Barcă pentru paradis

Cum să nu te miri că un om al legii în viaţa cotidiană zugrăveşte liniştit în roman figuri ce întorc spatele comunităţii? Dar "comunitatea" e cea care tocmai a trecut prin noaptea solstiţiului de iarnă. Acel 22 decembrie a fost un electroşoc şi pentru oameni, şi pentru personajele literare. Iar "comunitatea" s-a grăbit, ca întotdeauna, să sancţioneze, după mediocra ei măsură, orice afront. Nu e prima oară că scriitorul urmăreşte cu minuţie şi rafinament evoluţia interioară a unor personaje încercate de istorie. Barcă pentru paradis asociază însă o robinsoniadă românească originală cu o alegorie pe cît de înaltă, pe atît de puţin trufaşă. Rezultatul e o carte fascinantă şi surprinzător de accesibilă, ale cărei ecouri răsună multă vreme după ce o închizi.

Născut în 1929 la Chişinău, Mihai Giugariu a urmat liceul militar de la Mănăstirea Dealu, apoi Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost, decenii de-a rîndul, magistrat, avocat, judecător, iar azi este consilier în chestiuni juridice de ultimă oră. A publicat în răstimp opt cărţi, dintre care cinci romane (Condotierul, Cartea Românească, 1970; Magdalena, Eminescu, 1975; O vacanţă atît de lungă, Eminescu, 1978; Mesagerul, Eminescu, 1983; Destine, Cartea Românească, 1990, reeditat de Vremea, 2003). "Între scriitor şi magistrat", spune Mihai Giugariu, "nu sînt de găsit punţi solide". Şi e adevărat că ele nu sînt trase în tuş. Dar îndelungata experienţă a cercetării dosarelor nu e de lepădat. Căci din pagină nu dispare niciodată umbra de creion a meditaţiei despre om şi rostul libertăţii lui.

(Adina Kenereş)


Şi-a împăturit mantaua şi a legat-o deasupra raniţei, apoi a coborît la ţărm şi s-a stropit cu apă din fluviu pe faţă şi pe gît. Mişcarea aceasta de vînturare a apei culese din fluviu în căuşul palmelor avea să devină un adevărat ritual, dar deocamdată se bucura doar de răcoarea pe care i-o împrumuta.

A purces din nou la drum şi i s-a părut că zăreşte în depărtare un fir de fum ridicîndu-se deasupra pămîntului. A grăbit pasul, crezînd că se înşelase în socotirea drumului. S-a tras mai departe de mal, scrutînd locurile. Undeva, în direcţia în care zărise firul de fum se profila adîncitura unei vîlcele. A pornit într-acolo, dar nu a găsit decît o cută mare a terenului, rotunjită pe la margini, acoperită cu ierburi şi scaieţi. Dispăruse pînă şi fumul părelnic de pe întinderea cîmpiei.

Adam s-a apropiat din nou de linia malului şi a pornit mai departe. Iar după o vreme a redescoperit şleaul. Era o zi vîntoasă. Mergea greu, nu atît din pricina balotului, cît a denivelărilor terenului, toate ascunse de ierburi înalte. Se poticnea des şi-şi păstra cu greu echilibrul. La o haltă şi-a dat jos canadiana şi puloverul. A fost nevoit să sară şi peste cîteva gîrliţe, noroc că era încălţat cu bocanci înalţi. Pe la ora amiezii, s-a oprit şi şi-a pregătit ceva de mîncare. La o fîntînă cu cumpănă şi-a completat şi provizia de apă. Efortul se ordonase, acum era aproape ca un marş de front, cu deosebirea că în acela nu trebuia să se gîndească la finele lui, era destul să-şi învîrtă prin cap frînturi mărunte de gînduri, ca nişte pietricele săltate în palmă. Acum însă totul se concentra pe capătul drumului, pe dorinţa de-a ajunge acolo unde propoziţiile vagi, incoerente ale invalidului desenau o lume diferită de cea cunoscută, un tărîm cu puteri recuperatoare, în care totul se aşază cumva de la sine, ca şi cum un puzzle dezordonat ar căpăta deodată sens. O lume între ape, un grind care apare doar pentru cei ce au norocul să-l găsească şi care dispare la fel de repede pentru cei ce-l pierd.

Tîrziu, pe înserat, a ajuns în preajma satului. Era, de fapt, doar o adunătură de cîteva colibe de paiantă, sprijinite de stîlpi din lemn de salcie pe la colţurile dinspre nord, de unde veneau vînturile tăioase. Aveau ogrăzi deschise, cu cîte un parapet sau două din stuf, aşezate tot în calea vîntului aspru de nord, iar în spatele lor se trăgeau nişte animale schilave.

Adam a cerut găzduire la prima casă. A fost primit după o oarecare stăruinţă, dar ştia că, dacă n-ar fi reuşit aici de prima dată, nu l-ar fi primit nimeni altcineva, căci oamenii se solidarizează cel mai adesea cînd se opun. Pînă la urmă, gazda a acceptat să-l lase să doarmă în cuhnie. Vîntul nu se mai auzea vîjiind. După un timp, aproape de miezul nopţii, cel care-l primise s-a mai îmbunat şi şi-a scos lacătul de la gură. I-a răspuns la unele întrebări şi a recunoscut că undeva, pe lîngă sat, poate la vreo patru-cinci kilometri, poate şi mai mult, vreo zece kilometri, cine ştie, nimeni nu merge într-acolo, oamenii se duc în susul apei, nu în josul ei, ar trăi un bătrîior căruia i se zice călugăru’... unii îi zic şi pustnicu’, nu ştiu de ce, poate fiindcă se spune că trăieşte într-o groapă săpată în mal... Povestea îi scăpase după ce se tot prefăcuse că nu înţelege despre cine e vorba şi Adam se văzuse obligat să inventeze ceva.
— Vreau să mă duc să-i cer un sfat, mi s-a întîmplat ceva rău...
— Din ce? Cu stăpînirea?
— Şi din asta.

Adam a ezitat. Nu voia să vorbească, şi nu din teamă de celălalt, ci de el însuşi - cuvintele, odată ieşite din gură, atrag după ele chipuri, întîmplări care nu mai pot fi oprite. Brusc s-a decis, căci şi-a dat seama că nu are cum să-l cîştige altfel pe cel din faţa lui.
— Din dragoste, a zis.
Cuvintele au fost, poate, mai puţin convingătoare decît greutatea cu care le-a tras din el.
— Aha, a făcut celălalt, dînd semn că ar fi înţeles.

Era a doua oară că o trăda pe Blanca de cînd părăsise lumea din care venea - prima dată fusese atunci cînd o visase ori şi-o închipuise ca rusalcă. A doua oară era acum, ca în lepădările lui Petru, doar că ştia că pentru el nu va mai fi şi o a treia oară.
— Călugăru’ ăsta-i cam dus. Stă acolo şi pescuieşte, nu ştiu să mai mănînce şi altceva. La praznicele mari şi la cîte o pomenire, merge cineva de-aici, de la noi, şi-i lasă ceva bucate aproape de gura grotei. Uneori le ia, altă dată nu se atinge de nimic, nu se ştie de ce. Le lasă acolo şi stau şi zile întregi, pînă vine un animal să mănînce. Animalele sînt obişnuite cu el, se zice că le dă şi peşte să mănînce. Nu se ştie pentru ce alege pomenile unora, iar pe altele nu le vrea, şi nici de ce de la un om ia o dată şi altă dată nu...
— L-a văzut cineva la faţă?
— Nu ştiu. Se zice că odată a ţipat de-acolo, de la el, dinăuntru, după o femeie. Ticăloaso, ar fi zis, nu ţi-e ruşine să cerşeşti iertarea de la mine? Oamenii se duc cam cu frică la el. Au frică să nu se ducă, dar mai cu seamă au frică să meargă. S-a întîmplat ca ăi de le-a refuzat bucatele să păţească mai tîrziu ceva rău...
— Te-ai întîlnit vreodată cu el?
— Nu ştiu cum arată la faţă. M-oi fi întîlnit, cine ştie. Se zice că are barbă lungă, colilie. Pe aici, pe la noi, toţi unchieşii au barbă. Şi eu ar fi trebuit să mi-o las, nu mai sînt bărbat tînăr, dar eu îs cam căpăţînos. Te-am primit în casă fiindcă ştiam că ceilalţi n-au să te primească. Nici de băut nu-mi place să beau, adică în tinereţe am băut şi eu, după aceea mi-a venit să fac altfel decît fac ceilalţi, doar aşa, ca să simt că nu mă pun ei pe mine la numărătoare.

Adam s-a culcat în cuhnie, pe o laviţă de lut acoperită cu un rest de cojoc de oaie. A adormit repede şi tot atît de repede s-a trezit. Celălalt dormea adînc, aruncînd din cînd în cînd aerul vălătucit, cu zgomot, şi pe gură, şi pe nas. Adam s-a dat jos din pat, a pipăit după ulcica de apă, a cufundat-o în găleată şi a băut pe nerăsuflate. Apa era sălcie - nu-i potolea setea, dar nici nu-i făcea scîrbă. Apoi a ieşit în ogradă. Era o noapte luminoasă, fără lună. Îl sculaseră gîndurile. Îl întărîta ideea că s-ar fi putut să fi venit degeaba şi, dacă aşa era, voia s-o afle cît mai repede. Totuşi, ceva îi spunea că invalidul nu l-ar fi trimis acolo la întîmplare. Poate că între el şi cel spre care se îndrepta existau nişte căi de înţelegere, deşi nu se cunoşteau, tot aşa cum ar putea fi nişte căi între unul născut pe coasta de vest a Americii şi altul din punctul opus al pămîntului, din Asia sau cine ştie ce loc din lumea asta întinsă fără măsură. Dacă şi-ar fi urmat impulsul din acele momente, şi-ar fi luat lucrurile chiar atunci şi ar fi pornit-o la drum, pentru ca dimineaţă ori către miezul zilei să ajungă la grota călugărului. Ar fi fost însă necuviincios faţă de gazdă să iasă ca un fur în crucea nopţii, fără să-şi ia rămas bun şi să-i mulţumească pentru ospitalitate. S-a întors în casă şi, de data asta, a căzut într-un somn adînc.

Dimineaţă, cînd s-a trezit celălalt, Adam era de mult în picioare. Dormise bine şi se simţea în puteri. A primit o cană de lapte de capră, fierbinte, pe care a golit-o stînd în picioare, şi-a strîns lucrurile şi şi-a luat rămas bun de la omul care-l găzduise.

După ce a ieşit din cătun, drumul s-a arătat la fel cu cel de dinainte. Era, în fond, acelaşi mal, acelaşi pămînt argilos, care probabil că înghiţea încălţările după o ploaie bună, aceeaşi cîmpie înşelătoare, cu gropi şi praguri ascunse în ierburile vînoase. Şi totuşi, nu era chiar la fel. Mai întîi dispăruse şleaul, aşa că unicul reper sigur era linia malului. Era un pămînt virgin, ca din prima zi a Creaţiunii, în care el trebuia să-şi facă loc la mers, ocolind tufele de mărăcini care parcă începuseră să se înalţe, presimţind gropanele şi căutînd calea cea mai lesnicioasă, mai puţin din ochi şi mai mult din experienţa adunată în tălpi. Apoi, deşi nu avea nici un reper cert de înălţime, i se părea că drumul se ridică într-o pantă foarte uşoară, dar continuă. O simţea din sporul de greutate pe care îl dobîndiseră lucrurile de cărat, îndeosebi balotul primit de la invalid. Nu se mai vedea nici o cumpănă în zare, nu erau nici măcar copaci singuratici. Dacă ar fi dispărut şi linia malului, s-ar fi trezit în mijlocul unui pustiu de vegetaţie aspră, de un verde albicios, la fel de greu de străbătut ca şi un pustiu de pămînt, dacă nu chiar mai greu.

După vreo două ore de mers, a fost nevoit să se oprească. A căutat zadarnic un pic de umbră. Mărăcinişurile parcă se înălţau doar ca să-i îngreuneze înaintarea, fără să ofere nimic în schimb. Deşi bătea un vînt tăios, soarele ardea fără milă, încingîndu-i creştetul. De pe frunte i se scurgeau pe faţă şiroaie de sudoare. Adam a scos din fundul sacului o bonetă care fusese, probabil, militară, dar a cărei pînză decolorată o lipsea acum de orice identitate, şi şi-a înfundat-o pe cap. Şi-a muiat buzele în apa care devenise leşioasă, deşi bidonul era la fel de apărat de soare ca şi în zilele anterioare.

A mai făcut patru halte pînă cînd soarele a început să coboare spre asfinţit şi, cînd a simţit că-l lasă puterile, s-a oprit să înnopteze. Avea în rucsac nişte carne afumată şi uscată la vînt, pe care o găsise la un ţăran venit la piaţă din nord şi care celor de aici nu le plăcea. A tăiat cîteva felioare şi a morfolit fibra uscată pînă a ajuns să simtă sucul dulce-sărat din ea, cel cu adevărat gustos. Muşca din ea fără grabă - ştia că aceea avea să-i fie singura hrană pentru ziua care trecuse şi noaptea care începea. A băut două înghiţituri de apă şi, învelit în manta, s-a strîns la adăpostul unei denivelări, sprijinindu-se de pămînt. Acolo jos nu ajungea bătaia vîntului. Era apărat de ierburile mari, al căror fîşîit uscat îi anestezia simţurile şi, pentru prima oară de cînd părăsise oraşul, îi era cu adevărat bine. Înainte de a adormi, i s-a ivit în nări un vag parfum de cimbrişor, izmă şi pelin amestecat cu efluviile pămîntului ars de soare şi atunci i-a trecut prin minte că aceluia care îl pusese la încercare de-a lungul zilei i se făcuse milă de el.