă, adresîndu-i-se exclusiv tînărului cu ochelari. De fiecare dată, mai întîi se scuză că ne deranjează şi ne surîde graţios; rămîne în prag, agăţat de uşă, în echilibru pe un singur picior, ca şi cum tensiunea internă care-l animă nu i-ar permite şederea prelungită pe amîndouă.

Despre şedinţa propriu-zisă nu-mi amintesc mare lucru; oricum nu s-a decis nimic concret; abia în ultimul sfert de ceas, chiar înainte de a merge la masă, s-a întocmit la iuţeală un grafic al stagiilor din provincie. Cum asta mă priveşte direct (deplasările cad în sarcina mea), îmi notez în grabă datele şi locurile stabilite, pe o hîrtie pe care de altfel o voi pierde în aceeaşi seară.

Totul îmi va fi explicat încă o dată, a doua zi, la un briefing cu teoreticianul. Aflu astfel că ministerul (adică el, dacă înţeleg bine) a elaborat un sistem de instruire sofisticat, pe trei niveluri. E vorba de a răspunde optim nevoilor utilizatorilor, printr-un program articulat de stagii complementare, dar organic independente. Evident, totul poartă pecetea unui spirit profund.

Concret, voi începe un periplu care mă va duce întîi la Rouen, pentru o durată de două săptămîni, apoi la Dijon, pentru o săptămînă, şi în sfîrşit la La Roche-sur-Yon, patru zile. Voi pleca pe 1 decembrie şi voi fi înapoi de Crăciun, ca să-mi "petrec sărbătorile în familie". Aspectul uman nu a fost aşadar uitat. Minunat.

Aflu de asemenea - şi este o surpriză - că nu voi fi singur în această misiune. Într-adevăr, firma a decis să trimită doi oameni. Vom lucra aşadar în echipă. Timp de douăzeci şi cinci de minute, într-o linişte lugubră, teoreticianul enumeră avantajele şi neajunsurile muncii în echipă. Una peste alta, in extremis, avantajele par să prevaleze.

Nu am nici cea mai mică idee cine îmi este coechipierul. Probabil cineva pe care-l cunosc. Oricum, nimeni n-a găsit cu cale să-mi spună şi mie.

Speculînd abil o remarcă pe care tot el a făcut-o, teoreticianul îşi exprimă regretul că această a doua persoană (identitatea ei va rămîne pînă la capăt un mister) nu e şi ea prezentă şi că nimeni n-a socotit necesar să fie convocată. Dezvoltîndu-şi ideea, ajunge să sugereze implicit că, în aceste condiţii, prezenţa mea e de asemenea inutilă sau cel mult de o utilitate limitată. E şi părerea mea.


Mă întorc apoi la sediu. Sînt primit cu căldură; se pare că am reuşit să-mi recîştig poziţia în cadrul companiei.

Şeful de serviciu mă ia deoparte; îmi explică importanţa acestui contract. Ştie că sînt un băiat serios. Mai spune cîteva cuvinte, de un realism amar, despre furtul maşinii mele. E un soi de discuţie ca între bărbaţi, la o cafea. Apreciez în el un mare profesionist al gestiunii de resurse umane; emit, lăuntric, şoapte de iubire. Şeful îmi pare din ce în ce mai frumos.

Mai tîrziu, după-amiază, particip la agapa de despărţire a lui Jean-Yves Fréhaut. Un element de valoare care ne părăseşte, subliniază şeful de serviciu; un tehnician meritoriu. Desigur, în viitoarea lui carieră, va cunoaşte succese cel puţin egale cu cele cunoscute la noi; el, şeful de serviciu, i-o doreşte din inimă! Şi să mai treacă, oricînd va dori, să bem un pahar ca între prieteni! Prima slujbă, încheie şeful pe un ton ştrengăresc, este un lucru care nu se uită; e, cumva, ca o primă iubire. Mă-ntreb dacă şeful nu a băut puţin prea mult.

Aplauze scurte. Cîţiva colegi se apropie de Jean-Yves Fréhaut, îl felicită; el se învîrte ca un păun, cu o expresie satisfăcută. Îl cunosc puţin pe băiatul ăsta; am venit în firmă în acelaşi timp, acum trei ani; eram colegi de birou. O dată, am discutat despre civilizaţie. Spunea - şi într-un sens chiar credea - că sporirea fluxului de informaţii în interiorul societăţii este în sine un lucru bun. Că libertatea nu e altceva decît posibilitatea de a stabili interconexiuni variate între indivizi, proiecte, organisme, servicii. După el, un maximum de libertate coincide cu un maximum de opţiuni posibile. Opţiuni pe care, cu o metaforă împrumutată din mecanica solidelor, le numea grade de libertate.

Îmi amintesc că stăteam lîngă unitatea centrală. Instalaţia de aer condiţionat scotea un bîzîit uşor. Într-un fel, Jean-Yves Fréhaut compara societatea cu un creier, iar pe indivizi cu celulele cerebrale, între care, efectiv, stabilirea unui maximum de interconexiuni e de dorit. Însă analogia se oprea aici. Căci Jean-Yves Fréhaut, un liberal, nu era defel adeptul a ceea ce este atît de necesar într-un creier: un proiect de unificare.

Propria lui viaţă, aveam să aflu mai tîrziu, era extrem de funcţională. Locuia într-o garsonieră din arondismentul XV. Încălzirea intra în cheltuielile de întreţinere. Nu făcea decît să doarmă acolo, pentru că efectiv muncea enorm - şi adesea, după orele de program, citea Micro-Systèmes. Faimoasele grade de libertate se limitau, în ce-l privea, la a-şi alege cina pe Minitel (era abonat la serviciul, nou pe atunci, care asigura livrarea unei mese calde la o oră foarte precisă, într-un timp relativ scurt).

Îmi plăcea, seara, să-l văd cum îşi compune meniul, pe Minitel, pe tastatura aşezată în colţul stîng al biroului. Îl tachinam în legătură cu mesajele erotice; în realitate, sînt convins că era virgin.

Într-un fel, era fericit. Se simţea, pe bună dreptate, un actor al revoluţiei teleinformatice. Resimţea ca pe o victorie personală fiecare creştere a puterii informatice, fiecare pas înainte spre mondializarea reţelei. Vota cu socialiştii. Şi, ciudat, îl adora pe Gauguin.


Nu aveam să-l revăd pe Jean-Yves Fréhaut niciodată; de altfel, la ce să-l fi revăzut? În fond, nu simpatizaserăm cu adevărat. Oricum, oamenii se revăd puţin, în zilele noastre, chiar şi atunci cînd relaţia începe într-o atmosferă entuziastă. Uneori au loc discuţii palpitante, despre aspecte generale ale vieţii; uneori, de asemenea, are loc o relaţie trupească. Sigur, ne dăm numărul de telefon, însă de regulă telefonăm puţin. Şi chiar dac-o facem, deziluzia şi decepţia iau repede locul entuziasmului dintîi. Credeţi-mă, cunosc viaţa; blocajul e total.

Această dispariţie progresivă a relaţiilor umane pune romanului anumite probleme. Într-adevăr, cum să mai narezi iubiri pasionale ce se întind pe durata mai multor ani, făcîndu-şi uneori simţite efectele pe cîteva generaţii? Sîntem departe de La răscruce de vînturi, foarte departe. Forma romanescă nu e făcută să descrie indiferenţa sau neantul; ar trebui să inventăm o rostire mai plată, mai concisă şi mai ternă.

Dacă relaţiile umane devin treptat imposibile, de vină e, fireşte, înmulţirea acelor grade de libertate pe care le profeţea cu entuziasm Jean-Yves Fréhaut. El însuşi, sînt sigur, nu cunoscuse nici o legătură; gradul lui de libertate era maxim. Nu vorbesc cu invidie. Era, am spus-o, un om fericit; dar nu-l pizmuiesc pentru o asemenea fericire.

Specia de filosofi ai informaticii căreia îi aparţinea Jean-Yves Fréhaut este mai numeroasă decît s-ar crede. În orice întreprindere de talie medie poţi găsi unul, uneori doi. În plus, majoritatea oamenilor acceptă vag că orice relaţie, şi în particular orice relaţie umană, se reduce la un schimb de informaţii (asta, desigur, dacă în noţiunea de informaţie includem mesajele cu caracter non-neutru, adică acelea care recompensează sau penalizează). În aceste condiţii, un filosof al informaticii se va transforma rapid într-un filosof al evoluţiei sociale. Discursul lui va fi adesea strălucit şi, de aceea, convingător; chiar şi dimensiunea afectivă va putea fi integrată.

A doua zi - tot cu ocazia unei agape de despărţire, de data asta la Ministerul Agriculturii - am avut ocazia să discut cu teoreticianul, flancat ca de obicei de Catherine Lechardoy. Individul nu-l cunoscuse pe Jean-Yves Fréhaut, şi nici nu avea să-l cunoască vreodată. Dar cred că, în ipoteza unei întîlniri, schimbul intelectual ar fi fost urban şi de un nivel elevat. Ar fi ajuns probabil la consens în privinţa unor valori ca libertatea, transparenţa şi nevoia de a institui un sistem de tranzacţii generalizate acoperind ansamblul activităţilor sociale.

Acel moment convivial sărbătorea ieşirea la pensie a unui omuleţ de vreo şaizeci de ani, cu părul sur şi ochelari groşi. Colegii făcuseră chetă ca să-i ofere o undiţă - un model japonez, foarte performant, cu mulinetă cu trei viteze şi lungime modificabilă printr-o simplă apăsare de deget - dar deocamdată nu-i spuseseră nimic. Sărbătoritul se ţinea la vedere, lîngă sticlele de şampanie. Colegii veneau pe rînd să-i dea un ghiont amical ori să evoce o amintire comună.

Luă apoi cuvîntul şeful serviciului "Studii informatice". Era o provocare redutabilă, spuse el de la bun început, să rezume în cîteva fraze treizeci de ani de carieră dedicaţi exclusiv informaticii agricole. Louis Lindon, reaminti el, trăise epoca eroică a informatizării: cartele perforate! Pene de curent! Tamburi magnetici! La fiecare exclamaţie, îşi desfăcea energic braţele, vrînd parcă să invite asistenţa să-şi lase imaginaţia să zboare spre epoca aceea apusă.

Sărbătoritul surîdea făcînd pe isteţul, îşi muşca mustaţa într-un fel nu tocmai plăcut; în mare însă, rămînea decent.

Louis Lindon, încheie călduros şeful de serviciu, şi-a pus amprenta pe informatica agricolă. Fără el, sistemul informatic al Ministerului Agriculturii nu ar fi ceea ce este. Lucru pe care nici unul dintre colegii săi actuali sau chiar viitori (aici vocea îi deveni mai vibrantă) nu va putea să-l uite.

Au urmat vreo treizeci de secunde de aplauze vii. O tînără colegă, aleasă dintre cele mai pure, îi înmînă undiţa viitorului pensionar, care o ridică timid deasupra capului. Fu semnalul pentru asaltul bufetului. Apropiindu-se de Louis Lindon, şeful de serviciu îi puse mîna pe umăr şi-l trase după el într-o plimbare lentă, ca să schimbe cîteva cuvinte mai calde, mai personale.

Teoreticianul găsi momentul ca să-mi strecoare că Lindon aparţinea totuşi unei generaţii depăşite a informaticii. Făcea programe cam fără metodă, mai mult după ureche; nu s-a adaptat cu adevărat la principiile analizei funcţionale; conceptele metodei Merise au rămas pentru el, în bună măsură, literă moartă. Toate programele făcute de el au trebuit rescrise; de doi ani, nu-i mai dădeau mare lucru să facă, era, mai mult sau mai puţin, pe tuşă. Nu, nu era vorba să-i conteste calităţile personale, adăugă el cu căldură. Pur şi simplu, lucrurile merg înainte, e normal.

Lindon odată îngropat în negurile trecutului, teoreticianul putu să atace tema lui predilectă: producţia şi circulaţia informaţiei trebuiau, după el, să cunoască o mutaţie analogă celei cunoscute de producţia şi circulaţia mărfii: trecerea de la stadiul artizanal la stadiul industrial. În ce priveşte producţia informaţiei, constata el cu amărăciune, încă sîntem departe de zero erori; redundanţa şi imprecizia sînt adesea regula. Reţelele de distribuire a informaţiei, insuficient dezvoltate, rămîn marcate de imprecizie şi anacronism (astfel, spuse el iritat, Telecom încă mai scoate cărţi de telefon din hîrtie!). Har Domnului, tinerii cer informaţii din ce în ce mai numeroase şi din ce în ce mai fiabile; har Domnului, ei sînt din ce în ce mai exigenţi în privinţa timpului de răspuns; oricum, mai este cale lungă pînă la o societate perfect informată, perfect transparentă şi comunicantă.

A mai expus şi alte idei; lîngă el era Catherine Lechardoy care, din cînd în cînd, îl aproba cu un: "Da, e foarte important". Era fardată cu ruj pe buze şi rimel albastru pe la ochi. Purta o fustă scurtă, la jumătatea coapselor, şi colanţi negri. M-am gîndit subit că-şi cumpăra desigur chiloţi, poate chiar tanga; rumoarea din încăpere deveni ceva mai vie. Mi-am imaginat-o pe Catherine Lechardoy la Galeries Lafayette, alegînd un tanga brazilian cu dantelă stacojie; m-a copleşit un sentiment de milă dureroasă.

În clipa aceea, un coleg s-a apropiat de teoretician. Depărtîndu-se puţin, cei doi şi-au oferit trabucuri Panatella. Am rămas faţă-n faţă cu Catherine Lechardoy. A urmat o tăcere totală. Apoi, găsind un pretext, ea a început să vorbească despre armonizarea procedurilor de muncă între firma de servicii şi minister - adică între noi doi. Se apropiase şi mai mult de mine - trupurile noastre erau separate de un gol de cel mult treizeci de centimetri. La un moment dat, cu un gest involuntar, mi-a prins uşor între degete reverul hainei.

Catherine Lechardoy nu-mi trezea nici o dorinţă; nu aveam nici un chef să i-o trag. Ea mă privea surîzînd, îşi bea şampania, se silea să fie îndrăzneaţă; totuşi, ştiam, avea atîta nevoie să i-o tragă cineva! Gaura pe care o avea între picioare i se părea probabil cumplit de inutilă. La o adică, o pulă poţi oricînd s-o tai; cum să uiţi însă vacuitatea unui vagin? Situaţia ei mi se părea disperată, iar cravata începea să mă strîngă. După al treilea pahar, era cît pe ce să-i propun să plecăm, să mergem să i-o pun într-un birou; pe birou sau pe mochetă, nu mai conta; mă simţeam dispus să fac gesturile necesare. Am tăcut totuşi; şi, în fond, nu cred că ar fi acceptat; sau ar fi trebuit mai întîi s-o cuprind de talie, să-i spun că e frumoasă, să-i ating buzele cu un sărut uşor, duios. Hotărît lucru, era o situaţie fără ieşire. M-am scuzat scurt şi m-am dus la toaletă să vomez.

Cînd m-am întors, teoreticianul revenise, iar ea îl asculta, docilă. În concluzie, Catherine Lechardoy izbutise să restabilească controlul; poate era mai bine, pentru ea.