Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Complexul lui Portnoy


Philip Roth

13.07.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Complexul lui Portnoy
Editura Polirom, 2005

Traducere şi note de George Volceanov



*****

Intro


În anul 1997, Philip Roth a primit Premiul Pulitzer pentru Pastorala americană. În 1998 i-a fost decernată, la Casa Albă, National Medal of Arts, iar în 2002 Gold Medal in Fiction, cea mai înaltă distincţie a Academiei Americane, conferită anterior, printre alţii, lui John Dos Passos, William Faulkner şi Saul Bellow. A cîştigat de două ori National Book Award, PEN / Faulkner Award şi National Book Critics Circle Award.

În anul 2005, Philip Roth devine al treilea scriitor american în viaţă a cărui operă este publicată într-o ediţie completă şi definitivă de Library of America. Ultimul dintre cele opt volume este programat să apară în 2013.

*****


Complexul lui Portnoy


Complexul lui Portnoy (Portnoy's Complaint) s. (după Alexander Portnoy)
Tulburări psihice caracterizate printr-o continuă stare conflictuală între impulsurile altruiste şi cele etice puternic înrădăcinate, pe de o parte, şi pornirile sexuale extravagante, adesea de natură perversă, pe de altă parte. Spielvogel este de părere că: "Abundă actele de exhibiţionism, voyeurism, fetişism, autoerotism şi sex oral: totuşi, din cauza moralităţii sale, pacientul nu obţine o satisfacţie sexuală reală nici din fantezii, nici din actul erotic în sine, acestea provocîndu-i, mai degrabă, un sentiment covîrşitor de ruşine şi groaza de a nu fi pedepsit, pedeapsa luînd la el, mai ales, forma castrării" (O. Spielvogel, "Penisul descumpănit", Internationale Zeitschrift für Psychoanalyse, vol. XXIV, p. 909). Spielvogel crede că multe dintre simptome îşi au originea în constrîngerile manifestate în relaţia mamă-copil.

Cea mai memorabilă figură pe care am întîlnit-o vreodată

Era atît de adînc încrustată în conştiinţa mea, încît, pesemne, în ultimul an de grădiniţă trebuie să fi crezut că fiecare dintre educatoarele mele era, de fapt, mama în travesti. Cum se suna de ieşire, o zbugheam spre casă, întrebîndu-mă, în timp ce alergam, dacă o să izbutesc cumva să ajung înainte să apuce ea să-şi schimbe înfăţişarea. De fiecare dată o găseam deja în bucătărie, pregătindu-mi cana cu lapte şi prăjiturelele. În loc să mă lecuiască de închipuiri, această performanţă nu făcea decît să-mi sporească respectul pentru puterile ei. Şi-apoi, mă simţeam întotdeauna uşurat că n-am prins-o între două încarnări, chiar dacă nu mă dădeam niciodată bătut; ştiam că nici tata, nici soră-mea nu bănuiesc firea adevărată a mamei, şi toată povara trădării, pe care, în închipuirea mea, aş fi îndurat-o dacă aş fi surprins-o vreodată asupra faptului, era un gînd mai mult decît apăsător pentru un copil de cinci ani. Cred că mi-era chiar teamă să nu fiu lichidat în cazul în care aş fi zărit-o întorcîndu-se de la şcoală în zbor şi intrînd pe fereastra de la dormitor sau întrupîndu-se din văzduh, mădular după mădular, încinsă cu şorţul de bucătărie.

Desigur, cînd îmi cerea să-i povestesc cum a fost la grădiniţă, îmi dădeam toată silinţa. Nu aveam pretenţia că înţeleg toate implicaţiile omniprezenţei ei, dar mi se părea indiscutabil faptul că asta are de-a face cu felul cum mă port în momentele cînd credeam că nu-i şi ea prin preajmă. Una dintre urmările acestei fantazări, care a supravieţuit (chiar în această formă) pînă în clasa întîi, a fost că, văzînd că n-am încotro, am devenit cinstit.

Ei, ba chiar şi strălucit la învăţătură. Despre gălbejita şi supraponderala de soră-mea mai mare, mama spunea (de faţă cu Hannah, desigur, pentru că onestitatea făcea parte din felul ei de-a fi): "Copila asta nu-i vreun geniu, dar nici noi nu-i cerem imposibilul. Dumnezeu s-o binecuvînteze, e silitoare, mai mult de-atîta nu poate, aşa că nu avem ce-i reproşa". Despre mine, moştenitorul nasului ei lung, egiptean, şi al gurii ei limbute, inteligente, mama zicea cu rezerva ei caracteristică: "Bonditul [Nota1] ăsta? Nici nu trebuie să deschidă cartea şi are zece la toate materiile. E un al doilea Albert Einstein!"

Dar tata ce părere avea de toate astea? El, unul, bea - fireşte, nu whisky, ca un goi [Nota 2], ci uleiuri minerale şi lapte de magnezie; mesteca întruna Ex-Lax; mînca All-Bran zi şi noapte; ronţăia dintr-un foc cîte o pungă de o jumătate de kilogram cu fructe uscate asortate. Suferea - oho, şi încă cum! - de constipaţie. Omniprezenţa ei şi constipaţia lui, mama care intră-n zbor pe fereastra dormitorului, tata care citeşte ziarul de seară cu un supozitor în fund... astea sînt, doctore, primele amintiri vagi despre părinţii mei, despre însuşirile şi secretele lor. Tata făcea într-o oală o infuzie din foi uscate de siminichie, iar aceasta, împreună cu supozitorul care i se topea în rect, constituia vrăjitoria lui: infuzia făcută din frunzele alea verzi, cu nervuri pronunţate, lichidul rău mirositor amestecat cu lingura, turnarea atentă a acestuia prin strecurătoare şi apoi în pîntecele lui ferecat, cu expresia aceea de extenuare şi suferinţă întipărită pe faţă. După care, aplecat în tăcere deasupra paharului gol, parcă încordîndu-şi auzul, doar-doar o să-i ajungă la urechi un tunet din depărtări, aşteaptă să se întîmple o minune... Cînd eram mic, stăteam cîteodată cu el în bucătărie şi aşteptam împreună. Miracolul nu se întîmpla însă niciodată, în nici un caz aşa cum ni-l închipuiam şi aşa cum ne rugam să se-mplinească, sub forma unei graţieri, a deplinei izbăviri de suferinţă. Îmi amintesc că, atunci cînd s-a anunţat la radio explozia primei bombe atomice, a zis cu glas tare: "Poate că asta ar avea efect". Dar la omul ăsta nu-şi făcea efectul nici un purgativ: frustrarea şi furia îi ţineau kişkes [Nota3] încleştate într-o strînsoare de fier. O altă năpastă pe capul lui era faptul că eram favoritul nevesti-sii.

Ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, mă iubea şi el. Şi el vedea în mine şansa noastră de a fi "la fel de buni ca oricare", şansa noastră de a ne cîştiga respectul şi cinstirea celorlalţi - deşi, cînd eram mic, prefera să vorbească de ambiţiile lui legate de viitorul meu mai ales în termeni financiari. "Să nu fii prost cu taică-tu", îi zicea el în glumă băieţelului din poală "să nu iei de nevastă o fată frumoasă, să n-o iei din dragoste - ia una bogată". Nu, nu-i plăcea să fie privit de sus, dar deloc. Se spetea muncind - pentru un viitor de care nu-i era sortit să se bucure vreodată. Nimeni nu-i recunoştea cu adevărat meritele, nimeni nu-i oferea deplina răsplată pentru tot ce făcea - nici mama, nici eu, nici măcar sora mea cea iubitoare, pe-al cărei soţ continuă să-l considere pînă astăzi comunist (deşi în prezent e asociat într-o afacere foarte rentabilă cu băuturi răcoritoare şi are o casă proprietate personală în West Orange). Şi, în nici un caz, gaşca aia de protestanţi miliardari (sau "instituţia", cum le place lor să se autointituleze) care l-a exploatat la sînge. "Cea Mai Binevoitoare Instituţie Financiară a Americii", mi-l amintesc eu pe tata spunîndu-mi ritos cînd m-a dus pentru prima oară să-i văd pătrăţelul în care îşi avea biroul şi scaunul în încăperile uriaşe ale Companiei Boston and Northeastern Life. Da, de faţă cu fiu-su vorbea cu mîndrie despre "Companie"; n-avea nici un rost să se înjosească atacîndu-i în public - la urma urmei, ei îi dăduseră un salariu în timpul crizei economice; ei îi dădeau plicuri şi hîrtie de corespondenţă cu numele lui tipărit sub o reproducere a vasului Mayflower, care era emblema lor (şi, prin extensie, şi a lui, ha-ha-ha); şi, în fiecare primăvară, ca o încununare a bunăvoinţei lor, îl trimiteau să petreacă împreună cu mama un weekend gratuit, a-ntîia, în Atlantic City, nici mai mult, nici mai puţin decît într-un hotel din acelea elegante, goişe (laolaltă cu toţi ceilalţi agenţi de asigurări de pe coasta Atlanticului care depăşiseră PAV-ul, planul anual al vînzărilor), pentru ca acolo să se simtă intimidat de recepţioner, chelner, hamal, ca să nu mai zic de clienţii plătitori, de-a dreptul nedumeriţi.

Şi-apoi, el credea sincer în ceea ce oferea spre vînzare, or asta reprezenta pentru el un nou izvor de suferinţă, secătuindu-i energia. Cînd, după cină, îşi punea pardesiul şi pălăria şi pleca iar la lucru, nu-şi mîntuia doar propriul suflet - nu, pornea şi pentru a-i aduce mîntuirea şi vreunui biet nenorocit aflat pe punctul de a-şi anula poliţa de asigurare şi, aşadar, pe cale să pună în pericol siguranţa familiei sale "în caz că vor veni zile ploioase". "Alex", îmi explica el, "omul trebuie să aibă o umbrelă sub care să se adăpostească într-o zi ploioasă. Nu-ţi laşi nevasta şi copilu-n ploaie fără umbrelă!" Şi, deşi la cei cinci-şase anişori ai mei, spusele lui mi se păreau pline de miez, ba chiar mişcătoare, discursul lui despre zilele ploioase nu era întotdeauna la fel de bine primit şi de polonezii ignoranţi, de irlandezii violenţi şi de negrii analfabeţi care populau districtul nevoiaş ce-i fusese repartizat spre sondare de către "Cea Mai Binevoitoare Instituţie Financiară a Americii".

Prin mahala, lumea rîdea de el. Nu-l asculta nimeni. Cum îl auzeau bătînd, aruncau în uşă cu cutii goale şi strigau "Cară-te, nu-i nimeni acasă". Îşi asmuţeau cîinii să-şi înfigă colţii în curul lui de evreu perseverent. Cu toate astea, în decursul anilor a reuşit să adune suficiente plachete, diplome şi medalii pentru merite deosebite în muncă, cît să acopere cu ele un perete întreg din holul lung, fără ferestre, unde ţineam vesela de Paşti în cutii de carton, şi unde vara zăceau covoarele noastre "orientale" mumificate în învelitorile lor groase din carton gudronat. Dacă era în stare să stoarcă apă din piatră seacă, nu era normal să fie răsplătit de Companie cu vreunul dintre miracolele ei? Nu era normal ca "Preşedintele", aflat în "Sediul central", să prindă de veste ce formidabil e şi să-l prefacă peste noapte din agent de asigurări cu leafă de cinci mii pe an, în manager districtual cu cinşpe mii? Dar l-au ţinut pe loc. Cine altul ar fi fost în stare să obţină rezultatele astea incredibile într-un teritoriu de-a dreptul sterp? Mai mult, în întreaga istorie a Companiei Boston and Northeastern Life n-a existat niciodată un manager evreu (N-are Clasa Noastră, Dragule, cum ziceau pe Mayflower), iar taică-miu, cu cele opt clase ale lui, nu era tocmai omul potrivit să facă pe Jackie Robinson-ul asigurărilor.

Acasă, în hol, aveam agăţată pe perete poza lui N. Everett Lindabury, preşedintele Companiei Boston and Northeastern. Fotografia înrămată îi fusese dată ca premiu lui tata, după ce vînduse poliţe de asigurare în valoare de un milion de dolari sau, cine ştie, asta o fi răsplata după ce faci zece milioane. "Domnul Lindabury", "Sediul central"... rostite de tata, cuvintele acestea aveau pentru mine aceeaşi greutate ca "Roosevelt la Casa Albă din Washington"... şi-n tot acest timp îi ura de moarte pe ajunşii ăştia, mai ales pe Lindabury, cu părul lui ca mătasea de porumb şi cu pronunţia lui elegantă, de New England, cu băieţii trimişi să studieze la Harvard şi cu fiicele la liceu, cu toată gaşca în nord, în Massachusetts, şkoţim [Nota 4] la vînătoare de vulpi! Jucînd polo! (l-am auzit într-o noapte răcnind chestiile astea în dormitorul conjugal) - împiedicîndu-l astfel pe el, vezi bine, să devină un erou în ochii nevesti-sii şi ai copiilor. Cîtă mînie! Cîtă obidă! Şi nici măcar n-avea pe cine să-şi verse năduful - în afara propriei lui persoane. "De ce nu-mi pot deşerta maţele - sînt îndopat cu prune pînă-n cur! De ce m-o durea capu-n halul ăsta? Unde mi-s ochelarii? Cine mi-a luat pălăria?"

Asemenea atîtor bărbaţi evrei din generaţia lui, care îşi slujeau familiile într-un mod atît de feroce şi de autodistructiv, tata le slujea pe mama, pe soră-mea Hannah, şi în special, pe mine. El fusese întemniţat, dar eu aveam să zbor: acesta era visul lui. Al meu era corolarul acestui vis: în eliberarea mea avea să şi-o afle şi pe-a lui - eliberarea de neştiinţă, de exploatare, de anonimat. În închipuirea mea, destinele noastre rămîn pînă-n ziua de azi amestecate grămadă şi nu de puţine ori mi se-ntîmplă ca, atunci cînd citesc într-o carte vreun pasaj care mă impresionează prin logica sau înţelepciunea lui, să-mi zic pe nepusă masă, involuntar, "De-ar putea citi şi el asta. Da. S-o citească şi s-o înţeleagă...!" După cum vezi, la vîrsta de treizeci şi trei de ani încă sper şi-l iau în braţe pe ce-ar fi dacă. Pe vremuri, în primul an de colegiu, cînd eram în şi mai mare măsură decît azi fiul care se luptă să-l facă pe taică-su să priceapă - pe vremea cînd totul părea să fie o chestiune de "înţelegerea sau viaţa" - ţin minte că am rupt talonul de abonament dintr-un jurnal din alea intelectuale pe care tocmai începusem să le descopăr şi eu în biblioteca universitară, l-am completat cu numele lui şi cu adresa noastră de acasă şi le-am expediat abonamentul păstrîndu-mi anonimatul. Cînd m-am întors acasă ursuz, în vacanţa de Crăciun, ca să-i văd şi să-i condamn, gazeta Partisan Review ia-o de unde nu-i. Erau Colliers's Hygeia, Look, dar nici urmă de Partisan Review. O fi aruncat-o fără să catadicsească să se uite ce-i în plic - mi-am zis eu plin de aroganţă şi disperare -, o fi zvîrlit-o la gunoi fără s-o citească, o fi crezut că-s reclame tembelul, cretinul ăsta, filistinul ăsta de taică-miu.

Îmi amintesc - ca să ne-ntoarcem şi mai mult în timp la şirul deziluziilor mele -, îmi amintesc că într-o dimineaţă am aruncat o minge de baseball înspre tata şi apoi am aşteptat zadarnic s-o văd înălţîndu-se în văzduh, mult deasupra capului meu. Am opt ani şi, de ziua mea, am primit cadou prima mea mănuşă şi prima mea minge de baseball, cu bîtă cu tot, dar pe aceasta nici n-am puterea s-o învîrtesc de jur împrejur. Tata a ieşit de dimineaţă devreme cu pălăria, haina, papionul şi pantofii negri, cărînd la subraţ registrul negru voluminos care-i spune cine cît îi datorează domnului Lindabury. Coboară absolut în fiecare duminică în zona locuită de negri, căci, după cum îmi spune el, acesta-i cel mai bun moment pentru prinderea recalcitranţilor care nu vor să scoată din buzunar cei zece-cinşpe cenţi pîrliţi, stipulaţi a fi plătiţi săptămînal. Se pune la pîndă în locurile unde ies bărbaţii la soare şi încearcă să le smulgă cîteva parale amărîte înainte ca aceştia să se facă mangă cu sticlele lor de vin Morgan Davis, ţîşneşte ca o săgeată pe aleile laterale ca să prindă menajerele pioase în drum spre biserică, femeile care peste săptămînă stau toată ziua pe la casele altora, iar seara se încuie în casă de teama lui. "E-e!", strigă careva, "uite-l pe dom' Asigurări!" şi pînă şi copiii îşi iau tălpăşiţa - copiii, zice el dezgustat, păi, spune şi tu, ce speranţe mai au şi cioroii ăştia să-şi îmbunătăţească vreodată soarta? Cum or să se salte şi ei vreodată din nevoi, dacă nu-s în stare nici măcar să priceapă importanţa unei asigurări pe viaţă? Chiar aşa se cacă pe toţi cei dragi pe care-i lasă în urmă? Pentru că ăştia oricum "moare" toţi, ştii - "ah", zice el furios, "mie-n sută moare!" Spune-mi, rogu-te frumos, ce om e ăla care-şi închipuie că-şi poate lăsa copiii pe drumuri, în ploaie, fără să aibă măcar o umbrelă colea să-i apere!

Sîntem pe terenul viran întins din spatele şcolii mele. Îşi aşază registrul pe jos şi se duce la locul marcat cu haina pe el şi cu pălăria maro pe cap. Poartă ochelari cu rame pătrate, de oţel, şi părul lui (leit al meu, cel de-acum) e o claie vîlvoi de culoarea şi textura bureţilor de sîrmă; şi dinţii, care, cît e noaptea de lungă, stau într-un pahar din baie, hlizindu-se la WC, îmi zîmbesc acum mie, iubitul lui fiu, carne din carnea lui şi sînge din sîngele lui, băieţelul pe care nici o ploaie n-o să-l ude vredată. "OK, barosane", zice el şi apucă noua mea bîtă de baseball de undeva de la mijloc - şi, spre uimirea mea, cu mîna stîngă acolo unde ar trebui să-i fie dreapta. Tristeţea mă copleşeşte brusc: îmi vine să-i spun Ei, ţii mîinile aiurea, dar nu sînt în stare, de teamă să nu izbucnesc în plîns - sau să nu izbucnească el! "Hai, barosane, aruncă mingea", îmi strigă el şi eu mă execut, descoperind, bine-nţeles, pe lîngă celelalte bănuieli ale mele legate de taică-miu, că nu-i nici vreun "King Kong" Charlie Keller.

Halal umbrelă.

Mama era cea pricepută la toate, cea care trebuia să recunoască faptul că se prea poate să fi fost, de fapt, chiar prea bună. Şi se putea îndoi oare de treaba asta un copilaş cu inteligenţa şi cu puterea mea de observaţie? Ştia, de pildă, să facă jeleu cu felii de piersică ce pluteau prin el, sfidînd legea gravitaţiei. Ştia să facă chec cu gust de banane. Cu lacrimi în ochi, pătimind din greu, prefera să-şi dea singură pe răzătoare hreanul decît să cumpere acele pişehţ [Nota 5] vîndute în sticle la magazinele de delicatese. Îl urmărea pe măcelar "cu ochi de şoim", cum spunea ea, să fie sigură că nu uită să-i dea carnea tranşată prin maşina de tocat kuşer. Le dădea telefon tuturor gospodinelor din bloc care îşi uscau rufele pe sfoară afară, în spate - într-un rînd, mînată de nobleţe şi generozitate, a sunat-o şi pe divorţata goite [Nota 6] de la ultimul etaj -, să le spună să fugă şi să-şi strîngă rufăria, că tocmai răpăise un strop de ploaie pe pervazul nostru. Ce radar avea femeia asta! Iar asta se-ntîmpla înainte de inventarea radarului! Cîtă energie! Cîtă grijă-n toate! Îmi verifica adunările, să n-am cumva vreo greşeală; şosetele, să nu fie găurite; unghiile, gîtul, fiecare cută şi pliu al corpului, nu cumva să umblu jegos. Îmi draghează pînă şi firidele mai îndepărtate ale urechilor, turnîndu-mi apă oxigenată rece în cap. E pişcăcioasă şi cu băşici, de zici că-i suc de ghimbir, şi aduce la suprafaţă fărîme şi bucăţele din depunerile tainice de ceară galbenă care, pare-se, reprezintă un pericol pentru auz. O procedură ca asta (cît ar părea ea de excentrică) ia, desigur, ceva timp; şi, cu siguranţă, înseamnă şi efort - dar, cînd vine vorba de sănătate şi curăţenie, de microbi şi de secreţiile organismului, ea nu se cruţă pe sine şi nici nu-i sacrifică pe alţii. Aprinde lumînări pentru sufletele morţilor - alţii uită de asta invariabil, dar ea îşi aduce aminte plină de religiozitate, fără a trebui măcar să-şi facă însemnări pe calendar. Are devoţiunea în sînge. Pare a fi, susţine ea, singura care, atunci cînd se duce la cimitir, are "bunul simţ", "decenţa elementară" să cureţe bălăriile de pe mormintele răposaţilor noştri. E prima zi însorită de primăvară şi a dat deja cu naftalină tot ce se cheamă lînă, a strîns covoarele sul şi le-a legat, iar apoi le-a tîrît în încăperea cu trofeele tatii. Nu-i e niciodată ruşine de casa ei: n-are decît să intre un străin la orice oră din zi, să-şi bage nasul în orice debara, în orice sertar, că ei n-are de ce să-i fie ruşine. Iar la baie, poţi linge mac de pe jos, dacă s-ar pune vreodată problema. Cînd pierde la mah-jong, nu face din asta o tragedie, spre-deosebire-de-celelalte-cărora-le-ar-putea- zice-pe-nume-da'-n-o-s-o-facă-nici-măcar-lui-Tilly- Hochman- nici-nu-merită-să-şi-bată-gura-hai-să- uităm-că-a-adus-subiectul-ăsta-în-discuţie. Coase, tricotează, cîrpeşte - calcă mai bine chiar şi decît o şvarţe [Nota 7], în ochii căreia ea e singura femeie cumsecade dintre toate prietenele ei care şi-o împart pe bătrîna doamnă de culoare cu zîmbet copilăros. "Numai eu sînt cumsecade cu ea. Sînt singura care la prînz îi dă o conservă întreagă de ton şi nu-i vorba de drek [Nota 8], să ştii. E vorba de Chicken of the Sea, Alex. Îmi pare rău. Nu-mi stă-n fire să fiu răutăcioasă. Scuză-mă, dar nu pot trăi aşa, chiar dacă două cutii costă 49 de cenţi. Esther Wasserberg lasă la vedere douăzeci şi cinci de cenţi în fise de cinci în zilele cînd vine Dorothy şi, pe urmă, îi numără să vadă dacă nu lipseşte vreuna. Poate că-s prea bună", îmi şopteşte ea turnînd între timp un jet de apă fierbinte peste farfuria din care a mîncat de prînz menajera, singură, ca o leproasă, "dar n-aş fi în stare de aşa ceva". S-a întîmplat o dată ca Dorothy să se-ntoarcă-n bucătărie în timp ce maică-mea încă stătea aplecată deasupra robinetului de apă caldă, turnînd torente pe cuţitul şi furculiţa care trecuseră printre buzele groase şi rozalii ale şvarţei. "Ah, ştii, Dorothy, ce greu se curăţă maioneza de pe argintărie în ziua de azi", zice maică-mea cea bună de gură - şi uite aşa, îmi spunea ea mai tîrziu, mulţumită prezenţei ei de spirit, a izbutit să menajeze simţămintele negresei.

Cînd nu-s cuminte, sînt scos din casă şi mi se-ncuie uşa-n nas. Stau şi bat şi iarăşi bat în uşă pînă cînd jur c-am să mă schimb. Dar ce-am făcut, la urma urmei? În fiecare seară îmi lustruiesc cu grijă pantofiorii pe-o foaie a ziarului de seară din ziua precedentă întinsă frumuşel pe linoleum; apoi, de fiecare dată închid bine cutia cu cremă de ghete şi pun toate ustensilele la locul lor. Tubul cu pastă de dinţi îl răsucesc frumos de la coadă spre cap, mă spăl pe dinţi cu mişcări circulare, niciodată de sus în jos, spun "Mulţumesc", spun "Cu plăcere", spun "Vă rog să mă scuzaţi" şi "Îmi daţi voie". Cînd Hannah e bolnavă sau pleacă înainte de cină cu cutia albastră să facă o colectă pentru Fondul Naţional Evreiesc, mă ofer singur să pun masa, chiar dacă nu-i rîndul meu, şi nu uit niciodată că locul cuţitului şi al lingurii e în dreapta, al furculiţei, în stînga, iar al şerveţelului, în stînga furculiţei, îndoit în formă de triunghi. În viaţa mea n-aş mînca milhiks [Nota 9] dintr-o farfurie flaişedik [nota 10], niciodată, niciodată, dar niciodată. Şi, cu toate astea, la un moment dat am parte de un an în care nu trece o lună fără să fac ceva de neiertat, fără să mi se spună să-mi fac bagajele şi să plec. Dar ce anume o fi la mijloc? Mamă, sînt eu, băieţelul care petrece seri întregi înainte de începerea şcolii, trecîndu-şi în orarul colorat numele materiilor, caligrafiindu-le cu caractere englezeşti vechi, sînt băieţelul care ataşează răbdător rezerve de hîrtie dictando şi velină pe lîngă cantitatea prinsă-n caietul mecanic, necesară unui trimestru şcolar. Întotdeauna am la mine un pieptene şi o batistă curată; niciodată nu-mi las şosetele trei-sferturi să-mi atîrne peste pantofi, atîta grijă am; tema pentru acasă o termin cu săptămîni de zile înainte de termen - hai să privim adevărul în faţă, mămico, sînt cel mai isteţ şi cel mai curăţel băieţel din întreaga istorie a şcolii mele. Profesoarele (după cum ştii, după cum ţi-au spus şi ţie) datorită mie se duc fericite acasă la bărbaţii lor. Şi-atunci, ce-am făcut? Nu vrea nimeni să se ridice şi să-mi răspundă la întrebarea asta? Sînt atît de cumplit, încît nu vrea să mă mai rabde în casa ei nici un minut. Cînd, într-un rînd, i-am zis soră-mii că-i tra-la-la, m-am trezit spălat pe gură cu un săpun maro, de rufe; asta, treacă-meargă, o mai înţeleg. Dar de aici şi pînă la a fi izgonit de-acasă? Oare ce-am făcut?

O să-mi pună un prînz la pachet, că aşa e ea, cumsecade, dar pe urmă n-am decît s-o şterg, în pardesiu şi galoşi, şi ce-o să se aleagă de mine - asta nu mai e treaba ei.

Bine, fie, zic eu, dacă aşa vrei tu! (Asta fiindcă am şi eu o înclinaţie spre melodramă - nu degeaba fac parte din familia asta.) Nu-mi trebuie punga cu mîncare! Nu-mi trebuie nimic!

Nu te mai iubesc, nu pot să iubesc un băieţel cu asemenea comportament. O să trăiesc singură aici cu tati şi cu Hannah, îmi zice mama (găseşte întotdeauna, ca o mare maestră, exact vorbele cu care să te dea gata). E şi Hannah în stare să aşeze pietrele de mah-jong pentru doamnele cu care joc în fiecare marţi seară. N-o să mai am deloc nevoie de tine.

Nici că-mi pasă! Ies pe uşă, pe coridorul lung, întunecos. Nici că-mi pasă! O să vînd desculţ ziare pe stradă. O să mă duc unde vreau, în vagoane de marfă, o să dorm sub cerul liber, îmi zic eu - şi, pe urmă, e destul să dau cu ochii de sticlele de lapte goale, ca să fiu copleşit de imensitatea pierderii suferite. "Te urăsc!" urlu eu din toţi rărunchii, buşind uşa cu un galoş; "eşti o împuţită!" La auzul acestei măgării, al acestei erezii ce răbufneşte pe coridoarele blocului în care maică-mea îşi dispută cu alte douăzeci de evreice titlul de sfîntă patroană a sacrificiului de sine, nu-i mai rămîne decît să tragă zăvorul dublu la uşă. Ăsta-i momentul în care încep să bat cu pumnii, ca să fiu lăsat înăuntru. Mă trîntesc în genunchi pe preş ca să-mi cer iertare pentru păcatul săvîrşit (şi iar mă-ntreb care o fi acesta?) şi îi promit numai şi numai perfecţiunea pentru tot restul vieţilor noastre, care vieţi în clipa aceea mi se pare că vor ţine la nesfîrşit.

Apoi, mai sînt şi serile în care nu mănînc. Soră-mea, care-i cu patru ani mai mare decît mine, mă asigură că-mi amintesc adevărul gol-goluţ: refuz mîncarea şi maică-mea nu poate să dea curs unui asemenea moft - şi unei asemenea idioţenii. Şi tocmai spre binele meu nu poate s-o facă. Ea nu-mi cere decît să fac ceva spre binele meu - şi mai am tupeul să zic nu? Ea şi-ar rupe şi bucăţica de la gură numai ca să-mi dea mie de mîncare, n-am aflat asta pînă acum?

Dar eu nu vreau să-şi rupă bucăţica de la gură. Nu vreau nici măcar bucăţica din farfurie - ăsta-i necazul.

Poftim! Un copil aşa deştept! Aşa înzestrat! Cu aşa viitor! Cu toate harurile pe care le-a revărsat Dumnezeu asupra mea, frumuseţe, inteligenţă, îmi este oare mie îngăduit să cred că pot să mă las să mor de foame aşa, fără nici un motiv?

Ce vreau eu, să se uite lumea toată viaţa la mine ca la un băieţel pricăjit, sfrijit, sau ca la un bărbat?
Ce vreau, să fiu îmbrîncit şi să rîdă lumea de mine, să ajung piele şi os, ca să mă dărîme de pe picioare pînă şi un strănut, sau vreau să impun respect?
Cum vreau eu să arăt cînd o să fiu mare, slăbănog sau voinic, să ajung un om realizat sau un ratat, bărbat sau şoarece?

Pur şi simplu, nu vreau să mănînc, răspund eu.

La care, mama se aşază pe un scaun lîngă mine şi pune mîna pe un cuţit lung, de tăiat pîine. Are lama din oţel inoxidabil, cu nişte dinţi mărunţi, ca de ferăstrău. Cum vreau să fiu, slăbănog sau voinic, ce vreau să ajung, bărbat sau şoarece?

De ce, doctore, de ce, vai, vai, vai, de ce, de ce, de ce se repede o mamă cu cuţitul în mînă la propriul ei fiu? Am vreo şase-şapte ani, de unde să ştiu că n-are de gînd să-l folosească? Ce-ar trebui să fac, să-ncerc s-o înfrunt la şapte ani? Nu am un simţ al strategiei prea dezvoltat, ce Dumnezeu - probabil că la vremea aia n-am nici treizeci de kile! Cineva îmi flutură un cuţit pe sub nas, bănuiesc că, pe undeva, există o intenţie ascunsă de a-mi da cep! Dar de ce? Ce-o fi, oare, în mintea ei? Cît de nebună poate să fie? Să zicem că m-ar fi lăsat în plata Domnului - ce-ar fi avut de pierdut? De ce cuţitul, de ce ameninţarea cu omorul, de ce are nevoie de această victorie atît de categorică şi de distrugătoare - cînd doar cu o zi înainte şi-a lăsat fierul pe masa de călcat şi m-a aplaudat cînd mă agitam prin bucătărie repetînd rolul lui Cristofor Columb pe care urma să-l interpretez în sceneta clasei a treia, Pămînt la orizont! Sînt vedeta trupei de teatru a clasei mele, fără mine nu-s în stare să facă nici un spectacol. Ah, au încercat într-un rînd, cînd am avut o bronşită, dar mai tîrziu învăţătoarea i-a mărturisit maică-mii că zău a ieşit un spectacol de mîna a doua. Vai, cum, cum poate să-şi petreacă în bucătărie acele superbe după-amieze în care lustruieşte argintăria, toacă ficat, îmi pune un elastic nou la pantalonaşii scurţi - şi, în tot acest timp, îmi dă replicile de pe copia scenariului, jucînd-o pe regina Isabella cînd eu sînt Cristofor Columb, pe Betsy Ross cînd fac pe Washington, pe doamna Pasteur cînd îl întrupez pe Louis -, cum poate ea să se înalţe împreună cu mine pe culmile genialităţii în acele superbe ore de amurg, după şcoală, iar apoi, seara, să-ndrepte cuţitul de pîine spre inima mea, fiindcă nu vreau să mănînc fasole verde şi-un cartof copt?

Şi oare tata de ce n-o opreşte?

Laba

A urmat apoi adolescenţa - cu jumătate din ceasurile în care nu dormeam, încuiat în baie, unde-mi împroşcam sămînţa în closet sau în coşul de rufe murdare, ori mi-o luam la labă în dreptul oglinzii de pe dulăpiorul cu medicamente, cu chiloţii în vine, ca s-o văd şi eu cum arată cînd ţîşneşte din mine. Sau, dacă nu, mă încovoiam deasupra pumnului meu aflat în plină mişcare vibratorie, cu ochii închişi, dar cu gura căscată, ca să-mi vină pe limbă şi pe dinţi sosul ăla cu gust de zer şi de Clorox, deşi nu o dată, cuprins de orbire şi extaz, mi s-a întîmplat să mă trezesc stropit pe freză, de-ai fi zis că-s dat tot cu briantină. Într-o lume de batiste mototolite, de şerveţele igienice mînjite şi de pijamale pătate, îmi mişcam penisul jilav şi umflat cu perpetua spaimă că scîrbosul meu obicei ar putea fi descoperit de careva care-ar fi dat peste mine chiar în momentul în care îmi deşertam cu frenezie sămînţa. Cu toate astea, nu reuşeam nicicum să-mi iau labele de pe făcăleţ din momentul cînd acesta începea să-mi urce în sus pe burtă. La şcoală, în timpul orelor, ridicam mîna să mă cer afară, o zbugheam pe coridorul care ducea la WC şi, din zece-cinşpe smuceli sălbatice, ajungeam să ejaculez în pisoar. Sîmbăta după-amiază, cînd ajungeam la film, îmi lăsam prietenii să meargă să cumpere dulciuri de la automat, iar eu mă retrăgeam la cucurigu', în fundul sălii, şi îmi împroşcam jeturile de frişcă într-un ambalaj de ciocolată. La o ieşire la iarbă verde organizată de asociaţia noastră familială, am scobit la un moment dat un măr de cotor, am observat cu uimire (ajutat şi de obsesia mea) cam cu ce aduce şi am fugit în pădure să mi-o înfig în orificiul fructului, imaginîndu-mi că gaura răcoroasă şi sfărîmicioasă se află, de fapt, între picioarele făpturii aceleia mitice care mă alinta mereu cu "Voinicule" şi spunea că n-a fost fată pe lumea asta care să fi avut vreodată parte de-o bucurie mai mare ca a ei. "Ah, înfige-mi-o, Voinicule", striga mărul găurit pe care îl cordeam în neştire în timpul picnicului. "Voinicule, o, Voinicule, bagă-mi-o toată", mă implora sticla de lapte goală pe care o ţineam ascunsă în boxa noastră de la subsol ca s-o bag în boale după şcoală cu maneta mea unsă cu vaselină. "Trage-mi-o, Voinicule, trage-mi-o", ţipa înnebunit ficatul pe care, în demenţa mea, l-am cumpărat într-o după-amiază de la o măcelărie şi pe care, mă crezi sau nu, l-am violat în dosul unui panou publicitar, în drum spre bar-miţva.

La sfîrşitul primului an de liceu - şi al primului an de masturbare - am descoperit în partea de jos a penisului meu, fix în locul unde corpul cavernos se îngemănează cu glandul, am descoperit, ziceam, un punctuleţ decolorat, care ulterior a fost diagnosticat drept un pistrui. Cancer. Îmi provocasem singur cancerul. De-atîta tras şi-ntins, de-atîtea frecţii, mă alesesem cu o boală incurabilă. La nici paisprezece ani! Noaptea, în pat, aveam ochii scăldaţi în lacrimi. "Nu!" mă smiorcăiam eu. "Nu vreau să mor! Te rog... nu!" Pe urmă, însă, cum tot mi-era scris s-ajung cît de curînd un cadavru, o luam de la început şi-i dădeam la cap într-o şosetă. Îmi făcusem un obicei din a-mi lua şosetele murdare noaptea-n pat, să le pot folosi drept recipient, una la culcare şi una la trezire.

Ce n-aş fi dat să mă pot mulţumi cu o labă pe zi sau să mă limitez la două sau, treacă de la mine, trei! Avînd, însă, dinaintea mea perspectiva morţii iminente, am început, de fapt, să stabilesc noi recorduri personale. Înainte de masă. După masă. În timpul mesei. La prînz, numai ce sar de la masă, mă apuc de burtă cu o mutră tragică - am diaree! strig eu. M-a apucat diareea! - şi, odată ajuns în spatele uşii încuiate de la baie, îmi trag peste cap o pereche de chiloţi de-ai soră-mii, furaţi din şifonierul ei, pe care i-am ţinut ascunşi într-o batistă, în buzunar. Efectul desuului de bumbac lipit de gura mea e atît de galvanic - pînă şi cuvîntul "desuu" e atît de galvanic -, încît traiectoria spermei mele a atins noi culmi uluitoare: decolează din vintre ca o rachetă şi porneşte glonţ spre becul din tavan, pe care, spre mirarea şi groaza mea, îl nimereşte, rămînînd agăţată de el. În prima clipă îmi acopăr înnebunit capul de frică, să nu explodeze în cioburi, să nu mă împroaşte cu scîntei - dezastrul, vezi bine, mă obsedează la tot pasul. Pe urmă, fără cel mai mic zgomot, mă caţăr pe calorifer şi şterg guguloiul încins cu o bucată de hîrtie igienică. Supun unui examen atent perdeaua de la duş, cada, gresia, cele patru periuţe de dinţi - Doamne fereşte! - şi, taman în clipa cînd dau să deschid uşa, convins că am şters toate urmele, inima-mi stă-n loc cînd zăresc ceea ce-mi atîrnă de şpiţul pantofului ca nişte muci vîscoşi. Sînt un Raskolnikov al labagiilor - dovezile cleioase mă-mpresoară! Te pomeneşti că am şi pe manşete? şi-n păr? şi-n urechi? Toate întrebările astea mi se-nvălmăşesc în cap în timp ce mă-ntorc la bucătărie, încruntat şi posac, ca să mormăi la taică-miu cu îndreptăţire cînd îşi deschide gura plină de şarlotă şi zice:
- Nu pricep de ce trebuie să stai cu uşa încuiată. În ruptul capului nu pricep. Unde te crezi, la Gara Centrală?
-...intimitate... o fiinţă umană... Aici niciodată, răspund eu dînd desertul la o parte şi-ncep să ţip: Nu mă simt bine - n-aveţi de gînd să mă lăsaţi odată în pace?

După desert - pe care îl mănînc fiindcă, întîmplător, îmi place şarlota, chiar dacă-i detest pe ei -, după desert mă-ntorc la baie. Scotocesc prin lenjeria adunată peste săptămînă în coş pînă dau de-un sutien murdar de-al soră-mii. Îi prind o bretea de clanţă şi cealaltă de mînerul dulapului cu lenjerie de pat: o sperietoare de ciori menită să-mi aprindă noi fantezii.
Freac-o, Voinicule, freac-o pînă ia foc - mă-ndeamnă cupele mititele ale sutienului lui Hannah, cînd, deodată, se aude o bătaie în uşă cu un ziar făcut sul.

