Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

FIAC lux (Paris, 2007): arta în lumea puterii


Bogdan Ghiu

28.10.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De ce mă interesează imaginile? De ce vînez, pur şi simplu, imagini? De ce m-a interesat, la început, televiziunea, iar acum (din acelaşi motiv) nu mă mai interesează, de ce mă interesează tot mai mult filmul şi arta contemporană? Ce caut? Caut, tocmai, imagini, nu imagini adevărate, ci adevărate imagini: adevărate imagini adevărate. Adevăratele imagini sînt întotdeauna imagini adevărate, imagini de adevăr.


ClişEU însuşi - datoria de imagine

Or, contrar a tot ceea ce (ni) se spune, a tot ceea ce ne spunem unii altora pînă acolo încît am ajuns să credem şi să nu mai cercetăm (poporul îşi face singur dumnezeii), nu trăim într-o abundenţă de imagini, imaginile sînt, azi, mai curînd rare. Omniprezente nu sînt imaginile, ci falsele imagini, false în sensul de pretinse imagini, de înlocuitori şi de simulacre de imagine. Predominante, omniprezente, în societatea contemporană, nu sînt imaginile, ci clişeele, "complotul" imanent, rezultat, efectul (ca) de complot al clişeelor. Ca şi cum s-ar complota împotriva noastră, a tuturor. Ca şi cum cu toţii nu am face altceva decît să complotăm public împotriva nouă înşine. Complot, efect de complot inconştient al societăţii împotriva ei înseşi. Altfel spus, creativitate întru prostie. În plină prostie, trăiască Idiotul, artistul nu poate fi decît Idiotul.

"Pe de o parte, imaginea nu încetează să cadă la stadiul de clişeu: pentru că se inserează în înlănţuiri sensori-motrice, pentru că organizează sau induce ea însăşi aceste înlănţuiri, pentru că noi nu percepem niciodată tot ce există în imagine, pentru că ea este făcută tocmai în acest scop (pentru ca noi să nu percepem totul, pentru ca, în imagine, clişeul să ne ascundă imaginea...). Civilizaţia imaginii? Este vorba, în realitate, de o civilizaţie a clişeului, în care toate puterile au interesul să ne ascundă imaginile, nu neapărat acelaşi lucru, ci ceva din imagine. Pe de altă parte, în acelaşi timp, imaginea încearcă neîncetat să străpungă clişeul, să iasă din clişeu. Nu se ştie pînă unde poate să ducă o adevărată imagine (...) Uneori, trebuie să restaurezi părţile pierdute, să regăseşti tot ceea ce nu se vede în imagine, tot ceea ce s-a sustras din ea pentru a fi făcută să fie «interesantă». Alteori însă, din contră, trebuie să faci găuri, să introduci goluri şi spaţii albe, să rarefiezi imaginea, suprimînd multe lucruri care au fost adăugate pentru a fi făcuţi să credem că vedem totul. Trebuie să tai sau să goleşti pentru a regăsi întregul. Cu adevărat dificil este să ştii dacă o imagine optică sau sonoră nu este ea însăşi un clişeu sau, în cel mai bun caz, o fotografie. (...) creatorii înşişi nu-şi dau uneori seama că noua imagine trebuie să rivalizeze cu clişeul pe propriul teren al acestuia (...) Cu siguranţă, nu este de-ajuns, pentru a învinge, să parodiezi clişeul (...)" (Gilles Deleuze, Cinéma 2. L'image-temps, Minuit, 1985, pp. 32-33).

Teribile şi, încă, ultime, definitive rînduri. Mare parte din arta contemporană, mai cu seamă, vai, în România, mimează şi minează arta, reduce, înfrînge aprioric, din start, gestul artistic mulţumindu-separodieze clişee.

Imaginile date, evidente, sînt rare. Din toată producţia pur optică de clişee, noi, noi înşine trebuie să operăm imagini, să ajungem pînă la imagini. Iar principala datorie a intelectualului-artist contemporan este tocmai aceea de a reda adevărate (nu adevăratele) imagini, de a lupta, atît cît este posibil, cu clişeele, operînd asupra clişeelor înseşi. Clişee interioare, exterioare, fizice, psihice - "fondul", "fundalul", mediul care ne impregnează este alcătuit din clişee. Iar a trăi, azi, în societate, în lume pur şi simplu, maxima "creativitate" existenţială constă tocmai în a participa la "complotul clişeelor" producînd tu "însuţi" clişee. Clişeele sînt "comunicarea" însăşi. Au o uriaşă, cosmică putere de reeducare. O reeducare fără partid, fără poliţii, secrete sau nu, o reeducare pe faţă, a feţei înseşi, putere delegată, "mandatată", retrocedată societăţii înseşi. Poate tocmai aceasta este marea viclenie, marea economie de putere: în democraţie, societatea este lăsată să exercite puterea singură, asupra ei înseşi, producînd "efecte statale" fără stat, statul poate fi liberal-minimal, oamenii (se) "fac stat" singuri. Nu, nu de exploatare e vorba, ci de reeducarea "soft", în viaţa de zi cu zi.

Din datorie de imagine caut, deci, vînez imagine, şi mă interesează arta în sens larg, mai ales etico-tehnic, ca tehnică de viaţă, de "rezistenţă" activă. Marea mea problemă: cum să fac imagine. Arta este pedagogie a imaginii. Căci imaginea, adică adevărul, dreptatea, trebuie să ni le facem singuri, din noi înşine: imagine din clişee. Imagine? In-magine!


Barcode, imaginea post-vizuală

FIAC deci, duminica trecută. La Luvru, dar nu înăuntru (acolo e patrimoniul, "canonul", tradiţia, depozitul închis de repere, "referenţialul" refulat muzeal), ci afară, în cort, în "Curtea pătrată". Apoi prin Tuileries, şi, în sfîrşit (eu în acest sens am parcurs "traseul"), "en-gros" , hipermarketul, bîlciul de la Grand Palais. Artă cu toptanul, lume aşijderea. Cozi enorme la artă, la văzut, la (şanse de) imagine, cum la noi nu vezi decît pe la sfintele moaşte, de sfînta Paraschiva sau de sfîntul Dumitru. Vorbim mult pentru că nu ştim, nu avem răbdare să vedem.

Multă încercare de imagine, cîteva imagini, cîteva străpungeri/purificări, dar şi mult clişeu artistic, reciclare interior artistică, déjà vu artistic, dar déjà e deja jamais, déjà-jamais-vu: ceea ce vezi tot timpul, clişeul adică, este tocmai ceea ce nu mai vezi, ceea ce nu se mai vede, invizibilul neascuns din ochi, din privire: ceea ce te faci să vezi şi să nu vezi, ceea ce te face să vezi dirijat, selectiv, încadrat (aşa cum televiziunea, de exemplu, încadrează cu mare atenţie filmul, nu cumva...). E bine, e nou să vezi în sfîrşit ceea ce nu mai vezi pentru că vezi permanent, inclusiv din interiorul artei.

Prima imagine: artişti ruşi, galerie rusească, moscovită (M & J Guelman). Deja, iar, preferinţa mea pentru arta ready care lucrează cu materiale sărace, comune, banale, la îndemînă, oarecare, post-tehnologic: a nu depinde de industrie, de alţii. (În paranteză fie spus, artiştii video sînt cei mai expuşi pericolului uciderii, castrării artei prin parodierea clişeelor.)

Apoi, Julien Previeux, ideea, intuirea ideii de cod de bare ca singura imagine sintetică contemporană. Imagine, însă, non-vizuală, post-vizuală. Adevăratele imagini contemporane nu ţin, poate, de vizual, sînt din afara cîmpului propriu-zis, auto-închis, al artei, iar cînd arta reuşeşte să perceapă exteriorul, să semnaleze privirii în direcţia unei exterior (im)posibilizant, a ceea ce o încadrează şi o ţine invizibil închisă, jucîndu-şi infantil jocul în propria ogradă, în direcţia a ceea ce face posibile imaginile, dar şi nevăzutul non-metafizic, înseamnă că şi-a făcut datoria de imagine, de străpungere/completare/restituire. A percepe şi a divulga nu nevăzutul, ci non-vizualul, invizibilul social, nu metafizic, a dirija privirea (mentală) în acea direcţie este tot ce are de făcut arta, în general, şi arta contemporană în special, cu atît mai mult, cu atît mai mult azi. Marea intuiţie a artei contemporane este poate tocmai trans-vizibilul, depăşirea, neutralizarea, depotenţarea vizualităţii: imaginea non-vizuală. În rest, poate, doar entertainment şi marketing, artistice, desigur, cu artă - dar atît. Cel mai mare duşman al artei este arta însăşi, în "clotura" ei metafizică.

La un moment dat, apoi, am nimerit la toalete, credeam că este standul unei galerii. Artă peste tot, pînă la confuzie. Îşi propune oare arta contemporană să producă şi mai multă confuzie, fie ea şi confuzie frumoasă, să înfrumuseţeze confuzia, pe care şi unii gînditori o "estetizează", înnobilînd-o metafizic, preţios, sub titulatura de complexitate?


Smogul imaginilor

Alt simptom, altă recurenţă în sensul depăşirii vizualului imediat: provocarea la transparenţă, din nou, ca nefiind dată, evidentă, asigurată, naturală, prin "bruierea" sau chiar acoperirea, fină, prin "în-văluirea" (non-iniţiatică) a imaginilor pentru a se evidenţia un defect de vedere, de percepţie, social-înnăscut, dobîndit: necesitatea de a ne "şterge la ochi", de a ne curăţa privirea deja bruiată de ceaţa socială, de smogul imaginilor. Linie discretă, dar insistentă. Revelarea indiscernabilului, a neclarului, a falsului şarf tehnologic: imaginea, poate, există, dar noi, ochii noştri, atît de intim "protezaţi" nu mai pot să o vadă. (Protezare - protejare - profetizare.)


Incitare la autodenunţ

În sfîrşit, Shilpa Gupta (sînt extraordinari artiştii indieni de ultimă oră!), There are No Explosives in this (2007), fotografie-performance, pe stradă, scris pe bagajele fiecăruia, spaima de terorism, noua viaţă urbană, şantajată de putere, marea ocazie istorică de care puterea profită pentru a mai cîştiga nişte teren în noi, împotriva noastră. Calul troian securitar.


Poliţie estetică? (o întrebare de Idiot)

Încolo, multă, multă artă. Prea multă? Totul e artă, astăzi. "Frumosul" a devenit un reflex al omului contemporan democratizat. După estetismele politice totalitare (nazism, fascism, comunism), facem politică noi înşine, tot mai "frumos", mai "estetic", mai "convivial", mai "plăcut".

Ceva de scos, ceva de adăugat? Arta ca suport de imagine, ca pedagogie pentru obţinerea imaginii de către fiecare în parte.

Dar chiar vrem noi imagine sau, în artă, căutăm tot clişee, dar "profesioniste", clişee alternative, nu alternativă la clişeu?

Cînd nu pune, persuasiv şi tranşant, această întrebare, arta contemporană îşi "pune demisia", devine pur şi simplu complice: poliţie estetică. Şi trebuie denunţată, cu discernămînt, ca atare.

Căci nu e păcat, ca artist - stau şi mă întreb ca Idiotul -, să nu profiţi de pofta de imagine, de forme, de vizual, de artă a publicului contemporan, a societăţilor occidentale, pe care arta nu mai trebuie, după infinite şi anevoioase lupte istorice, s-o forţeze, e un cîştig istoric nepreţuit, pentru a-i suscita dorinţa de adevăr, de vedere, de cunoaştere?

Ba da. Ar fi păcat ca arta să nu profite de această ocazie, de această imensă "oportunitate" istorică decît comercial, leneş, pentru propria putere şi poziţie. N-ar face decît să verse bani, capital (simbolic şi nu numai), într-un cont întotdeauna străin. În contul Puterii în general. Nu de supraproducţie de putere (indiferent a cui şi cu ce figuranţi) are nevoie societatea contemporană, ci, dacă pot spune aşa, tocmai de puţină "subdezvoltare" şi "artizanat" pe fondul unei producţii hiperindustrializate, automatizate, de putere. Există prea multă putere, un potenţial mult prea mare de putere în lume. Prea multă putere pentru o lume, deja, prea mică. Trăim într-o lume de putere, în lumea puterii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer