Orient, Occident

Salman Rushdie s-a născut la Bombay în 1947, cu două luni înainte ca India să-şi cucerească independenţa. Deşi vine dintr-o familie de musulmani practicanţi, Rushdie a fost crescut într-o atmosferă de toleranţă nu numai religioasă, ci şi culturală, educaţia sa timpurie fiind caracterizată tocmai de amestecul de elemente indiene şi britanice. La vîrsta de treisprezece ani pleacă în Anglia pentru a studia la Rugby; urmează istoria la prestigiosul King's College, Cambridge. După absolvire se mută la Karachi, în Pakistan, unde familia sa se stabilise între timp. După o scurtă şi nefericită experienţă în televiziune, Rushdie revine în Anglia, începînd să-şi construiască o carieră de scriitor profesionist. Debutează în 1975 cu Grimus, dar romanul care l-a impus definitiv în lumea literară a fost Copiii din miez de noapte (distins cu prestigioasele Booker Prize în 1981 şi The Booker of Bookers în 1993). Dintre următoarele sale romane, de mare succes s-au bucurat Ruşinea (1983, nominalizat pentru acelaşi Booker Prize în 1984 şi care a primit Prix du Meilleur Livre Étranger), Harun şi Marea de Poveşti (1990), Ultimul suspin al Maurului (1995) şi Pămîntul de sub tălpile ei (1999, cîştigător, în 2000, al Commonwealth Prize pentru cea mai bună carte). A mai publicat Versetele satanice (1988), Patrii imaginare (1991, eseuri, interviuri, recenzii), Orient, Occident (1994, povestiri), Furia (2001, roman) şi Să treci peste graniţe (2003). Lui Salman Rushdie i-au fost decernate titlul de Fellow al Royal Society of Literature în Marea Britanie şi cel de Commandeur des Arts et des Lettres în Franţa.

Cele nouă povestiri reunite în volumul Orient, Occident au ca numitor comun obsesia definitorie a autorului: suspendarea între două lumi - Orientul şi Occidentul - de care se simte atras în egală măsură şi pe care, tot în egală măsură, e dispus să le critice.

Din opera lui Salman Rushdie, în colecţia "Biblioteca Polirom" au apărut romanele Ruşinea (2001), Ultimul suspin al Maurului (2002), Harun şi Marea de Poveşti (2003) şi Pămîntul de sub tălpile ei (2003).

pentru Andrew şi Gillon

În ultima marţi din lună, cursa din zori, cu farurile încă aprinse, o aduse pe domnişoara Rehana la porţile Consulatului Britanic. Autobuzul sosi stîrnind un nor de praf, care ascunse frumuseţea femeii de ochii necunoscuţilor pînă ce aceasta coborî. Maşina era vopsită în arabescuri multicolore, iar în faţă era scris DĂ-TE la o parte DRAGĂ cu litere verzi şi aurii. În spate se mai puteau citi TATA-BATA, precum şi OK. TRAI BUN. Domnişoara Rehana îi spuse şoferului că era un autobuz frumos, iar bărbatul sări jos şi îi ţinu uşa deschisă, făcînd o plecăciune teatrală în timp ce ea cobora.

Ochii domnişoarei Rehana erau destul de mari şi negri şi strălucitori ca să nu aibă nevoie să recurgă la antimoniu, iar în momentul în care îi zări, expertul consultant Muhammad Ali simţi că întinereşte. În timp ce afară se lumina, o urmări cum se apropie de porţile consulatului şi îl întreabă pe lala [Nota 1] cu barbă, care stătea de strajă într-o uniformă kaki cu nasturi aurii şi cu un turban cu cocardă pe cap, cînd se deschide. Lala, de obicei atît de bădăran cu femeile care veneau la consulat marţea, îi răspunse domnişoarei Rehana aproape amabil.
- În jumătate de oră, zise el morocănos. Sau poate două ore. Cine ştie? Sahibii îşi iau micul dejun.

Prăfuita porţiune împrejmuită dintre staţia de autobuz şi consulat era deja plină cu femei de marţi, unele cu văl pe faţă, cîteva - printre care şi domnişoara Rehana - cu chipurile dezvelite. Toate arătau înspăimîntate şi se sprijineau pe braţele unchilor sau fraţilor lor, care încercau să arate încrezători. Dar domnişoara Rehana venise singură şi nu părea deloc îngrijorată.

Muhammad Ali, care era specialist în a acorda consultanţă celor mai vulnerabile dintre petiţionarele săptămînale, se trezi că îl duc picioarele spre acea tînără ciudată, independentă şi cu ochi mari.
- Domnişoară, începu el. Aţi venit pentru un permis la Londra, nu?

Ea stătea în picioare lîngă o tarabă cu gustări calde din grămada de cocioabe de la marginea împrejmuirii, ronţăind mulţumită chilli-pakora [Nota 2]. Se întoarse să-l privească şi, de aproape, ochii aceia avură efecte negative asupra tractului său digestiv.
- Da, aşa e.
- Îmi permiteţi atunci să vă dau un sfat? Nu costă mult.

Domnişoara Rehana zîmbi.
- Un sfat bun e mai de preţ ca aurul, zise ea. Dar mi-e teamă că nu pot plăti. Sînt o orfană, nu una dintre doamnele cu stare de pe-aici.
- Aveţi încredere în tîmplele mele cărunte, o îndemnă Ali. Sfatul meu e şlefuit de experienţă. Sînt sigur că îl veţi găsi de folos.

Ea dădu din cap.
- Vă spun că sînt calică. Aveţi în jur femei care au venit cu bărbaţi din familie, toţi cu salarii bune. Mergeţi la ei. Un sfat bun trebuie răsplătit generos.

Îmi pierd minţile, se gîndi Muhammad Ali, pentru că îşi auzi vocea spunîndu-i femeii din proprie iniţiativă:
- Domnişoară, Soarta m-a adus lîngă dumneavoastră. Ce să fac? Ne-a fost scris să ne-ntîlnim. Şi eu sînt sărac, dar dumneavoastră am să vă dau sfatul pe gratis.

Ea zîmbi din nou.
- Atunci categoric trebuie să-l ascult. Cînd Soarta îţi trimite un dar, îţi trimite noroc.

O conduse la un birou scund de lemn, aflat în propriul său colţ din îngrămădirea de cocioabe. Ea îl urmă, continuînd să mănînce pakora din micul cornet din hîrtie de ziar. Lui nu-i oferi.

Muhammad Ali aşeză o perniţă pe pămîntul prăfuit.
- Luaţi loc, vă rog.

Ea făcu aşa cum i se ceruse. Ali stătea cu picioarele încrucişate sub el, de partea cealaltă a biroului, conştient că vreo două sau trei duzini de perechi de ochi de bărbaţi îl priveau cu invidie, că toţi ceilalţi masculi din zonă îi aruncau ocheade frumoasei tinere, proaspăt venită şi pe cale să fie fermecată de acest impostor bătrîn şi cărunt. Inspiră adînc, încercînd să se calmeze.
- Numele, vă rog.
- Domnişoara Rehana, îi spuse ea. Logodnica lui Mustafa Dar din Bradford, Londra.
- Bradford, Anglia, o corectă el blînd. Londra e doar un oraş, la fel ca Multan sau Bahawalpur. Anglia e o naţiune mare, plină de peştii cei mai posaci din lume.
- Înţeleg. Mulţumesc, răspunse ea atît de serios, încît Ali nu-şi dădu seama dacă nu-şi bătea cumva joc de el.
- Aţi completat formularul de cerere? Daţi-mi voie să-l văd, vă rog.

Ea îi întinse un document împăturit cu grijă, într-un plic maro.
- E în regulă?

Pentru prima dată în vocea ei se simţi o urmă de îngrijorare.
El lovi uşor biroul, destul de aproape de locul unde se odihnea mîna ei.
- N-am nici o îndoială, zise el. O clipă, am să verific.

Ea termină de mîncat pakora în timp ce el se uita peste hîrtii.
- Perfect, dădu el sentinţa în cele din urmă. Totul e în ordine.
- Vă mulţumesc pentru sfat, zise ea, dînd să se ridice. Mă voi duce acum să aştept la poartă.
- Dar ce vă-nchipuiţi? ţipă el, lovindu-se peste frunte. Credeţi că aşa uşor merge? Daţi doar cererea şi gata, vă şi dau permisul, cu un zîmbet mare pe faţă? Domnişoară Rehana, ascultaţi-mă: locul în care intraţi e mai rău ca o secţie de poliţie.
- Chiar aşa?

Oratoria lui îşi făcuse efectul. Acum atenţia femeii era captată cu totul, iar el putea s-o mai privească preţ de cîteva momente.

Inspiră din nou, ca să se liniştească, şi se lansă în discursul standard. Îi spuse că sahibii credeau că toate femeile care veneau marţea şi pretindeau că sînt în întreţinerea a tot felul de şoferi de autobuz din Luton sau contabili autorizaţi din Manchester erau de fapt mincinoase şi şarlatane şi impostoare.

Ea protestă:
- Dar atunci am să le spun pur şi simplu că eu, una, nu sînt aşa ceva!

Atîta inocenţă îl făcea să se cutremure de teamă pentru ea. Era o vrăbiuţă, îi explică el, iar ei erau bărbaţi cu ochii acoperiţi de pleoape imense, ca nişte ulii. Îi spuse că îi vor pune întrebări, întrebări personale, întrebări pe care şi propriul ei frate s-ar simţi jenat să i le pună unei femei. O vor întreba dacă e virgină, iar dacă nu e, ce fel de obiceiuri amoroase are logodnicul ei şi ce fel de porecle tainice şi-au inventat.

Muhammad Ali vorbi dinadins fără menajamente, pentru a atenua şocul pe care avea să-l simtă ea cînd toate astea - sau ceva asemănător - se vor întîmpla cu adevărat. Ochii femeii rămaseră fermi, dar mîinile începură să-i fremete pe marginile biroului.

El continuă:
- Vă vor întreba cîte camere aveţi acasă şi ce culoare au pereţii şi în ce zi goliţi containerele de gunoi. Vă vor întreba numele mijlociu al fiicei vitrege a mătuşii vărului de-al treilea al mamei bărbatului dumneavoastră. Şi lui Mustafa Dar i-au pus deja toate aceste întrebări în Bradford. Iar dacă faceţi o singură greşeală, sînteţi terminată.
- Da, zise ea, iar el o putu auzi cum încearcă să-şi stăpînească vocea. Şi ce mă sfătuieşti, bătrîne?

Acesta era momentul în care Muhammad Ali începea de obicei să şoptească precipitat, să spună că ştia pe cineva, un tip de treabă care lucra la consulat, şi că prin el, în schimbul unei sume, se putea face rost de hîrtiile necesare, cu toate ştampilele oficiale corespunzătoare. Treaba mergea bine, pentru că deseori femeile îi dădeau cinci sute de rupii sau o brăţară de aur care să-i răsplătească eforturile, după care plecau mulţumite.

Veneau de la sute de kilometri distanţă - în mod normal se asigura de asta înainte să înceapă să le amăgească -, aşa că nu existau mari şanse să se întoarcă, nici chiar atunci cînd descopereau că fuseseră înşelate. Mergeau înapoi la Sargodha sau Lalukhet şi începeau să împacheteze şi cine ştie în ce punct aflau că fuseseră păcălite, dar era oricum prea tîrziu.

Viaţa e grea şi omul trebuie să se descurce cum poate. Lui Muhammad Ali nu-i dădea mîna să le compătimească pe femeile de fiecare marţi.

Dar vocea îl trădă încă o dată şi, în loc să-şi înceapă discursul obişnuit, se apucă să-i dezvăluie femeii secretul lui cel mai intim.
- Domnişoară Rehana, îi zise vocea, iar el o asculta plin de uimire, sînteţi o persoană deosebită, o bijuterie, şi pentru dumneavoastră am să fac ce n-aş face, probabil, nici pentru propria mea fiică. Am ajuns în posesia unui document care v-ar putea rezolva dintr-un foc toate problemele.
- Şi ce este acest document magic? întrebă ea, nemaiexistînd acum nici o îndoială că ochii ei îşi rîdeau de el.

Bărbatul îşi coborî vocea jos, jos de tot.
- Domnişoară Rehana, e vorba de un paşaport britanic. Marfă de calitate, garantat autentică. Am un bun prieten care va adăuga numele şi fotografia dumneavoastră şi apoi, iute-iute, Anglie, vezi că vin!

Gata, o zisese!
Orice era posibil acum, în această zi a nebuniei lui. Probabil că avea să-i ofere chestia gratis, urmînd să-şi dea palme un an de zile după aceea.

Bătrîn nebun, se certă el. Nebunii cei mai bătrîni sînt fermecaţi de fetele cele mai tinere.
- Dacă am înţeles bine, spuse ea, îmi propuneţi să comit o fărădelege...
- Nu o fărădelege, interveni el. Doar o înlesnire.
-...şi să merg la Bradford, Londra, ilegal, prin urmare justificînd părerea proastă pe care o au sahibii despre noi toţi. Tataie, ăsta nu e un sfat bun.
- Bradford, Anglia, o corectă el îmbufnat. N-ar trebui să-mi primiţi sfatul astfel.
- Atunci cum?
- Bibi [Nota 3], sînt un biet amărît şi v-am oferit acest cadou pentru că sînteţi atît de frumoasă. Nu scuipaţi pe generozitatea mea. Luaţi obiectul. Sau nu-l luaţi, mergeţi acasă, uitaţi de Anglia, dar, oricum ar fi, nu intraţi în clădirea aceea, unde o să vă pierdeţi demnitatea.

Însă ea era deja în picioare, întorcîndu-i spatele şi îndreptîndu-se spre porţi, unde femeile începuseră să se adune şi lala le îndemna printre înjurături să aibă răbdare sau nici una nu va fi primită înăuntru.
- Atunci n-ai decît să fii proastă! strigă Muhammad Ali în urma ei. Ce-i pasă lui tata dacă eşti? (Vrînd, adică, să spună că nu-l interesează.)

Ea nu se întoarse.
- Ăsta-i blestemul poporului nostru! urlă el. Sîntem săraci, sîntem ignoranţi şi refuzăm categoric să învăţăm.
- Hei, Muhammad Ali! îi strigă femeia de la taraba cu betel. Ce păcat că-i plac ăia tineri.

Toată ziua Muhammad Ali nu făcu nimic altceva decît să se învîrtă prin faţa porţilor consulatului. Se certă singur de multe ori: Pleacă de-aici, prost bătrîn, femeia nu vrea să-ţi mai vorbească. Dar cînd ieşi, ea îl găsi aşteptînd.
- Salaam, domnule cu sfatul, îl salută ea.

Părea să fie calmă şi să-i fi trecut supărarea pe el, iar el se gîndi, Doamne, Allah, i-a reuşit. Sahibii englezi s-au scufundat şi ei în ochii aceia şi ea şi-a asigurat plecarea în Anglia.

Îi zîmbi plin de speranţă. Ea îi întoarse zîmbetul fără nici o problemă.
- Domnişoară Rehana Begum, zise el, felicitări, fiica mea, pentru ceea ce pentru tine e în mod clar momentul victoriei.

Ea îl apucă impetuoasă de braţ.
- Haide, zise ea. Dă-mi voie să-ţi cumpăr o pakora în semn de mulţumire pentru sfat şi de scuze pentru impertinenţa mea.

Stăteau în praful de după-amiază al împrejmuirii, lîngă autobuzul care se pregătea de plecare. Muncitorii îşi legau saltelele făcute sul pe acoperişul maşinii. Un vînzător ambulant striga la pasageri, încercînd să le vîndă poveşti de amor şi tablete verzi, amîndouă vindecînd nefericirea. Domnişoara Rehana, împreună cu un Muhammad Ali fericit, îşi mîncau pakora aşezaţi pe "apărătoarea de noroi" a autobuzului, adică pe bara de protecţie. Bătrînul expert în consultanţă începu să fredoneze încet o melodie din coloana sonoră a unui film. Dogoarea zilei se potolise.
- A fost o logodnă aranjată, zise dintr-o dată domnişoara Rehana. Aveam nouă ani cînd părinţii mei au pus-o la cale. Mustafa Dar avea deja treizeci de ani, dar tata voia un bărbat care să aibă grijă de mine aşa cum o făcuse el şi îl ştia pe Mustafa ca pe un tip de încredere. Apoi părinţii mei au murit şi Mustafa Dar a plecat în Anglia, spunînd că va trimite după mine. Toate astea s-au întîmplat cu mulţi ani în urmă. Am o fotografie cu el, dar îmi e ca un străin. Nici măcar vocea nu i-o recunosc la telefon.

Confesiunea îl luă pe Muhammad Ali prin surprindere, dar dădu din cap cu un aer care, spera el, aducea a înţelepciune.
- În fond şi la urma urmei, zise el, părinţii acţionează întotdeauna spre binele copiilor. V-au găsit un bărbat bun şi cinstit, care s-a ţinut de cuvînt şi a trimis după dumneavoastră. Iar acum aveţi o viaţă întreagă în faţă ca să ajungeţi să-l cunoaşteţi şi să-l iubiţi.

Acum era nedumerit de amărăciunea care se strecurase în zîmbetul femeii.
- Dar, bătrîne, îl întrebă ea, de ce m-ai făcut deja pachet şi m-ai expediat în Anglia?

El se ridică, şocat.
- Arătaţi fericită, aşa că am dedus... Mă scuzaţi, dar v-au refuzat sau ce?
- Am greşit la toate întrebările, răspunse ea. Semnele particulare le-am pus pe obrajii greşiţi, baia am redecorat-o complet... Totul pe dos, după cum vezi.
- Şi-atunci ce-i de făcut? Cum veţi pleca?
- Mă voi întoarce la Lahore şi la slujba pe care o am. Lucrez într-o familie grozavă, ca ayah [Nota 4] pentru trei băieţei cuminţi. Ar fi fost foarte trişti dacă aş fi plecat.
- Dar e o tragedie! se lamentă Muhammad Ali. Oh, ce bine-ar fi fost dacă mi-aţi fi acceptat oferta! Dar acum nu mai e posibil, regret s-o spun. Acum au formularul dumneavoastră în evidenţă, se pot face verificări şi nici chiar paşaportul nu va fi de ajuns. Totul s-a dus de rîpă! Şi ar fi putut fi atît de uşor dacă sfatul ar fi fost urmat la vremea lui.
- Mă-ndoiesc, îi zise ea. Şi chiar nu cred că trebuie să fii trist.

Ultimul ei zîmbet, pe care îl urmări pînă ce autobuzul îl ascunse într-un nor de praf, a fost cel mai fericit lucru pe care îl văzuse vreodată în lunga sa viaţă plină de zăpuşeală şi greutăţi şi lipsită de iubire.




Ştiam cu toţii că nimic bun n-avea să i se întîmple atît timp cît văduva hoţului îşi avea ghearele înfipte în carnea lui, dar băiatul era un naiv, un adevărat pui de catîr, şi pe astfel de oameni nu-i poţi învăţa nimic.

Băiatul ăla ar fi putut avea o viaţă bună. Dumnezeu îl binecuvîntase cu un chip dumnezeiesc, iar tatăl său se îngropase de viu pentru el, dar reuşise să-i lase băiatului o ricşă clasa întîi, nou-nouţă, cu scaune acoperite cu vinilin şi aşa mai departe. Aşa că, de chipeş, era chipeş, meserie avea, în timp ar fi apărut şi o nevastă, n-ar fi trebuit decît să aştepte cîţiva ani ca să adune nişte rupii... Dar nu, a trebuit să se îndrăgostească de văduva hoţului înainte să-i dea tuleiele, ba chiar - am putea spune - înainte să-şi schimbe dinţii de lapte.

Ne-a părut rău de el, dar în ziua de azi cine mai ascultă de înţelepciunea bătrînilor?
Zău aşa: cine mai ascultă de bătrîni?

Exact: nimeni. Şi categoric nu un căpos ca Ramani, ricşarul. Dar eu dau vina pe văduvă. Am fost martor, să ştiţi, am văzut cam tot pînă m-am săturat. Am stat chiar sub acest smochin, trăgînd chiar din această narghilea, şi nu mi-au scăpat multe.
Iar o dată am încercat să-l salvez de propria-i soartă, dar n-a fost să fie...

Văduva arăta, fără îndoială, bine, n-are nici un rost să negăm asta, şi era în regulă, într-un sens dur şi pervertit, dar mentalitatea îi era putredă. Trebuie să fi fost cu vreo zece ani mai în vîrstă decît Ramani, cu cinci copii vii şi doi morţi - ce-o mai fi făcut hoţul ăla pe lîngă furat şi plodit numai Dumnezeu ştie, destul şi bine că a lăsat-o fără un sfanţ, aşa că bineînţeles că o interesa Ramani. Nu vreau să spun că o ricşă îţi aduce mulţi bani în oraşul ăsta, dar tot mai bine două îmbucături decît nimic. Şi nu mulţi s-ar uita la văduva unui netrebnic.

S-au întîlnit chiar în acest loc.
Într-o bună zi Ramani a apărut pe stradă, pedalînd fără nici un client, dar rînjind ca de obicei, cu gura pînă la urechi, de parcă i-ar fi dat cineva un bacşiş gras, şi fredonînd o melodie de la radio, cu părul lucios de ziceai că se duce la o nuntă. Nu era chiar atît de fraier încît să nu ştie cum se uitau fetele după el tot timpul, făcînd comentarii despre picioarele lui lungi şi musculoase.

Văduva hoţului se dusese la prăvălie să cumpere cîteva grăunţe de linte şi n-am să spun de unde avea bani, dar lumea văzuse noaptea bărbaţi în apropierea colibei ei dărăpănate, chiar şi pe negustorul care avea prăvălia - mi-au spus -, dar eu, unul, n-am să comentez.

Toţi cei cinci ţînci erau cu ea şi chiar acolo şi în acel moment, cît se poate de calmă, strigă: "Hei! Ricşaaa!" Cît a putut de tare, să ştiţi, ca o femeie ieftină. Ne arăta că îşi poate permite să meargă cu ricşa, de parcă ar fi interesat pe cineva. Copiii precis au rămas flămînzi ca să poată plăti ea cursa, dar, după părerea mea, a fost o investiţie, pentru că probabil se hotărîse deja să-l agaţe pe Ramani. Aşa că au invadat toţi ricşa şi el a luat-o din loc, gîfîind de zor sub greutatea considerabilă a celor cinci copii şi a văduvei şi cu venele de pe picioare umflate, iar eu m-am gîndit, dacă nu eşti atent, fiule, va trebui să tragi povara asta după tine toată viaţa.

Dar după aceea Ramani şi văduva hoţului au putut fi văzuţi peste tot, fără ruşine, în locuri publice, şi m-am bucurat că mama lui era moartă, fiindcă dacă ar fi trăit să vadă una ca asta, i-ar fi crăpat obrazul de ruşine.

Pe vremea aceea Ramani mai avea obiceiul să vină pe strada asta seara, ca să-şi întîlnească nişte prieteni, şi se credeau grozavi pentru că mergeau în încăperea din spatele cantinei familiei Irani şi beau alcool interzis, doar că, bineînţeles, ştia toată lumea, dar cui îi păsa dacă băieţii vor să-şi distrugă vieţile, las' să se îngrijoreze rudele.

M-a întristat să-l văd pe Ramani căzut într-un astfel de anturaj primejdios. Îi cunoscusem părinţii cît trăiseră. Dar cînd i-am spus lui Ramani să se ţină departe de şmecheraşii ăia, a rînjit ca o oaie şi mi-a zis că greşesc, că nu se întîmpla nimic rău.
Las-o baltă, m-am gîndit.

Îi ştiam eu pe amicii ăia ai lui. Toţi purtau banderolele nou-înfiinţatei Mişcări a Tineretului. Era pe vremea Stării de Urgenţă, iar aceşti prieteni nu erau persoane paşnice, circulau poveşti despre bătăile pe care le administraseră, aşa că am rămas cuminte sub copacul meu. Ramani nu purta banderolă, dar se înhăitase cu ei pentru că îl impresionaseră, prostul.

Flăcăii ăştia cu banderole îl linguşeau întruna pe Ramani. Aşa un tip chipeş, îi spuneau, în comparaţie cu tine Shashi Kapoor şi Amitabhl [nota 5] nu sînt decît nişte leproşi, ar trebui să pleci la Bombay şi să începi să joci în filme.

Îl linguşeau cu amăgiri, pentru că ştiau că-l puteau tapa de bani la cărţi şi el le şi cumpăra de băut în timpul ăsta, deşi nu era cu nimic mai bogat decît ei. Capul lui Ramani se umplu aşadar de vise despre filme, fiindcă oricum nu prea avea nimic în el, iar ăsta e încă un motiv pentru care o acuz pe văduvă, care era mai în vîrstă şi ar fi trebuit să aibă mai multă minte. Ar fi putut să-l facă să uite de toate astea cît ai clipi, dar nu, am auzit-o spunîndu-i într-o zi în aşa fel încît să audă toată lumea: "Nu-ncape îndoială că eşti frumos ca şi Krishna însuşi, atîta doar că nu ai pielea albastră". În mijlocul străzii! Ca să afle toţi că sînt amanţi! Din ziua aceea am fost sigur că se va întîmpla o nenorocire.

Rîndul următor cînd văduva a venit pe strada asta ca să meargă la prăvălie, m-am hotărît să acţionez. Nu pentru mine, ci de dragul părinţilor morţi ai băiatului mi-am asumat riscul să fiu umilit de o... nu, n-am să-i spun aşa, e altundeva acum şi cei de-acolo vor fi aflat ce-i de capul ei.
- Văduvo de hoţ! i-am strigat.

S-a oprit brusc, schimonosindu-se de parcă aş fi plesnit-o cu un bici.
- Hai încoace să vorbim, i-am zis.

Nu avea cum să refuze, pentru că nu sînt chiar un nimeni în oraş şi probabil că s-a gîndit că dacă ne vede lumea vorbind, vor înceta să o mai ignore cînd trece pe lîngă ei, aşa că a venit cînd am chemat-o, după cum am şi ştiut că va face.
- N-am decît un singur lucru de spus, i-am zis cu demnitate. Ramani, băiatul cu ricşa, îmi e tare drag şi ai face bine să-ţi găseşti pe cineva de vîrsta ta sau, şi mai bine, să te retragi la adăposturile pentru văduve din Benares, unde să-ţi petreci restul vieţii în rugăciune, mulţumindu-i lui Dumnezeu că incinerarea văduvelor nu mai e legală.

În acest moment a încercat să mă facă de rîs, ţipînd cît o ţinea gura şi aruncîndu-mi blesteme şi spunînd că sînt un bătrîn veninos care ar fi trebuit să fie mort de mult, iar apoi mi-a zis:
- Daţi-mi voie să vă spun, domnule profesor sahib pensionar, că Ramani m-a cerut de nevastă şi eu l-am refuzat, pentru că nu mai vreau copii, iar el e tînăr şi trebuie să-i aibă pe ai lui. Aşa că spuneţi-i asta lumii întregi şi încetaţi cu otrava asta de cobră.

După aceea am închis o vreme ochii la relaţia asta dintre Ramani şi văduva hoţului, pentru că făcusem tot ce-mi stătea în puteri şi în oraş mai erau multe altele de care un om ca mine putea să fie interesat. De exemplu, agentul sanitar local adusese pe stradă o rulotă mare şi albă şi obţinuse permisiunea să o parcheze lîngă drum, sub smochin, şi în fiecare noapte în acea rulotă erau duşi bărbaţi cărora li se făceau tot felul de lucruri în răstimpul pe care-l petreceau înăuntru.

Nu ţineam să fiu prin preajmă în astfel de momente, pentru că tinerii cu banderole erau veşnic prezenţi, aşa că mi-am luat narghileaua şi m-am aşezat în altă parte. Am auzit zvonuri despre ce se întîmpla în rulotă, dar mi-am astupat urechile.

Numai că exact în perioada cînd rulota respectivă, care mirosea a eter, s-a aflat în oraş şi-a arătat şi văduva întreaga măsură a răutăţii de care era în stare, pentru că Ramani a început să vorbească dintr-o dată despre noua sa fantezie, spunînd oricui îi ieşea în cale că urma să primească în curînd, tocmai de la guvernul central din Delhi, un cadou foarte special şi personalizat, un radio nou-nouţ clasa întîi, cu tranzistori şi pe baterii.

Acuma, n-avusesem eu niciodată vreo îndoială că Ramani al nostru era mai prostănac de felul lui, cu toate ideile lui de a deveni vedetă de cinema şi aşa mai departe. Prin urmare, majoritatea dintre noi am dat doar înţelegători din cap şi am zis "Da, Ram, ce bine de tine" şi "Ce guvern generos şi de treabă! Să dea radiouri celor atît de pasionaţi de muzica uşoară!"

Dar Ramani o ţinea una şi bună că e adevărat şi părea mai fericit decît fusese vreodată, o fericire ce nu putea fi explicată doar prin presupusa sosire iminentă a tranzistorului.

Curînd după ce radioul-de-vis a fost menţionat pentru prima dată, Ramani şi văduva hoţului s-au căsătorit şi atunci am înţeles totul. Nu m-am dus la nuntă - care, după toate spusele, a fost vai de capul ei -, dar la scurt timp după aceea am vorbit cu Ram într-o zi, cînd a trecut pe lîngă smochin cu ricşa goală.

A venit şi s-a aşezat lîngă mine şi l-am întrebat:
- Fiule, ai fost în rulotă? Ce i-ai lăsat să-ţi facă?
- Nu vă faceţi griji, a răspuns el. Totul e nemaipomenit. M-am îndrăgostit, profesor sahib, şi am făcut în aşa fel încît să mă pot însura cu femeia pe care-o iubesc.

Mărturisesc că m-am enervat şi aproape am plîns cînd mi-am dat seama că Ramani se dusese de bună voie să se supună unei umilinţe pe care ceilalţi bărbaţi duşi în rulotă erau forţaţi s-o accepte. L-am certat plin de amărăciune:
- Copil idiot ce eşti! I-ai permis femeii ăleia să te lase fără bărbăţie!
- Nu e chiar aşa de rău, a spus Ram, referindu-se la nasbandi [nota 6]. Nu afectează capacitatea de a face dragoste - mă scuzaţi, profesor sahib, că vorbesc de aşa ceva. Nu afectează decît capacitatea de a face copii şi femeia mea nu mai voia copii, aşa că acum totul e absolut în regulă. Este, de asemenea, în interesul naţiunii, a precizat el. Şi în curînd va sosi şi radioul cadou.
- Radioul cadou, am repetat eu.
- Da. Nu ţineţi minte, profesor sahib, a zis Ram cu un aer secretos, ce s-a întîmplat cu cîţiva ani în urmă, pe cînd eram copil, cînd s-a operat Laxman croitorul? Radioul a sosit imediat şi au venit oameni de peste tot din oraş ca să-l asculte. Astfel îţi mulţumeşte guvernul. Va fi grozav să am aşa ceva.
- Pleacă, du-te de-aici! am strigat eu disperat, neavînd sufletul să-i spun ceea ce tot restul ţării ştia deja şi anume că programul cu radioul cadou era demult mort, demult uitat.

Se terminase - funtoosh! - de ani de zile.

După aceste întîmplări văduva hoţului, care era acum nevasta lui Ram, n-a mai ieşit în oraş atît de des, fiindu-i, fără îndoială, prea ruşine de ceea ce îl silise să facă. Ramani însă muncea mai mult ca niciodată şi, de fiecare dată cînd vedea pe cineva din duzina de oameni cărora apucase să le spună despre radio, îşi ducea o mînă la ureche, de parcă ar fi ţinut blestematul de aparat în ea, şi imita transmisiuni, plin de entuziasm.
- Yé Akashvani hai, anunţa el pe străzi. Aici Radio All-India. Vă prezentăm ştirile. Un purtător de cuvînt al guvernului a anunţat azi că radioul lui Ramani ricşarul e pe drum şi va fi livrat din clipă în clipă. Şi acum să ascultăm puţină muzică.

După care începea să fredoneze cîntece de Asha Bhonsle sau Lata Mangeshkar, într-un falset piţigăiat şi ridicol.

Ram a avut întotdeauna însuşirea rară de a crede cu totul în visele pe care le avea şi au existat momente în care încrederea sa în radioul imaginar aproape că ne molipsea şi pe noi, astfel încît aveam pe jumătate convingerea că fusese trimis sau chiar că era deja acolo, lipit invizibil de urechea sa în timp ce el străbătea cu ricşa străzile oraşului. Am început să aşteptăm să-l auzim pe Ramani, după colţ sau la celălalt capăt al vreunei alei, cum claxonează şi strigă vesel:
- Radio All-India! Aici Radio All-India!

Timpul trecea. Ram continua să-şi poarte prin oraş radioul invizibil. Astfel s-a scurs un an. Maimuţărelile lui cu postul de radio încă umpleau străzile. Dar cînd îl vedeam acum, puteam distinge pe faţa lui ceva nou, ceva încordat, de parcă trebuia să facă un efort fenomenal, mult mai obositor decît pedalatul la ricşă, mult mai obositor şi decît trasul la o ricşă în care se aflau văduva hoţului şi cei cinci copii ai ei în viaţă, plus fantomele celor doi morţi, de parcă toată vlaga trupului său tînăr se scurgea în acel spaţiu fictiv dintre urechea şi mîna sa, iar el încerca să aducă radioul la viaţă printr-un act extraordinar - şi probabil fatal - de voinţă.

Pot să vă spun că mă simţeam extrem de neajutorat, pentru că ghicisem că Ram îşi concentrase în ideea radioului toate grijile şi regretele pe care le avea pentru ceea ce făcuse, iar dacă acel vis murea, ar fi fost nevoit să conştientizeze pe deplin gravitatea crimei comise împotriva propriului trup, să înţeleagă că văduva hoţului îl transformase, înainte să se mărite cu el, într-un soi de hoţ groaznic şi idiot, pentru că-l mînase să se jefuiască pe el însuşi.

Iar apoi rulota albă a revenit la locul ei de sub smochin şi am ştiut că nu mai era nimic de făcut, pentru că Ram urma cu siguranţă să vină să-şi ia cadoul.

N-a venit o zi, n-a venit două, iar mai apoi am aflat că nu voise să pară lacom. N-a vrut ca agentul sanitar să creadă că era disperat să primească radioul. În plus, pe undeva spera că vor veni ei să i-l aducă acasă, poate chiar în cadrul unei mici ceremonii oficiale de înmînare. Nebunul e nebun şi nu există nici un fel de explicaţie pentru ideile pe care le are.

A treia zi a venit. Şi-a făcut apariţia la rulotă, sunînd din clopoţelul de bicicletă şi imitînd ca de obicei prognozele meteo, cu mîna la ureche. Iar în spatele său, în ricşă, stătea văduva hoţului, vrăjitoarea, care nu fusese în stare să reziste tentaţiei de a veni să-şi vadă tovarăşul nimicit.
N-a durat mult.

Ram a intrat în rulotă vesel, făcîndu-le cu mîna amicilor săi cu banderolă, care păzeau vehiculul de mînia oamenilor, şi mi s-a spus - pentru că eu plecasem, ca să mă scutesc de o asemenea durere - că părul îi lucea şi hainele îi erau proaspăt apretate. Văduva hoţului nu s-a mişcat din ricşă, ci a rămas acolo, cu un sari negru tras peste cap, agăţată de copiii ei ca de nişte fire de paie.

La scurt timp, din rulotă s-au auzit zgomote de gîlceavă, apoi o larmă şi mai puternică, iar în cele din urmă tinerii cu banderolă au intrat să vadă ce se întîmplă şi, curînd după aceea, Ram a fost tîrît afară de camarazii săi de pahar, cu faţa mînjită de briantină şi cu sînge curgîndu-i din gură. Mîna nu-i mai stătea căuş la ureche.

Şi cu toate astea - mi s-a spus -, Văduva Neagră a hoţului nu s-a clintit de la locul ei din ricşă, deşi i-au azvîrlit bărbatul în praf.

Da, ştiu, sînt un om bătrîn, ideile îmi sînt zbîrcite de vreme şi, mai nou, mi se spune că sterilizarea şi Dumnezeu mai ştie ce sînt necesare şi poate că n-am dreptate să dau vina şi pe văduvă - de ce nu? Poate că toate părerile celor bătrîni pot fi acum ignorate şi dacă e aşa, fie. Dar vă spuneam o poveste şi n-am terminat-o încă.

La cîteva zile după incidentul de la rulotă, l-am văzut pe Ramani vînzîndu-şi ricşa bătrînului pungaş musulman care ţinea atelierul de reparat biciclete. Cînd m-a zărit urmărindu-l, Ram a venit la mine şi mi-a zis:
- Rămas-bun, profesor sahib. Plec la Bombay, unde am să devin o vedetă de film mai ceva ca Shashi Kapoor sau chiar Amitabh Bachchan.
- "Plec", spui? l-am întrebat. Călătoreşti cumva singur?

S-a crispat brusc. Văduva hoţului îl învăţase deja să nu mai fie umil în prezenţa celor în vîrstă.
- Soţia mea şi copiii mă vor însoţi, a zis el.
A fost ultima dată cînd am vorbit cu el. Au plecat în aceeaşi zi cu trenul.

Cîteva luni mai tîrziu am primit prima lui scrisoare, care nu era, bineînţeles, scrisă de el, deoarece, în ciuda tuturor eforturilor mele de demult, abia dacă ştia să scrie. Plătise un autor profesionist de epistole, ceea ce trebuie să-l fi costat multe rupii, pentru că totul costă în viaţă, iar la Bombay costă de două ori mai mult. Nu mă întrebaţi de ce mi-a scris, dar a făcut-o. Am scrisorile şi pot să v-o dovedesc, aşa că poate mai există vreun rost şi pentru bătrîni sau poate doar ştia că eu eram singurul pe care l-ar fi interesat veştile de la el.

Oricum, scrisorile erau pline de veşti despre noua lui carieră: povesteau cum fusese descoperit imediat, dăduse o probă la un studio important, iar acum îl pregăteau să devină un star, îşi petrecea zilele la Hotelul Sun'n'Sand de pe plaja Juhu, în compania unor artiste de seamă, îşi cumpăra o casă pe Pali Hill, una cu mai multe niveluri pe palier şi în care avea să introducă echipament de protecţie de ultimă generaţie, care să-l protejeze de admiratori, văduva hoţului era bine şi fericită şi se îngrăşa, iar viaţa era plină de lumină şi succes şi alcool pentru care nu-ţi cere nimeni socoteală.

Erau scrisori minunate, pline ochi de optimism, dar ori de cîte ori le citeam - şi uneori le mai citesc şi acum -, îmi aminteam de expresia care i se întipărise pe chip chiar în zilele dinainte de a afla adevărul despre radio şi de uriaşa energie dementă pe care o investise în acel act de plăsmuire a realităţii, printr-un act de credinţă magnifică, din aerul fierbinte dintre mîna făcută căuş şi ureche.




Pe la începutul anului 19..., cînd în Srinagar domnea o iarnă atît de cruntă, de crăpau pietrele, un tînăr pe a cărui piele înroşită de frig se întindea, ca o brumă, luciul de neconfundat al bogăţiei putea fi văzut intrînd în zona cea mai nenorocită şi mai rău famată a oraşului, unde casele de lemn şi tablă ondulată păreau veşnic pe punctul de a-şi pierde echilibrul, şi întrebînd încet şi grav unde ar putea angaja serviciile unui spărgător profesionist de nădejde. Numele tînărului era Atta, iar răufăcătorii din acea parte a oraşului îl îndrumară bucuroşi spre alei din ce în ce mai întunecate şi mai puţin circulate, pînă cînd, într-o curte udată de sîngele unui pui omorît, a fost atacat de doi bărbaţi ale căror feţe n-a apucat să le vadă, jefuit de suma substanţială de bani pe care avusese nebunia să o ia cu el în acea solitară expediţie şi aproape omorît în bătaie.

Se lăsă noaptea. Trupul tînărului a fost dus de braţe anonime pînă la marginea lacului, de unde a fost transportat cu o shikara [nota 7] peste apă şi depozitat, sfîşiat şi sîngerînd, pe malul digului părăsit al canalului care ducea spre grădinile Shalimar. A doua zi în zori, un vînzător de flori, care vîslea cu barca prin apele cărora frigul de peste noapte le dăduse consistenţa poroasă a mierii sălbatice, văzu trupul întins cu faţa în jos al tînărului Atta, care tocmai începea să se mişte şi să geamă şi pe a cărui piele, ce căpătase o paloare cadaverică, dedesubtul unui strat real de chiciură, luciul bogăţiei tot mai putea fi distins vag.

Vînzătorul de flori îşi legă ambarcaţiunea de mal şi se aplecă deasupra gurii rănitului, reuşind să afle adresa nenorocitului, murmurată de nişte buze ce abia se mai puteau mişca. Apoi, nădăjduind să primească un bacşiş generos, negustorul îl duse pe Atta acasă, într-o clădire mare de pe malul lacului, unde o splendoare de fată, dar cu vînătăi inexplicabile, şi mama sa disperată, dar la fel de frumoasă, ai căror ochi arătau clar că nu dormiseră deloc de îngrijorare în noaptea precedentă, ţipară cînd îl văzură pe Atta - fratele cel mare al frumoasei tinere - zăcînd nemişcat printre florile de iarnă, ofilite funerar, ale florarului plin de speranţă.

Vînzătorul a fost într-adevăr recompensat regeşte - nu în ultimul rînd pentru a-l convinge să păstreze tăcerea - şi de-acum înainte nu mai joacă nici un rol în povestirea noastră. Atta, care suferea groaznic de pe urma frigului îndurat, precum şi de o fractură de craniu, intră într-o comă în faţa căreia cei mai distinşi doctori din oraş dădură neputincioşi din umeri. Ca urmare, a fost cu atît mai remarcabil faptul că în seara imediat următoare zona cea mai nenorocită şi mai rău famată a oraşului primi un al doilea vizitator neaşteptat. De data aceasta era Huma, sora nefericitului tînăr, iar întrebarea ei era aceeaşi cu a fratelui său, pusă la fel de încet şi grav:
- Unde pot angaja un hoţ?

Povestea bogătaşului idiot care venise să caute un spărgător ajunsese deja la urechile tuturor în aceste cotloane insalubre, dar de data asta tînăra adăugă:
- Trebuie să vă spun că n-am nici un ban la mine şi nici bijuterii nu port. Tata m-a dezmoştenit şi nu va plăti nici o răscumpărare dacă sînt răpită. În plus, adjunctul comandantului Poliţiei, unchiul meu, a primit o scrisoare care urmează să fie deschisă dacă nu ajung întreagă şi nevătămată acasă pînă mîine dimineaţă. Din această scrisoare va afla toate detaliile vizitei mele aici şi se va face luntre şi punte să-i pedepsească pe atacatorii mei.

Frumuseţea ei extraordinară, vizibilă chiar şi dincolo de vînătăile şi umflăturile care-i desfigurau braţele şi fruntea, împreună cu ciudăţenia întrebărilor sale, atrăseseră un grup mare de curioşi, iar pentru că micul discurs pe care-l ţinuse părea să acopere cam toate posibilităţile, nimeni nu încercă să-i facă vreun rău, deşi se auziră cîteva vociferări cum că era destul de ciudat pentru cineva care încearcă să angajeze un răufăcător să invoce protecţia unui unchi sus-pus în poliţie.

O îndrumară spre nişte alei şi mai întunecoase şi mai puţin circulate, pînă cînd, în cele din urmă, într-o fundătură neagră ca smoala, o bătrînă cu nişte ochi care se holbau atît de pătrunzător, încît Huma îşi dădu imediat seama că era oarbă, îi făcu semn să meargă spre o intrare dinspre care întunericul părea să se reverse ca un fum gros. Încleştîndu-şi pumnii şi poruncindu-i furioasă inimii să se comporte normal, Huma o urmă pe bătrînă în casa învăluită în beznă.

Un firişor subţire de lumină de la o lumînare se prelingea prin întuneric. În timp ce urma acea înşelătoare dîră galbenă (fiindcă pe bătrînă nu o mai vedea), Huma primi o lovitură bruscă peste fluierul piciorului şi slobozi un ţipăt, după care îşi muşcă buza, furioasă că îi dezvăluise celui care o aştepta acolo, învăluit în întunecime, groaza din ce în ce mai mare pe care o simţea.

De fapt se lovise de o măsuţă joasă, pe care ardea o singură lumînare şi dincolo de care se distingea o siluetă mătăhăloasă, aşezată turceşte pe podea.
- Luaţi loc, luaţi loc, zise o voce calmă şi gravă, iar picioarele ei n-avură nevoie de invitaţii speciale şi la această poruncă, emisă scurt şi sec, se îndoiră sub ea.

Apucîndu-şi mîna stîngă cu dreapta, Huma se forţă să răspundă stăpînit:
- Dumneavoastră, domnule, sînteţi cumva hoţul pe care îl caut?

Mutîndu-şi puţin greutatea, umbra matahalei o informă pe Huma că activitatea infracţională ce pornea din zonă era bine organizată şi centralizată, astfel încît toate cererile pentru ceea ce ar fi putut fi numite acţiuni pe cont propriu trebuia să treacă prin această încăpere.

Îi ceru detalii amănunţite despre fărădelegea ce urma să fie comisă, inclusiv un inventar precis al obiectelor care urmau să fie sustrase, împreună cu o declaraţie clară cu toate recompensele financiare oferite, fără a lăsa pe dinafară bacşişurile, plus - strict pentru păstrarea evidenţei - un rezumat al motivelor ce au condus la o asemenea cerere.

Auzind toate astea, Huma, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, îşi îndreptă trupul, îşi concentră voinţa şi răspunse răspicat că motivele pe care le avea o priveau direct şi personal; că nu va discuta astfel de detalii decît cu hoţul însuşi; dar că răsplata pe care avea să o ofere nu putea fi descrisă decît drept "generoasă".
- Tot ce sînt dispusă să vă dezvălui, domnule, din moment ce se pare că mă aflu la sediul unui soi de agenţie de plasare a forţei de muncă, e că, în schimbul unor recompense atît de generoase, trebuie să ajung la cel mai disperat răufăcător pe care îl aveţi la dispoziţie, un om pe care nimic, nici chiar teama de Dumnezeu, nu-l mai poate înspăimînta pe lumea asta. Cel mai ticălos dintre toţi, vă spun, nimic altceva!

În acel moment se aprinse o lampă de petrol şi Huma văzu că în faţa ei se afla un uriaş cărunt ce avea pe obrazul stîng o cicatrice înfricoşătoare, de forma literei sín din scrierea Nastaliq. O cuprinse o idee de o nostalgie copleşitoare, anume că bau-baul din copilăria ei se ivise s-o înfrunte, şi asta pentru că ayah a lor le descurajase întotdeauna, ei şi lui Atta, orice act incipient de nesupunere ameninţîndu-i: "Dacă nu sînteţi cuminţi, am să-l trimit pe omul ăla să vă fure - pe Şeicul Sín, Hoţul Hoţilor!"

În faţa ei, cărunt, dar cu o cicatrice indiscutabilă, se afla însuşi faimosul răufăcător - şi înnebunise oare, îi juca auzul feste sau chiar îi spusese că, date fiind circumstanţele, el însuşi era cel mai potrivit pentru o astfel de treabă?

Luptîndu-se din greu cu spiriduşii proaspăt apăruţi ai nostalgiei, Huma îi atrase atenţia înfricoşătorului voluntar că doar o chestiune extrem de urgentă şi înspăimîntătoare ar fi mînat-o neînsoţită pe astfel de străzi periculoase.
- Avînd în vedere că nu ne putem permite răzgîndiri de ultim moment, continuă ea, sînt hotărîtă să vă spun totul, să nu ascund absolut nimic. Dacă după ce mă ascultaţi mai doriţi să continuaţi, atunci am să fac tot ce-mi stă în putinţă să vă fiu de ajutor şi să vă îmbogăţesc.

Bătrînul hoţ ridică din umeri, dădu din cap şi scuipă. Huma îşi începu povestea.

Cu şase zile în urmă toate erau la fel ca întotdeauna în casa tatălui ei, înstăritul cămătar Hashim. La micul dejun mama sa, plină de dragoste, îi pusese cămătarului khichri în farfurie. Conversaţia conţinuse toate expresiile de amabilitate şi bunăvoinţă cu care familia se mîndrea.

---

Note:
 1. Soldat de gardă angajat din rîndul indienilor.
 2. Felii de ardei date printr-o pastă condimentată şi prăjite.
 3. Formulă politicoasă folosită în faţa unei femei.
 4. Bonă.
 5. Actori faimoşi de la Bollywood.
 6. Vasectomie.
 7. Barcă specifică regiunii Kashmir.