De spaimă, sărim în sus de pe colacul toaletei, şi eu, şi pumnul meu încleştat, cu conţinutul lui cu tot.
Hai odată, mai lasă-i şi pe alţii la budă, auzi? îmi zice tata. Hai, că de-o săptămînă nu mi-am mai deşertat maţele.

Îmi recapăt stăpînirea de sine, după bunul meu obicei, contraatacînd indignat:
Am o diaree îngrozitoare! Chiar nu-i pasă nimănui de treaba asta? şi între timp îmi reiau lucrul manual, mărind ritmul pe măsură ce organul meu canceros începe, în chip miraculos, să-mi trepideze iarăşi dinlăuntru înspre afară.

Apoi sutienul lui Hannah începe să se mişte! Să se legene înainte şi înapoi!

Închid ochii şi ce văd! Pe Lenore Lapidus, care are cele mai mari balcoane de la mine din clasă, alergînd să prindă autobuzul după şcoală, cu povara ei impresionantă, intangibilă tresăltîndu-i vizibil sub bluză, ah, le conjur să mi se arate de sub cupele sutienului ei, să se reverse ŢÎŢELE ADEVĂRATE ALE LENOREI LAPIDUS, şi-n clipa aia îmi dau seama că mama zgîlţîie furioasă clanţa. Clanţa uşii pe care am uitat s-o încui! Ştiam eu că aşa o să păţesc odată şi-odată! Prins! Asta-i totuna cu mort!
- Deschide, Alex. Te rog să deschizi imediat!

E încuiată. Nu m-au prins! Şi, judecînd după vietatea din mîna mea, s-ar zice că nici mort nu-s. Freac-o! freac-o! "Linge-mă, Voinicule - linge-mă ca lumea, dă-mi o limbă fierbinte! Sînt sutienul baban şi fierbinte al Lenorei Lapidus!"
- Alex, răspunde-mi imediat! Ai mîncat cartofi-pai după ore? De-aia ţi-e aşa de rău?
- Nu-huuu, n-huuu.
- Alex, te doare rău? Vrei să chem doctorul? Te doare sau nu? Vreau să ştiu exact unde te doare. Răspunde-mi.
- D-haa, d-haa...
- Alex, să nu tragi apa după ce termini, îmi zice mama pe un ton categoric. Vreau să văd şi eu ce ţi-a ieşit. Nu-mi place deloc toată povestea asta.
Iar eu - se bagă tata, mişcat ca de obicei de realizările mele, respectuos şi invidios în egală măsură -, eu, unul, nu mi-am deşertat maţele de-o săptămînă.

În acest moment mă ridic cu greu de pe colacul WC-ului şi, cu un icnet de animal biciuit, screm din mine trei stropi apoşi în bucăţica de pînză în care-şi adăposteşte sfîrcurile ei prăpădite soră-mea cea de optsprezece ani, cu pieptul ca scîndura. Sînt la al patrulea orgasm al zilei. Oare cînd o să-nceapă să curgă sînge din mine?
- Dă-mi drumu-năuntru, te rog, n-auzi? zice mama. De ce-ai tras apa cînd ţi-am zis să n-o tragi?
- Am uitat.
- Ce-ai avut de te-ai grăbit să tragi apa?
- Diaree.
- Cum arăta căcuţa? Era lichidă sau moale?
- Nu mă uit la ea! Nu m-am uitat! Şi mai lasă-mă-n pace cu căcuţa - doar sînt la liceu, ce naiba!
- Ah, nu ţipa la mine, Alex. Nu de la mine ţi se trage diareea, te asigur. Dacă ai mînca doar ce capeţi acasă, n-ai alerga la WC de cincizeci de ori pe zi. Mi-a zis mie Hannah ce faci, aşa că să nu-ţi închipui cumva că nu ştiu.
O fi observat absenţa chiloţilor! Am încurcat-o! Mai bine mor! Da' acum, pe loc!
- Mda, şi ce fac...?
- După ore te duci la fast-food-ul lui Harold şi la Hazerai [Nota 11] Palace şi mănînci cartofi-pai împreună cu Melvin Weiner. Nu-i aşa? Să nu-ndrăzneşti să mă minţi. Te-ndopi sau nu cu cartofi-pai şi cu ketchup pe Hawthorne Avenue după ore? Jack, vino-ncoa', vreau s-auzi şi tu ce zic, strigă mama după tata, care tocmai ia baia în stăpînire.
- Lasă-mă, că vreau să-mi deşert maţele, răspunde el. N-am destule pe cap, voi îmi mai lipseaţi cu zbieretele voastre acum, cînd vreau să-mi deşert maţele?
- Ştii ce face fi-tu la şcoală, elevul eminent care nici n-o mai lasă pe maică-sa să-i zică căcuţă, că, vezi tu, Doamne, s-a făcut mare? Ce crezi că face maturul de fi-tu cînd nu stă nimeni cu ochii pe el?
- Da' chiar nu mă lăsaţi în pace, dom'le? răcneşte tata. Lăsaţi-mă, dom'le, să-mi tihnească, să-mi fac şi eu treaba.
- Stai să vezi ce-o să se-ntîmple cînd o s-audă taică-tu cu ce te ocupi, sfidînd cea mai elementară normă sanitară. Răspunde-mi la întrebare, Alex. Eşti deştept foc, ştii răspunsul la orice întrebare, răspunde-mi şi mie acum: de unde crezi că s-a ales Melvin Weiner cu colita aia nenorocită? De ce şi-a petrecut copilul ăsta jumătate din viaţă prin spitale?
- Fiindcă mănîncă hazerai.
- Să nu-ndrăzneşti să-ţi baţi joc de mine!
- Biiine, urlu eu furios, atunci de unde s-a pricopsit cu colita?
- Păi asta e, mănîncă hazerai! Da' nu glumesc! Pentru că la el prînzul înseamnă un baton de ciocolată O'Henry spălată cu o sticlă de Pepsi. Pentru că ştii în ce constă micul lui dejun? Cea mai importantă masă a zilei - nu numai după mintea maică-tii, Alex, ci după mintea celor mai mari specialişti în alimentaţie - şi ştii ce mănîncă acest copil?
- O gogoaşă.
Aşa-i, o gogoaşă, deşteptu' pămîntului, adultule. Şi o cafea. O cafea şi o gogoaşă, da, cu asta îşi începe ziua un pişer [Nota 12] de treişpe ani, cu o jumătate de stomac. Da' tu, slavă Domnului, ai fost crescut altfel. Tu n-ai o mamă care să umble creanga toată ziua prin oraş ca ştim noi cine, de la Bam's la Hahne's şi de la Hahne's la Kresge's. Spune-mi, Alex, să terminăm cu misterele, sau oi fi eu proastă - da' spune-mi, ce vrei să faci, ce vrei să demonstrezi, de te-ndopi cu porcării, în loc să vii frumuşel acasă, unde te aşteaptă o prăjitură cu mac şi un păhărel cu lapte? Vreau să-mi spui adevărul. N-o să te spun tatii, zice ea coborînd glasul cu subînţeles, dar trebuie să-mi spui adevărul.

Pauză. La fel de plină de subînţeles.
- Numai cartofii-pai sînt de vină, sau mai sînt şi altele?... Spune-mi, te rog, ce porcării mai bagi în gură, ca să dăm de capăt acestei diaree! Vreau un răspuns fără ocolişuri, Alex. Mănînci, cumva, şi hamburgeri? Răspunde-mi, te rog, de-aia ai tras apa - erau bucăţi de hamburger?
- Şi-am spus că nu mă uit în WC cînd trag apa! Nu mă interesează, ca pe tine, cum arată căcuţa altora.
Vai, vai, vai, ce clanţă avem deja la treişpe ani! Cu cineva care-i pune o întrebare legată de sănătatea lui, de bunăstarea lui!

Situaţia asta absolut de neînţeles îi umple ochii de lacrimi.
Alex, de ce te porţi aşa, lămureşte-mă şi pe mine! Spune-mi, te rog, ce ţi-am făcut noi la viaţa noastră ca să merităm o asemenea răsplată?

Cred că întrebarea i se pare al naibii de originală. Cred că o socoate al naibii de încuietoare. Şi partea proastă e că la fel îmi pare şi mie. Ce altceva mi-au făcut ei la viaţa lor decît să se sacrifice? Or tocmai asta-i grozăvia care-mi depăşeşte puterea de înţelegere - pînă-n ziua de azi, doctore!

Acum mă pregătesc sufleteşte pentru repriza de şuşoteli. Miroase de la o poştă a şuşoteală. Sîntem pe cale să discutăm despre migrenele lui taică-miu.
- Alex, n-a avut el azi toată ziua o migrenă de aproape că nu mai vedea de durere?
Face o pauză ca să se asigure că el n-o aude. Ferească Dumnezeu s-audă ce gravă îi e starea, s-ar împotrivi zicînd că-i o exagerare.
- N-o să meargă săptămîna viitoare să-şi facă analize, să vadă dacă n-are vreo tumoare?
- Da?
- "Aduceţi-l încoace", a zis doctorul, "o să-i fac nişte analize să văd dacă n-are vreo tumoare".

Succes total. Izbucnesc în plîns. N-am nici un motiv serios să plîng, dar în casa asta toată lumea se străduieşte să bocească zdravăn măcar o dată pe zi. Taică-miu - trebuie să-nţelegi treaba asta - şi cu siguranţă că-nţelegi: şantajiştii sentimentali reprezintă o parte însemnată a comunităţii umane şi, presupun, şi a clientelei dumitale -, taică-miu "merge" la analize pentru tumoare de cînd îl ştiu eu. Faptul că-l doare capul întruna i se trage, bine-nţeles, de la constipaţia lui permanentă - iar constipaţia permanentă i se trage de la faptul că tractul său intestinal se află în mîinile firmei Griji, Teamă & Frustrări. E drept că într-un rînd un medic i-a zis maică-mii c-o să-i facă soţului nişte teste pentru depistarea unei eventuale tumori - dacă asta ar face-o mai fericită, chiar aşa i-a zis, dacă nu mă-nşală memoria; i-a sugerat însă că l-ar costa mai puţin şi i-ar fi şi mai de folos omului dacă şi-ar cheltui banii pe o pară de clismă. Şi totuşi, faptul că ştiu cum stau, în realitate, lucrurile nu-mi alină deloc chinurile pricinuite de gîndul că tata s-ar putea alege cu ţeasta despicată din cauza unei tumori maligne.

Da, a obţinut de la mine exact ce-a vrut şi asta o ştie şi ea. Mi se şterge cu totul din minte propriul meu cancer în clipele de durere ce mă-ncearcă şi acum, ca şi atunci - cînd mă gîndesc cîte lucruri din viaţă n-a izbutit (cum bine zice chiar el) să le prindă. Pe lîngă cîte a trecut fără să înţeleagă. Nu tu bani, nu tu şcoală, nu tu limbaj cultivat, nu tu învăţătură, numai curiozitate fără cultură, muncă fără şanse de promovare, experienţă fără-nţelepciune... Ce repede mă mişcă pînă la lacrimi frustrările lui. La fel de repede pe cît izbutesc să mă şi înfurie!

Producătorul de teatru Billy Rose era un exemplu pe care tata mi-l pomenea adesea în ceea ce priveşte reuşita în viaţă. Walter Winchell zicea că Bernard Baruch îl angajase ca secretar datorită cunoştinţelor sale de stenografie - drept care m-a bătut la cap tot liceul să mă-nscriu la un curs de stenografie. "Alex, ce s-ar fi ales de Billy Rose dacă n-ar fi ştiut stenografia? Nimic! Şi-atunci, de ce mă înfrunţi?" Ceva mai devreme ne ciorovăiserăm din pricina pianului. Deşi n-avea în casă nici fonograf, nici discuri, dăduse în patima instrumentelor muzicale. "Nu-nţeleg de ce nu vrei să te-apuci de un instrument, zău dacă pricep. Verişoara ta Toby e-n stare să-ţi cînte la pian orice cîntec de pe lumea asta. Se aşază frumuşel la pian şi cîntă Ceai în doi şi toată lumea din odaie se bucură. N-o să ducă niciodată lipsă de prieteni, Alex, n-o să fie niciodată lipsită de popularitate. Spune-mi doar că vrei să te-apuci de pian şi mîine dimineaţă o să instalez unul aici. Alex, auzi ce-ţi spun? Îţi ofer ceva ce ţi-ar putea schimba viaţa!"

Numai că eu n-aveam nevoie de ceea ce-mi oferea el - iar ceea ce-mi doream eu nu-mi oferea el. Şi totuşi, cît de neobişnuită e situaţia asta? De ce, oare, continuă să-mi provoace atîta durere? După atîta vreme! Doctore, spune-mi, de ce anume ar trebui să mă debarasez, de ură... sau de dragoste? Fiindcă nici n-am început bine să înşir toate amintirile plăcute - vreau să spun tot ce-mi provoacă sentimentul acela extatic, acut, că n-o să mă mai întîlnesc niciodată cu ele! Toate amintirile astea, care par să aibă legătură cu starea vremii şi cu o anumită oră din zi, şi care-ţi vin în minte atît de covîrşitor, încît pentru o clipă nu mă mai aflu în metrou, sau la birou, la lucru, sau la cină cu vreo fată frumoasă, ci înapoi în copilărie, alături de ei. Amintiri ce nu evocă practic nimic - şi totuşi, îmi par clipe de istorie la fel de cruciale pentru fiinţa mea ca şi momentul zămislirii mele; mai că-mi amintesc sperma lui strecurîndu-se încetişor în ovulul ei, atît de intensă mi-e recunoştinţa - da, recunoştinţa! -, atît de năvalnică şi totală mi-e dragostea. Da, eu şi dragostea năvalnică şi totală! Stau copăcel în bucătărie (poate că-i pentru prima oară cînd stau copăcel), iar mama îmi arată cu degetul, "Uită-te afară, puiuţ", şi eu mă uit; mă-ntreabă "Vezi, vezi ce roşu e? Un cer cu-adevărat tomnatic". Primul vers pe care-l aud la viaţa mea! Şi mi-l amintesc! Un cer cu-adevărat tomnatic... E o zi de ianuarie geroasă de crapă pietrele, în amurg - ah, amintirea acestor amurguri mă omoară, ce mai, cu pîinea de secară cu untură de găină cu care sînt ademenit la cină, cu luna care deja se vede pe fereastra de la bucătărie - tocmai am intrat în casă cu obrajii îmbujoraţi, dogoritori, şi cu un dolar pe care l-am cîştigat dînd zăpada cu lopata:
Ştii ce-o să capeţi la cină drept răsplată c-ai fost aşa de hărnicuţ? îmi gîngureşte mama cu drăgălăşenie. Mîncarea ta preferată pe timp de iarnă. Tocăniţă de miel.

S-a înserat: după o duminică petrecută în New York City, la Radio City şi în Chinatown, pornim spre casă peste podul George Washington - drumul cel mai scurt dintre Pell Street şi Jersey City trece prin pasajul Holland, dar eu îi implor s-o luăm pe pod şi, cum mama zice că-i o idee "educativă", tata face un ocol de zece mile pînă acasă. Pe bancheta din faţă, soră-mea numără cu glas tare pilonii care susţin minunatele cabluri educative, iar pe bancheta din spate eu adorm cu obrazul lipit de haina neagră din piele de focă a maică-mii. La Lakewood, unde într-o iarnă petrecem un weekend cu membrii Clubului de Gin Rummy de Duminică seara, din care fac parte şi părinţii mei, eu dorm cu taică-miu într-un pat de-o persoană, iar maică-mea şi cu Hannah se ghemuiesc împreună în celălalt. În zori, tata mă trezeşte din somn şi, pe şest, ca nişte ocnaşi evadaţi, ne îmbrăcăm şi o ştergem tiptil din cameră.
- Vino, mă-ndeamnă el în şoaptă, făcîndu-mi semn să-mi pun apărătoarele de urechi şi paltonul. Vreau să-ţi arăt ceva. Ştiai că am lucrat ca ospătar în Lakewood cînd aveam şaişpe ani?
În faţa hotelului, îmi arată codrii maiestuoşi, cufundaţi în tăcere.
Cum ţi se pare? mă întreabă în timp ce ne plimbăm "în pas vioi" în jurul lacului argintiu. Respiră încet şi profund. Trage adînc în piept aerul ăsta curat, al iernii, şi mireasma pinilor.

Aerul iernii şi mireasma pinilor - încă un părinte poet! Nu m-aş putea simţi mai mişcat nici dac-aş fi copilul lui Wordsworth!... Vara, el rămîne în oraş în timp ce noi trei petrecem o lună de zile pe litoral, într-o cameră mobilată. Ni se alătură în ultimele două săptămîni, cînd intră-n concediu... mai sînt, însă, momente cînd umezeala din Jersey City devine insuportabilă, cînd ţînţarii veniţi dinspre smîrcuri se năpustesc ca bombardierele în picaj asupra oraşului, obligîndu-l ca la sfîrşitul zilei de lucru să străbată şaizeci şi cinci de mile pe vechea autostradă Cheesequake - auzi, Cheesequake! Doamne! Ce mărturisiri teribile la gura ta! -, să străbată şaizeci şi cinci de mile ca să-şi petreacă noaptea cu noi, în odaia noastră răcoroasă din Bradley Beach.

Soseşte după ce noi am cinat deja, însă i se pune şi lui masa pînă-şi dă jos hainele de oraş năclăite, în care a umblat toată ziua după datornici, şi îşi pune costumul de baie. Eu îi duc prosopul în timp ce el clămpăne pe stradă, spre plajă, în pantofii cu şireturile desfăcute. Am pe mine pantaloni scurţi curaţi şi o bluză imaculată, sarea din apa oceanului am dat-o jos la duş, iar părul - părul de copil, neintrat în faza sîrmoasă, încă moale şi uşor de aranjat - e lins şi pieptănat frumos, cu cărare. Promenada de scînduri are pe toată lungimea ei o balustradă mîncată de vreme şi mă cocoţ cu fundul pe ea; sub mine, cu pantofii în picioare, tata traversează plaja pustie. Mă uit la el cum îşi întinde grijuliu prosopul lîngă apă. Îşi pune ceasul într-un pantof, ochelarii în celălalt, iar apoi e gata să-şi facă intrarea în apă. Pînă-n ziua de azi intru-n apa mării aşa cum m-a învăţat el: întîi îmi înmoi încheieturile mîinilor, pe urmă îmi stropesc subţiorile, apoi iau apa în pumni şi-mi umezesc tîmplele şi ceafa... ei, dar încet, încetişor de fiecare dată. Astfel ajungi să te răcoreşti evitînd, totodată, un şoc fatal la contactul cu apa rece. Răcorit, fără a fi suferit vreun şoc, se întoarce cu faţa la mine, îşi flutură mîinile într-un gest comic, de adio, spre locul unde crede că mă aflu, iar apoi se lasă pe spate şi face pluta cu braţele întinse în lateral. O, pluteşte practic pe loc - munceşte, dă-n brînci, şi pentru cine, dacă nu pentru mine? - şi, în cele din urmă, după ce se-ntoarce pe burtă şi calcă apa de cîteva ori cu mişcări ce nu-l duc nicăieri, porneşte spre mal, cu bustul şiroindu-i de apă, strălucind în lumina ultimelor raze curate ale zilei, ce se preling peste umărul meu dinspre New Jersey, dinspre uscatul înăbuşitor de care sînt scutit în aceste zile.

Şi amintiri ca asta mai am destule, doctore. Berechet. Doar îţi vorbesc despre mama şi tatăl meu.

Da'... da'... da'... stai puţin, să m-adun - îmi vine-n minte şi imaginea lui ieşind din baie, masîndu-şi sălbatic ceafa şi înghiţindu-şi cu o mutră acră un rîgîit.
- Bine, hai, zi, ce-aveai să-mi spui aşa de urgent de n-ai mai putut s-aştepţi pînă ies?
Nimic, răspunde mama. S-a rezolvat.

Mă priveşte dezamăgit la culme. Eu sînt rostul vieţii lui şi ştiu asta.
- Ce-a făcut?
- Ce-a făcut e bun făcut şi gata, cu voia Domnului. Ia zi, ţi-ai deşertat maţele? îl întreabă ea.
- Ba bine-nţeles că nu.
- Of, Jack, ce-o să se întîmple cu tine, cu maţele astea ale tale?
- Or să se facă beton, asta o să se întîmple.
- Asta-i din cauză că mănînci prea repede.
- Nu mănînc prea repede.
- Da' cum mănînci, încet?
- Mănînc normal.
- Mănînci ca un porc şi cineva trebuia să-ţi spună odată şi-odată chestia asta.
- Bravo, frumos mai vorbeşti cîteodată!
- Nu fac decît să spun adevărul, ripostează ea. Toată ziua mă spetesc muncind la bucătărie, iar tu mănînci de parcă ar arde undeva, iar ăsta - ăsta a ajuns la concluzia că mîncarea gătită de mine nu-i destul de bună pentru el. Preferă să se-mbolnăvească şi să mă bage şi pe mine-n toţi sperieţii.
- Ce-a făcut?
- Nu vreau să-ţi faci sînge rău. Hai s-o lăsăm baltă.
Dar de lăsat, nu poate s-o lase, aşa că acum ea e cea care se pune pe bîzîit. Uite ce, poate că nici ea nu-i cea mai fericită persoană din lume. Cîndva a fost o zgîtie înaltă, mlădie, căreia băieţii din liceu îi spuneau "Roşcata". Cînd aveam nouă-zece ani, făcusem o pasiune totală pentru albumul liceului din anul promoţiei ei. Un timp l-am păstrat în acelaşi sertar în care îmi ţineam cealaltă mare raritate, clasorul meu cu timbre.

Sophie Ginsky, numită de băieţi "Roşcata"
Va ajunge departe, căci are ochi mari, căprui şi sclipitoare-i e judecata.


Cînd te gîndeşti că era vorba de mama!

Fusese chiar şi secretara antrenorului de fotbal, o funcţie prea puţin glorioasă în zilele noastre, dar, pare-se, un post-cheie pentru o fată din Jersey City în timpul primului război mondial. În orice caz, aşa mi se părea mie cînd frunzăream paginile albumului şi ea mi-l arăta pe brunetul ei iubit care fusese căpitanul echipei, iar astăzi, ca s-o citez pe Sophie, e "cel mai mare fabricant de muştar din New York". "Şi m-aş fi putut mărita cu el, în loc să mă iau cu taică-tu", mi-a mărturisit ea, şi asta nu o dată. Ajunsesem să mă-ntreb uneori ce viaţă am fi avut eu şi cu mama într-o asemenea eventualitate, iar asta se-ntîmpla, invariabil, atunci cînd tata ne scotea să luăm cina la bufetul din colţ. Priveam în jur şi-mi ziceam: "Noi am fi făcut tot muştarul ăsta". Cred că şi ea se gîndea cam la acelaşi lucru.
Se-ndoapă cu cartofi-pai, zice ea aşezîndu-se pe un taburet să-şi Plîngă Amarul odată pentru totdeauna. Pleacă după ore cu Melvin Weiner şi se-mbuibă cu cartofi-pai. Jack, stai tu de vorbă cu el, eu îi sînt doar mamă. Spune-i cum o să sfîrşească. Alex, continuă ea cu patos, văzînd că dau s-o şterg din încăpere, tatele [Nota 13], totul începe cu o diaree, dar ştii la ce duce? Cu un stomac sensibil ca al tău, ştii la ce-o să ajungi pînă la urmă? O s-ajungi să porţi o pungă de plastic în care să-ţi faci treaba!

Oare cine-i omul cel mai nepriceput în materie de lacrimi femeieşti din istoria întregii omeniri? Tata. Iar eu vin pe locul doi. Îmi zice:
- Ai auzit ce-a spus maică-ta. Să nu mai mănînci cartofi-pai cu Melvin Weiner după ore.
- Nici altă dată, stăruie mama.
- Nici altă dată, zice tata.
- Şi nici hamburgeri, stăruie mama.
- Şi nici hamburgeri, zice tata.
- Hamburgeri, zice ea cu înverşunare, de parcă ar rosti Hitler, în care se bagă toate porcăriile pămîntului - iar dumnealui îi mănîncă. Jack, pune-l să promită pînă nu se-alege cu o ţura [Nota 14] îngrozitoare şi-o să fie prea tîrziu.
- Îţi promit! răcnesc eu. Îţi promit! şi o întind din bucătărie. Încotro? Oriunde.
Îmi trag chiloţii jos furios şi îmi înşfac berbecele de asalt atît de des asaltat, pula mea adolescentină, exact în clipa cînd, de cealaltă parte a uşii, maică-mea se apucă să strige:
- Fii atent, de data asta să nu tragi apa. Mă auzi, Alex? Trebuie să văd cu ochii mei ce faci!

Doctore, îţi dai seama ce aveam de înfruntat? Zdrîmba îmi rămăsese singurul lucru pe care-l puteam numi cu adevărat al meu. S-o fi văzut pe mama la treabă în timpul sezonului poliomielitei! Ar fi meritat medalii de la March of Dimes [Nota 15]. Cască gura. De ce eşti roşu-n gît? Te doare cumva gîtul şi nu-mi spui? Nu mai mergi la nici un joc de baseball pînă nu-ţi dai drumul la gît. Mai ai gîtul ţeapăn? Atunci, de ce ţi-l mişti aşa ciudat? Ai mîncat de parcă ţi-ar fi fost greaţă, ia zi, ţi-e greaţă? Păi ai mîncat ca şi cum ţi-ar fi fost greaţă. Să nu cumva să mai bei apă de la ţîşnitoarea de pe terenul de joacă. Dacă ţi-e sete, aşteaptă pînă ajungi acasă. Te doare gîtul, nu-i aşa? Se vede după cum înghiţi. Cred, domnule Joe DiMaggio, că ar trebui să laşi frumuşel mănuşa aia şi să te bagi în pat. N-o să-ţi dau voie să ieşi pe arşiţa asta şi să-mi alergi ca hăbăucul cu gîtul ăsta răcit, nu, nu. Trebuie să-ţi iau temperatura. Nu-mi place deloc gîjîitul ăsta. Foarte sinceră să fiu, mă simt depăşită de evenimente, că te-ai fîţîit toată ziua pe-afară cu gîtul ăsta roşu şi nu i-ai spus o vorbuliţă maică-tii. De ce mi-ai ascuns treaba asta? Poliomielita, Alex, habar n-are cu ce se mănîncă baseballul. Ea ştie doar de plămînul artificial şi de invaliditatea pe viaţă. Nu vreau să mai ieşi la joacă şi cu asta, basta. Şi nici să mănînci hamburgeri aiurea. Sau maioneză. Sau pateu. Sau ton. Nu toată lumea are grijă ca maică-ta cînd vine vorba de alimente stricate. Tu ai fost crescut într-o casă curată lună, nici măcar nu-ţi trece prin cap ce grozăvii se-ntîmplă prin restaurantele alea. Ştii de ce, ori de cîte ori mergem la Chink's, maică-ta nu se aşază niciodată cu faţa la bucătărie? Pentru că nu vreau să văd ce se-ntîmplă acolo, în spate. Alex, trebuie să speli tot ce bagi în gură, e clar? Totul! Dumnezeu ştie prin ce mîini jegoase a trecut pînă la tine.

Ce zici, exagerez oare atunci cînd îmi zic că-i, practic, un miracol faptul că mai sînt în stare să umblu în două picioare? După atîtea isterii şi superstiţii! După atîtea poveţe de genul fii atent şi bagă de seamă! Nu face asta, nu face aia - stai aşa! Nu! încalci o lege importantă! Care lege? A cui lege? La cît se pricepeau ei la tot ce-i omenesc, puteau, la fel de bine, să poarte oase în buze şi belciuge în nas şi să se vopsească în albastru. Of, şi-n plus, toate textele alea cu milhiks şi fleişiks [Nota 16], başca toate regulile şi regulamentele lor meşughene [Nota 17], de parcă n-ar fi fost de-ajuns propria lor ţicneală! O glumă de-a noastră de familie zice că odată, în fragedă pruncie, am întors capul de la fereastra pe care priveam viscolul de afară şi am întrebat pe un ton optimist: "Mama, noi credem în iarnă?" Înţelegi ce-ţi zic? Am fost crescuţi de hotentoţi şi zuluşi! Nici măcar nu mă puteam gîndi să beau un pahar cu lapte la sandvişul meu cu salam fără să aduc o ofensă gravă lui Dumnezeu Atotputernicul. Închipuie-ţi, în condiţiile astea, ce mustrări de conştiinţă îmi dădea lăbăgeala! Sentimentul de vinovăţie, spaimele - ce mai, îmi intrase teroarea-n oase! Exista oare în lumea lor ceva lipsit de primejdii, neîmbibat de microbi, neînsoţit de vreun pericol? Of, unde le era voioşia, unde le erau îndrăzneala şi curajul? Cine naiba le-a inoculat părinţilor mei sentimentul ăsta al groazei de viaţă? Taică-miu, acum pensionar, are un singur subiect pe care e-n stare să-l rumege: autostrada New Jersey. "N-aş merge pe chestia aia nici să mă plăteşti. Trebuie să fii sărit de pe fix să călătoreşti pe-aşa ceva - e Compania Crima, un mijloc legalizat de a-i face pe oameni să iasă din casă şi să moară cu zile..." Ascultă, ştii ce-mi zice la telefon de trei ori pe săptămînă - şi nu mă refer decît la situaţiile cînd ridic receptorul, nu la totalitatea apelurilor pe care le primesc în fiecare seară, între şase şi zece: Vinde maşina aia, zău! Vrei să-mi faci şi mie o favoare şi să vinzi odată maşina aia, ca să pot dormi şi eu, în sfîrşit, liniştit? Zău dacă pricep la ce-ţi trebuie maşină în oraşul ăla. E peste puterea mea de înţelegere, ce-ţi trebuie să plăteşti asigurarea, garajul, întreţinerea. Da' nu pricep în ruptul capului nici de ce ţii morţiş să trăieşti de unul singur în jungla aia. Cît le plăteşti bandiţilor ălora pentru chichineaţa aia de apartament? Cu un sfanţ dacă le dai mai mult de cincizeci de dolari pe lună, se cheamă că eşti într-o ureche. Pentru mine rămîne un mister de ce nu vrei să te-ntorci în North Jersey - de ce-oi prefera tu zgomotul şi crimele şi poluarea...

Iar maică-mea îi dă înainte cu şuşotitul. Sophie continuă să şuşotească. O dată pe lună mă duc să iau cina la ei, pentru mine e o luptă care-mi solicită toată şiretenia, viclenia şi forţa, însă, în toţi aceşti ani, în ciuda împrejurărilor net defavorabile mie, am reuşit să menţin ritmul acesta, de o singură vizită pe lună: sun la uşă şi ea nici nu-mi deschide bine că se pune pe şuşotit!
- Nu mă-ntreba ce rău i-a fost ieri!

Aşa că n-o întreb.
- Alex, urmează ea tot sotto voce, nici nu-ţi dai seama ce mult contează pentru el un telefon de la tine după o zi ca aia de ieri.

Dau din cap a încuviinţare.
- Şi, Alex - iar eu dau din cap mai departe -, ştii, nu mă costă nimic, ba chiar mă poate ajuta să scap şi eu mai uşor -, săptămîna viitoare e ziua lui de naştere. Că de Ziua Mamei n-ai catadicsit să-mi trimiţi o felicitare, ca să nu mai zic de ziua mea de naştere, treacă de la mine, chestiile astea nu mă deranjează. Dar el împlineşte şaizeci şi şase de ani, Alex. Nu mai e o vîrstă de bebeluş, Alex, e un moment de cotitură în viaţă. Aşa că trimite-i o felicitare. N-ai să mori din atîta lucru.
Doctore, oamenii ăştia-s incredibili! Oamenii ăştia-s de necrezut! Ăştia doi sînt cei mai de vază producători şi vînzători de vinovăţie ai zilelor noastre! O scot din mine cum ai scoate untura dintr-o găină grasă.
- Sună-ne, Alex. Vino mai des, Alex. Ţine-ne la curent, Alex. Nu mai pleca fără să ne anunţi şi pe noi, te rugăm, nu ne mai face una ca asta. Ultima oară ai plecat fără să ne dai de veste şi taică-tu era cît pe ce să sune la poliţie. Ai idee de cîte ori te-a sunat fără să primească vreun răspuns? Hai, ghici, de cîte ori?
- Mamă, o informez eu strîngînd din dinţi, dacă o să mor, în şaptezeci şi două de ore o să se simtă mirosul de cadavru. Te asigur!
- Nu mai vorbi aşa! Doamne fereşte! strigă ea.

Ei, şi-acum urmează poanta drăguţă, cea cu care ştie c-o să meargă la ţintă. Da' cum să mă aştept la altceva? Pot eu să-i cer imposibilul propriei mele mame?
- Alex, e-aşa de uşor să pui mîna pe-un telefon - şi-apoi, cine ştie cît o s-o mai ducem şi-o să te mai batem la cap?

Doctore Spielvogel, o singură viaţă am şi-o trăiesc în miezul unui banc cu evrei. Eu sînt fiul din acest banc cu evrei - numai că ăsta nu-i banc! Cine ne-a ciuntit în halul ăsta, rogu-te frumos? Cine ne-a făcut aşa de morbizi şi isterici şi slabi? De ce, de ce-o ţin tot pe-a lor cu ţipetele astea gen "Ai grijă! Nu face asta! Alex - nu!" şi de ce, singur-cuc în patul meu din New York, mi-o iau mereu la labă ca disperatul? Doctore, cum se cheamă boala asta, de care sufăr eu? E cumva suferinţa evreiască de care am auzit vorbindu-se atît de mult? Să fie influenţa pogromurilor şi a persecuţiei? A batjocurii şi insultelor cu care ne-au dăruit goimii în aceste două milenii minunate? Vai de capul meu, cu secretele, ruşinea şi palpitaţiile mele, cu căldurile şi transpiraţiile mele! Aşa reacţionez eu la vicisitudinile vieţii omeneşti! Doctore, nu mai suport să fiu tot timpul speriat, în halul ăsta, fără rost. Dăruieşte-mi bărbăţia! Fă-mă viteaz! Fă-mă puternic! Fă-mă întreg! M-am săturat să fiu un băieţel evreu cuminte care în public face pe placul părinţilor, iar cînd e singur se trage de puţă! M-am săturat!

Blues-ul evreiesc

La un moment dat, în al nouălea an al vieţii mele, unul din testiculele mele părea să se fi săturat de traiul de jos, din scrot, şi a început s-o ia la deal. Iniţial l-am simţit săltînd sus-jos, nehotărît, la marginea pelvisului - şi, pe urmă, de parcă i-ar fi trecut momentul de ezitare, l-am simţit intrînd în cavitatea trupului meu, ca un supravieţuitor pescuit din valurile mării şi săltat la bordul unei bărci de salvare. Iar acum se cuibărise, în sfîrşit, bine mersi, în siguranţă, la adăpostul fortăreţei oaselor mele, părăsindu-şi tovarăşul nesăbuit, lăsîndu-l să se descurce singur într-o lume a băieţilor dominată de jambiere de fotbal şi garduri de ţăruşi, de beţe, pietre şi bricege, de toate primejdiile care au umplut-o pe maică-mea de presimţiri negre şi împotriva cărora am fost prevenit iar şi iar şi iar. Şi iarăşi. Şi din nou.

Şi încă o dată.

Prin urmare, testiculul meu stîng şi-a mutat domiciliul în imediata apropiere a canalului inghinal. Apăsînd cu degetul în şanţul dintre vintre şi coapsă, puteam să-i simt încă, în primele săptămîni de după dispariţie, rotunjimea gelatinoasă; au urmat, însă, nopţi de groază, cînd îmi scormoneam pîntecele în van, scotoceam pînă sus, în coşul pieptului - vai mie, călătorul îşi pierduse urma în regiuni necartografiate şi necunoscute. Oare unde o fi plecat? Cît de sus şi cît de departe avea să meargă pînă să ajungă la destinaţie? Te pomeneşti că într-o bună zi o să deschid gura în timpul unei ore să spun ceva şi-o să mă trezesc cu oul meu stîng lipit de vîrful limbii? În şcoală, cîntam împreună cu învăţătoarea noastră Sînt căpitanul soartei mele, sînt stăpîn pe sufletu-mi, iar, în acest timp, o insurecţie anarhică fusese lansată în trupul meu de către unul din soldaţii mei - şi-mi era cu neputinţă s-o reprim.

Vreme de şase luni, pînă cînd absenţa i-a fost descoperită de medicul nostru de familie în timpul controlului meu medical anual, am despicat firu-n patru pe marginea acestui mister, întrebîndu-mă nu o dată - căci nu exista nici o posibilitate care să nu-mi vină-n minte, dar nici una - dacă testiculul nu mi-a plonjat cumva înapoi către maţe şi acolo a început să se transforme într-un ou din acelea pe care le smulgea mama ciorchine, galbene şi cleioase, din interiorul întunecat al vreunei găini ale cărei maţe tocmai le arunca la gunoi. Şi dacă o să-nceapă să-mi crească şi sîni? Şi dacă penisul o să mi se usuce şi-o să devină sfărîmicios şi într-o bună zi, în timp ce o să fac pipi, o să mi se rupă şi-o să rămîn cu el în mînă? Te pomeneşti că mă transform în fată? Sau, şi mai grav, într-un băieţel pentru care, din cîte înţelesesem eu (din auzite, de la joacă), Robert Ripley de la Belive it or Not ar fi fost dispus să plătească "o recompensă" de o sută de mii de dolari. N-aveţi decît să nu mă credeţi, dar există în New Jersey un băieţel de nouă ani care e băiat din toate punctele de vedere, cu excepţia faptului că poate face copii.

Cine capătă recompensa? Eu sau cel care mă dă pe mîna lui?

Doctorul Izzie mi-a morfolit scrotul între degete, parcă pipăind stofa unui costum pe care ar fi vrut să-l cumpere, şi pe urmă i-a spus tatii că va trebui să fac o serie de injecţii cu hormoni masculini. Unul din testiculele mele nu coborîse complet - lucru neobişnuit, dar nu nemaiauzit... Dar dacă injecţiile nu dau rezultate? îl întreabă tata îngrijorat. Ce-o să...! În acest moment sînt trimis afară, să mă uit la o revistă.

Injecţiile dau rezultat. Scap de cuţit. (Şi de data asta!)

Of, şi tata ăsta! Tatăl ăsta al meu, generos, anxios, greu de cap, constipat! Predestinat să fie obstrucţionat de acest Sfînt Imperiu Protestant! Toată încrederea în sine şi toată diplomaţia, aroganţa şi relaţiile, tot ce le-a permis colegilor lui de generaţie blonzi şi cu ochi albaştri să conducă, să ofere modele, să comande şi, la nevoie, să oprime - din toate astea el n-a putut să-şi însuşească nici măcar o sutime. Cum să-i oprime el pe alţii? - cînd el era oprimatul. Cum era să-şi exercite puterea? Cînd el era lipsit de putere. Cum să se bucure el de victorie, cînd el, unul, îl dispreţuia atît de mult pe victorios - şi, probabil, ideea victoriei în sine. "Ştiai, Alex, că ei se-nchină la un evreu? Tot spanacul ăla de religie a lor se întemeiază pe cultul cuiva despre care se ştie cu siguranţă c-a fost evreu. Ei, ce zici de mostra asta de prostie? Ce zici de abureala asta? Iisus Hristos, despre care o ţin sus şi tare că e Dumnezeu, a fost, de fapt, un evreu! Zău că mă-mbolnăvesc numai cînd mă gîndesc. Nimănui nu-i pasă de chestia asta! De faptul c-a fost evreu, ca tine şi ca mine, şi că au luat un evreu şi l-au transformat într-un fel de Dumnezeu abia după moartea lui, şi-apoi - apoi ticăloşii ăştia, nenorociţii ăştia vin după aia şi cine-s primii persecutaţi pe lista lor? Pe cine n-au încetat să omoare şi să urască de două milenii încoace? Pe evrei! Pe cei care le-au dat pe scumpul lor Iisus, de la care se trag toate! Te asigur, Alex, că n-ai să auzi aşa o mişegos [Nota 18] de rahat amestecat cu polonicul şi aşa o aiureală dezgustătoare cum e religia creştină cîte zile-i avea. Şi mahării ăştia, chipurile, în asta cred!"

Din păcate, pe frontul de acasă dispreţul faţă de inamicul puternic nu era chiar atît de accesibil, ca formă de strategie defensivă - pentru că, o dată cu trecerea timpului, inamicul devenea din ce în ce mai mult propriul său fecior iubit. Într-adevăr, pe durata perioadei mai îndelungate de furie, îndeobşte numită adolescenţa mea, ceea ce mă înspăimînta cel mai mult la tata nu era violenţa trecătoare pe care mă aşteptam s-o reverse el asupra mea, ci violenţa pe care, în fiecare seară, la cină, îmi doream eu s-o comit asupra stîrvului său ignorant şi barbar. Tare-mi venea să-l trimit urlînd pe lumea cealaltă cînd lua cu furculiţa mîncare direct din castron sau cînd leorbăia supa din lingură în loc să aştepte, ca tot omul bine crescut, să se răcească sau cînd, Doamne fereşte, încerca să-şi exprime o părere pe orice temă... Şi ce mă înspăimînta cel mai mult în legătură cu această dorinţă ucigaşă era ideea că, dacă aş fi încercat, aş fi avut şanse să izbutesc! Existau şanse să mă ajute chiar el! Nu trebuia decît să fac un salt peste masa aşternută pentru cină, cu degetele îndreptate către traheea lui, ca să-l văd căzînd moale sub masă, cu limba atîrnîndu-i ţeapănă. De zbierat ştia să zbiere, de făcut tămbălău ştia să facă tămbălău şi, vai de mine, de nudien [Nota 19] ştia să nudien, şi încă cum! Dar să se apere împotriva mea?
- Alex, termină cu obrăzniciile - mă previne maică-mea cînd ies val-vîrtej din vacarmul bucătăriei şi, ca Attila Hunul, o şterg ţipînd şi lăsîndu-mi iarăşi cina mîncată pe jumătate -, ţine-o tot aşa cu lipsa ta de respect şi-o să-l duci pe bietul om la infarct.
- Bine! strig eu trîntindu-i în nas uşa de la camera mea. Excelent! zbier eu scoţîndu-mi din şifonier geaca de zylon pe care o port numai cu gulerul ridicat (stilul ăsta o scîrbeşte la fel de mult ca porcăria de haină în sine). Minunat! răcnesc eu şi, cu ochii şiroind de lacrimi, alerg la colţul străzii ca să-mi descarc furia pe jocurile mecanice.

Iisuse, cînd mă gîndesc la obrăznicia mea - ce n-aş da să fi fost taică-miu maică-mea! Iar maică-mea taică-miu! Da' la noi în casă e o încurcătură de sexe ca la balamuc! Cel care ar trebui să mă pună de drept la punct bate-n retragere, iar cea care ar trebui să bată în retragere mă pune la punct! Cel care s-ar cuveni să mă dojenească se arată neajutorat, ţinut în chingi de-o inimă prea iubitoare. Iar cea care s-ar cuveni să se arate depăşită de situaţie mă ia la refec, mă face cu ou şi cu oţet, îmi freacă ridichea, mă critică, îmi caută nod în papură la nesfîrşit. Umple vidul patriarhal! Of, slavă Domnului! Slavă Domnului! Măcar ale lui erau pula şi coaiele! Pradă uşoară (ca să folosim un eufemism) sub aspectul masculinităţii în această lume de goimi cu păr şi gură de aur, între picioare (Dumnezeu să-l binecuvînteze pe tata!) era clădit ca un om cu greutate, cu două coaie mari, sănătoase, cu care s-ar fi mîndrit şi-un rege, şi-un şlong [Nota 20] de o lungime şi un diametru impresionante. Şi erau ale lui: da, sînt absolut sigur de asta, atîrnau pe, erau legate şi nu puteau fi oricum desprinse de el!

Bine-nţeles că acasă îmi cădeau ochii mai puţin pe organele lui sexuale decît pe zonele ei erogene. Iar o dată i-am văzut şi sîngele menstrual... l-am văzut strălucind întunecos, rînjindu-mi parcă în nas, pe linoleumul ros din faţa chiuvetei de la bucătărie. Doi stropi roşii şi-atît, acum mai bine de-un sfert de veac, dar ei continuă să lucească şi azi în acea icoană a ei ce atîrnă veşnic luminată în imaginarul meu Muzeu Modern al Durerilor şi Suferinţelor (alături de o cutie de tampoane şi ciorapii ei de nailon, la care o să mă refer acuşi). În această icoană apare şi sîngele care se prelinge la nesfîrşit prin strecurătoare în ligheanul de vase. E sîngele pe care ea îl stoarce din carne ca s-o facă kuşer, bună de mîncat. Probabil că încurc lucrurile - parcă aş fi unul din fiii lui Atreu [Nota 21], cu toată discuţia asta despre sînge -, dar o văd cum stă lîngă chiuvetă şi sărează carnea, ca să scoată sîngele din ea, cînd accesul de "necazuri femeieşti" o face să o zbughească, cu un geamăt de-a dreptul alarmant, în dormitor. N-aveam mai mult de patru-cinci ani, dar pînă azi îmi reapar dinaintea ochilor cei doi stropi de sînge pe care i-am zărit pe podeaua bucătăriei... ca, de altfel, şi cutia de tampoane... ca, de altfel, şi ciorapii lungi, urcîndu-i pe picioare... ca, de altfel - mai e nevoie să spun? - şi cuţitul de pîine cu care e ameninţat propriul meu sînge cînd refuz să mănînc la prînz. Cuţitul! Cuţitul! Cel mai tare mă înnebuneşte gîndul că ea n-avea nici o jenă sau, cît de cît, o reţinere să recurgă la el. Din pătuţul meu, o aud trăncănind cu celelalte femei adunate în jurul mesei, la o partidă de mah-jong: Alex al meu a devenit aşa de mofturos la mîncare, că trebuie să stau cu cuţitul lîngă el ca să-l fac să mănînce. Şi nici una dintre ele nu pare să socoată măsura asta exagerată. Trebuie să stau cu cuţitul lîngă el! Şi nici una dintre femeile astea nu găseşte de cuviinţă să se scoale de la masa de joc şi să plece indignată din casa ei! Fiindcă, în lumea lor, aşa se-ntîmplă cu mofturoşii - trebuie să stai cu cuţitul lîngă ei!

Au trecut cîţiva ani pînă s-o aud strigîndu-mi din baie: Fugi la farmacie! Adu-mi o cutie de tampoane! Imediat! Şi cîtă panică răzbătea din glasul ei. Am alergat mîncînd pămîntul! Întorcîndu-mă acasă cu sufletul la gură, am întins cutia spre degetele albe iţite prin uşa băii, discret crăpată... Deşi necazurile ei menstruale au trebuit rezolvate, pînă la urmă, printr-o operaţie, îmi vine greu să-i iert faptul că m-a trimis în misiunea aceea de graţie. Mai bine lăsa să curgă tot sîngele din ea pe duşumeaua rece a băii, mai bine asta decît să trimită urgent un băieţel de unsprezece ani după tampoane! Pe unde Dumnezeu umbla soră-mea? Şi unde îi erau rezervele pentru situaţiile de urgenţă? De ce-o fi fost femeia asta atît de insensibilă, de opacă la vulnerabilitatea băieţelului ei, pe de-o parte, atît de insensibilă la ruşinea mea, iar pe de altă parte, atît de atentă la dorinţele mele cele mai arzătoare!

...Sînt atît de mic încît aproape că nici nu ştiu cărui sex îi aparţin sau cam aşa ceva. Sîntem în primele ceasuri ale după-amiezei, în primăvara anului Patru. Pe straturile de pămînt din faţa blocului nostru se înalţă flori cu tulpini timpurii. Ferestrele sînt larg deschise, lăsînd să pătrundă în apartament aerul înmiresmat, plăcut al primăverii - aer încărcat de electricitatea pe care o degajă vitalitatea mamei: a terminat spălatul săptămînal şi a întins rufele la uscat; a copt un chec marmorat, însîngerînd frumos de tot - oricum am da-o, tot la sînge ajungem! şi la cuţit! - însîngerînd, dar cu măiestrie, vanilia cu jetul de ciocolată, performanţă ce mi se pare la fel de miraculoasă ca şi piersicile ce rămîn suspendate în jeleul tremurător. A terminat spălatul şi a făcut checul; a frecat duşumeaua din baie şi din bucătărie şi a acoperit-o cu ziare; a şters, bineînţeles, şi praful; e de prisos să mai adaug că a dat cu aspiratorul; a strîns masa şi a spălat vasele după prînz şi (cu ajutorul meu modest şi drăgălaş) le-a pus la loc în bufetul milhiks din cămară - toate astea fluierînd întreaga dimineaţă, veselă ca un canar, un cîntecel fără melodie, plin de vigoare şi bucurie, de inimă uşoară şi mulţumire de sine. În timp ce eu îi desenez ceva cu creionul, ea face un duş - iar acum, în dormitorul scăldat de razele soarelui, se îmbracă să mă scoată în oraş. Stă pe marginea patului în sutienul ei cu perniţe şi în jupă, îşi trage ciorapii lungi şi turuie întruna. Cine-i băieţelul cel cuminte al lui mămica? Cine-i cel mai cuminţel băieţel pe care l-a avut vreodată o mămică? Pe cine iubeşte mămica cel mai mult pe lumea asta? Sînt de-a dreptul năuc de plăcere şi, între timp, mă uit cum îi suie pe picioare strîmt, lent, chinuitor de delicios ciorapii transparenţi care dau cărnii ei o nuanţă de-a dreptul aţîţătoare. Mă trag mai aproape de ea, cît să prind în nări pudra cu care s-a dat după baie - şi ca să văd mai bine elasticul complicat al portjartierului de care îndată vor fi prinşi ciorapii (cu surle şi trîmbiţe, fără doar şi poate). Miros uleiul cu care a lustruit cele patru picioare ale patului cu tăblii de mahon, unde doarme ea cu un bărbat care locuieşte la noi noaptea şi duminica după-amiază. Cică ar fi taică-miu. Pe buricele degetelor, deşi mi-a spălat fiecare purceluş în parte cu o cîrpă umezită cu apă caldă, îmi stăruie mirosul mîncării de la prînz, al salatei de ton. Poate că, de fapt, adulmec miros de pizdă, mai ştii? Asta o fi! Ah, îmi vine să mormăi de plăcere. Am patru ani şi, cu toate astea, simt în sînge - ăhă, iar ajungem la sînge - ce încărcată de patimă e clipa asta, ce densă în posibilităţi. Persoana aia grăsană, cu părul lung, care cică-i soră-mea, e la şcoală. Bărbatul ăla, taică-miu, e dus undeva să facă bani cum poate şi el. Ăia doi sînt plecaţi şi, cine ştie, poate o să am noroc, poate că n-or să se mai întoarcă niciodată... Între timp, e după-amiază, e primăvară şi o femeie îşi trage ciorapii şi fredonează un cîntec de dragoste pentru mine şi numai pentru mine. Cine-o să rămînă cu mămica pentru totdeauna? Eu. Cine-o s-o urmeze pe mămica oriunde o să meargă ea în lumea asta mare? Păi, eu, desigur. Ce întrebare tîmpită - dar nu mă-nţelege greşit, o să respect regulile jocului! Cine a păpat de prînz cu mămica, cine merge cu autobuzul în oraş, ca un băieţel cuminte, cu mămica? Cine intră în magazinul cel mare împreună cu mămica... şi tot aşa şi iar aşa şi hop şi-aşa... aşa că, să tot fie o săptămînă de-atunci, cînd m-am întors cu bine din Europa, mama a găsit de cuviinţă să-mi zică:
- Pipăie.
- Ce să pipăi? o întreb eu în timp ce mă apucă de mînă şi mi-o duce spre trupul ei. Mamă...
- N-am pus nici două kilograme pe mine de cînd te-am născut, zice ea. Pipăie, mă îndeamnă şi-mi lipeşte degetele ţepene de şoldurile ei rotunjite, care nu arată rău deloc...

Şi ciorapii. Au trecut mai bine de douăzeci şi cinci de ani (de jucat s-ar zice că nu ne mai jucăm), dar mămica încă îşi mai trage ciorapii de faţă cu băieţelul ei. Ei, oricum, el are grijă să se uite în altă parte cînd drapelul se înalţă fluturînd pe catarg - şi asta nu pentru că l-ar preocupa doar propria-i sănătate mintală. Adevărul gol-goluţ e că nu pentru mine întorc eu capul într-o parte, ci de dragul amărîtului ăluia de taică-miu. Şi, totuşi, ce preferinţe are taică-miu de-adevăratelea? Dacă s-ar întîmpla ca acolo, în camera de zi, băieţelul lor ajuns la maturitate să se tăvălească dintr-o dată pe covor cu mămiţica lui, ce-ar face, oare, tătuţu'? Ar turna, oare, o găleată de apă clocotită peste cuplul năbădăios, care a luat-o razna? Ar pune mîna pe cuţitul lui - ori s-ar duce în camera de alături, să se uite la televizor pînă-şi termină cei doi treaba?
- De ce-ntorci capul? mă întreabă amuzată mama în timp ce-şi îndreaptă ciorapii. Parc-aş fi o fătucă de două'ş'unu de ani, parcă nu eu te-aş fi şters la fund şi nu eu ţi-aş fi sărutat funduleţul atîţia ani de zile. Ia uită-te la el - îi spune de data asta tatii, în caz că n-a fost sută la sută atent la micul recital în curs de desfăşurare -, ia uite-l, se poartă ca şi cum maică-sa ar fi o regină a frumuseţii de şaizeci de ani.

O dată pe lună, tata mă lua cu el la şviţ, încercînd prin asta să-şi cureţe - cu aburi şi cu un masaj viguros şi-un somn lung şi adînc - nervii adunaţi într-o veritabilă piramidă în ultimele săptămîni. Ne încuiem hainele de stradă în dormitorul de la etaj. Pe paturile de fier înşirate perpendicular pe dulapurile de haine, bărbaţii care au trecut deja prin ritualul de la parter zac nemişcaţi sub cîte un cearşaf alb, de zici că-s victimele unei catastrofe. Dacă n-ar răsuna din cînd în cînd bubuitul neaşteptat al unei băşini sau cîte un sforăit sporadic, sacadat ca o rafală de mitralieră, aş crede că ne aflăm într-o morgă şi, din cine ştie ce motiv bizar, ne dezbrăcăm în faţa morţilor. Nu mă uit la trupurile celorlalţi, ci ţopăi în draci, ca un popîndău, în vîrful picioarelor, încercînd să-mi scot cracii din chiloţi pînă să apuce careva să se benocleze la ei, căci, spre jalea mea, spre stupoarea mea, spre disperarea mea, descopăr de fiecare dată pe fund o dîră palidă şi subţire de rahat. Ah, doctore, mă şterg şi mă tot şterg, nu glumă, ştersul îmi ia la fel de mult timp cît căcarea, ba poate chiar mai mult. Consum hîrtia igienică de parcă ar creşte-n copaci - aşa zice invidiosul de taică-miu -, mă şterg pînă mi se înroşeşte găurica aia mică, de-ajunge ca o zmeură, dar, oricît de mult mi-aş dori să-i fac pe plac maică-mii şi, la sfîrşitul fiecărei zile, să arunc la coşul de rufe murdare nişte chiloţi imaculaţi, care parcă ar fi acoperit un cur de înger, eu nu-i ofer (oare în mod intenţionat, Herr Doctor? - sau, pur şi simplu, în mod inevitabil?) decît nişte chiloţei puturoşi de băieţel.

Aici însă, la baia turcească, de ce-oi fi jucînd atîta tontoroiu'? Aici nu sînt femei. Nici femei - şi nici goimi. Cum s-ar putea una ca asta? Nu-i nici un motiv de îngrijorare!

Ţinîndu-mă după cutele feselor lui albe, ies din dormitor şi cobor pe scara metalică în purgatoriul unde suferinţele ce decurg din statutul de agent de asigurări, de cap de familie şi de evreu vor fi înmuiate în aburi şi apoi îndepărtate de pe trupul tatii. Pe palierul de jos, ocolim un maldăr de cearşafuri albe şi un morman de prosoape jilave, tata se propteşte cu umărul într-o uşă masivă, fără geam, şi intrăm într-un ambient tăcut şi întunecos, amintind prin arome de tufele de perişor. Zgomotele amintesc de aplauzele lipsite de însufleţire ale unui public puţin numeros care vizionează scena morţii dintr-o tragedie oarecare: sînt cei doi masori care plesnesc şi pocnesc carnea victimelor, a bărbaţilor împachetaţi în cearşafuri şi întinşi pe dalele de marmură. Îi plesnesc şi-i frămîntă şi-i ghigosesc, le răsucesc membrele încet, vrînd parcă să le smulgă din încheieturi - îi privesc hipnotizat, dar mă ţin în continuare după tata, înaintăm pe marginea bazinului, un cubuleţ verzui de apă rece, de te face să-ţi stea inima-n loc - şi, în sfîrşit, ajungem la camera de aburi.

În clipa cînd dă uşa-n lături, încăperea îmi evocă vremuri preistorice, mai îndepărtate chiar şi decît era oamenilor primitivi din peşteri şi a locuinţelor lacustre despre care am învăţat la şcoală, o vreme cînd gaze albe se învolburau deasupra tărîmului mlăştinos, Pămîntul de-atunci, împiedicînd lumina soarelui să răzbată pînă la suprafaţa lui, cu milioane de ani înainte ca planeta să se zvînte întru apariţia Omului. Mă rup într-o clipită de băieţelul acela lingău, care, după ore, fuge acasă fluturîndu-şi fericit carnetul cu nota zece, de micuţul inocent ultracinstit, aflat într-o permanentă căutare a soluţiei la misterul acela ininteligibil care este cum să-i facă pe plac maică-sii, şi mă trezesc într-o eră mocirloasă, acvatică, înainte de apariţia familiilor în accepţiunea de azi a cuvîntului, înainte de apariţia toaletelor şi a tragediilor, aşa cum le înţelegem noi azi, o epocă a jivinelor amfibii, a unor făpturi subacvatice masive, lipsite de creier, cu coaste solide şi trunchiuri aburinde. E ca şi cum toţi evreii care se zgribulesc dîrdîind sub jetul rece al duşului din colţul încăperii, pentru ca apoi să se întoarcă cu paşi împleticiţi în abureala densă, sufocantă, e ca şi cum ei toţi s-ar fi întors cu maşina timpului într-o epocă în care existau sub forma unei turme de animale evreieşti capabile să rostească doar oi, oi... căci asta rostesc ei atunci cînd se tîrăsc de la duş înapoi în şuvoiul de aburi fierbinţi. Ei, taică-miu şi tovarăşii lui de suferinţă, par să fi revenit, în sfîrşit, în habitatul în care se simt ca la ei acasă. Într-un loc fără goimi şi fără femei.

Stau în poziţie de drepţi între picioarele lui în timp ce mă săpuneşte din cap pînă-n picioare, acoperindu-mă cu un strat gros de clăbuc, şi privesc plin de admiraţie punga impunătoare ce i se revarsă peste marginea băncii de marmură pe care şade. Scrotul lui aduce cu faţa lungă, zbîrcită a unui bătrîn, cu cîte un ou îndesat în fiecare falcă căzută, pe cînd al meu ar putea atîrna la încheietura mîinii unei păpuşi, pe post de punguţă rozalie. Cît despre şlongul lui, mie, cu puţulica mea cît degeţelul, despre care mama spune în public (o singură dată, ce-i drept, dar data aceea mă va obseda toată viaţa) c-ar fi "lucruşorul meu", ei bine, şlongul lui îmi aminteşte de furtunurile de incendiu strînse colac în hidranţii de pe coridoarele şcolii. Şlong: cuvîntul, într-un fel, surprinde exact animalitatea, carnalitatea pe care o admir eu atît de mult, bălăngăneala absolut nepăsătoare, masivă, inconştientă a acestui furtun însufleţit, prin care pompează jeturi de apă groase şi tari ca odgoanele, pe cînd eu elimin firicele gălbui, eufemistic botezate de mama "pişu". Pişu, îmi zic eu, e ceea ce, fără doar şi poate, o fi făcînd şi soră-mea, firişoare galbene cu care să tot coşi...
- Vrei să faci un pişu drăgălaş? mă întreabă ea cînd eu cu dragă inimă aş face un torent, un potop: aş vrea ca, asemenea lui, să umplu WC-ul, ridicînd nivelul apei! Jack, strigă mama la el, fii bun şi închide uşa la closet. Halal exemplu îi dai ştii tu cui.

O, măcar de-ar fi aşa, mamă! Măcar de s-ar putea inspira ştii-tu-cine din bădărănia lui cum-îi-zice! Măcar de m-aş fi putut nutri din străfundurile vulgarităţii lui, în loc ca pînă şi asta să devină o sursă de ruşine. Ruşine, ruşine, ruşine şi iar ruşine - oriîncotro o apuc, hop şi-un lucru de care să-mi fie ruşine.

Sîntem în magazinul de confecţii al unchiului Nate de pe Sprinfield Avenue din Newark. Vreau un slip cu suspensor. Am unsprezece ani şi am un secret: vreau un suspensor cum au sportivii. Ştiu să-mi ţin gura, ştiu să tac chitic, dar, atunci, cum să capăt ceea ce nu cer? Unchiul Nate, un negustor elegant, cu mustaţă, scoate de sub tejgheaua de sticlă un slip pentru băieţei, taman cum am avut şi pînă acum. Sugerează că acesta e cel mai potrivit model pentru mine, se usucă rapid şi nu irită pielea.
- Ce culoare ai vrea? întreabă unchiul Nate. Te pomeneşti că preferi culoarea şcolii, ai?

Mă înroşesc ca racul, dar răspunsul meu e cu totul altul.
- Nu vreau să mai port aşa ceva - şi simt cum pluteşte în aer umilirea mea, o aud venind de departe: o să se spargă din clipă-n clipă în capul meu prepuber.
- Da' de ce? mă întreabă tata. Nu ţi-a zis unchiu' că ăsta-i cel mai bun...
- Vreau unul cu suspensor!
Ei bine, treaba asta o face pe mama să se umfle de rîs.
- Pentru lucruşorul ăla pricăjit? mă întreabă ea cu un zîmbet amuzat.

Da, mamă, închipuie-ţi: pentru lucruşorul ăla pricăjit.
Bărbatul potent al familiei - realizat în afaceri, tiranic la el acasă - era fratele cel mai mare al tatii, Hymie, singurul dintre toţi unchii şi toate mătuşile mele care se născuse de cealaltă parte a Atlanticului şi care vorbea englezeşte cu accent. Unchiul Hymie făcea afaceri cu "soda-vater", se ocupa cu îmbutelierea şi distribuirea unei băuturi răcoritoare carbogazoase numită Squeeze, vin ordinaire-ul nostru de la cină. Împreună cu neurastenica de nevastă-sa, cu fii-su Harold şi cu fiică-sa Marcia, unchiu' locuia în Newark, într-o zonă dens populată de evrei, la etajul unei vile de două familii, care era proprietatea lui şi la parterul căreia ne-am mutat noi în 1941, cînd taică-miu s-a transferat la sucursala din Essex County a companiei Boston & Northeastern.

Am plecat din Jersey City din cauza antisemitismului. Cu puţin timp înainte de izbucnirea războiului, cînd Bund-ul o ţinea tot într-o voioşie, naziştii îşi organizau picnicurile la o grădină de vară situată la numai cîteva străzi de blocul nostru. Cînd se-ntîmpla să trecem duminicile pe-acolo cu maşina, tata îi înjura cu năduf, destul de tare ca să-l aud eu, dar nu destul de tare ca să-l audă şi ei. Apoi, într-o seară, pe faţada blocului nostru am găsit pictată o svastică. Pe urmă, a fost găsită o svastică încrustată pe banca unuia dintre copiii de la Hannah din clasă. Iar într-o după-amiază, chiar Hannah a fost fugărită de la şcoală pînă acasă de-o gaşcă de derbedei bănuiţi a fi huligani antisemiţi. Părinţii mei erau înnebuniţi de spaimă. Cînd unchiului Hymie i-au ajuns însă la urechi aceste întîmplări, mai că nu l-a pufnit rîsul:
- Vă mai miraţi de chestiile astea? Trăiţi înconjuraţi din toate părţile de goimi şi încă vă mai miraţi? Singurul loc unde ar trebui să trăiască un evreu este între evrei, mai ales, zicea el apăsat şi sensul sublinierii lui nu mi-a scăpat întru totul, mai ales cînd copiii cresc laolaltă cu persoane de sex opus.

Note:
1. Banditul. (Majoritatea notelor se referă la termeni de origine idiş şi ebraică, folosiţi ca atare de autor.)
2. Neevreu.
3. Maţe.
4. Tineri neevrei (singular - şeigheţ).
5. Băuturi de proastă calitate.
6. Neevreică.
7. O negresă (şvarţ - negru).
8. Rahat, excremente.
9. Lactate.
10. Pentru mîncărurile cu carne.
11. Porcărie, cocină.
12. Pişăcios, ţînc, mucos.
13. Tăticule.
14. Necaz, nenorocire.
15. Marşul Bănuţilor, principalul mijloc de finanţare a Fundaţiei Naţionale pentru Paralizie Infantilă, care a sprijinit cercetările ce au dus, în 1955, la descoperirea, de către Jonas Salk, a vaccinului antipoliomielitic.
16. Mîncăruri din carne.
17. Nebune (meşughe - nebun, smintit).
18. Nebunie.
19. A cicăli, a sîcîi, a plictisi.
20. Penis.
21. În mitologia elină, tatăl lui Agamemnon şi Menelaus, blestemat de fratele său Thyestes, căruia i-a omorît fiii şi i-a servit la masă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer