Aplauze şi huiduieli

Curând după Revoluţie, la începutul anului 1990, Sergiu Celibidache a venit la Bucureşti, împreună cu orchestra din München, oferind o minunată interpretare a unei simfonii de Anton Bruckner. Publicul a reacţionat cu entuziasm, mai ales că, în acea perioadă, euforia generală încă dăinuia. Un singur spectator contrariat dădea semne de enervare: cunoscutul compozitor Pascal Bentoiu. Nu cu prestaţia muzicală avea el ce avea, ci cu modul în care publicul aplauda. Spectatorii se sincronizau spontan, bătând din palme regulat, la unison. Atmosfera nu era de sală de concert, ci de sală de şedinţe: stilul congreselor PCR, popularizat de TVR, îşi pusese amprenta chiar şi asupra persoanelor luminate şi recent eliberate.

Din fericire, obiceiul s-a pierdut cu timpul. A rămas însă o frenezie greu de explicat în reacţia publicului, chiar la spectacole mai puţin decât modeste. Spectatori care, în mod vizibil, s-au plictisit în timpul reprezentaţiei, deranjându-i pe cei din jur - s-au foit, au şuşotit, au mestecat gume, au băut suculeţe, s-au jucat intens cu celularele -, se ridică, la final, în picioare, aplaudă cu îndârjire, ba chiar şi ovaţionează ca la meci. Dacă stai liniştit la locul tău şi aplauzi cu moderaţie, eşti privit reprobator; dacă reacţionezi negativ, eventual provocator, stârneşti scandal.

Pe vremea când teatrul era o artă populară, aplauzele, ca şi huiduielile, erau sincere şi spontane. De îndată, însă, ce elitele au început să guste arta dramatică, lucrurile s-au complicat. S-au organizat cabale, pentru a face în ciudă câte unui autor. La premieră, Fedra, capodopera lui Racine a căzut: cei din lumea "bună", de conivenţă, au mers in corpore să aplaude, în aceeaşi seară, piesa omonimă, astăzi uitată, a lui Pradon. Succese artificiale au fost create prin "aplaudaci" plătiţi (organizându-se ceea ce francezii numesc une claque). Au rămas în istorie succese teatrale fulminante, ale unor spectacole care răspundeau perfect gustului public al vremii, cu piese ca Nunta lui Figaro de Beaumarchais sau Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand. Au rămas în legendă monştri sacri ca Alexander Moissi, Rachel, Eleonora Duse, Edouard de Max, Sarah Bernhardt, care stârneau ovaţii, orice ar fi interpretat. Se cunosc şi situaţii în care publicul, sau o parte a sa, a protestat vehement, atunci când i s-au contrazis aşteptările. Premiera lui Hernani a fost o adevărată bătălie iar cea a lui Sacre du printemps, un scandal. Provocările modernităţii au sfârşit prin a blaza. Astăzi, nimeni nu protestează vehement, de teamă de a nu părea "depăşit". Nemulţumirea faţă de un spectacol se exprimă îndeobşte prin a-l declara "interesant".

Puţinii care-şi doresc, vorba Miţei de la Ploieşti, "scandal cu orice preţ", văzându-se reprobaţi, invocă, în sprijinul lor, cazuri recente de huiduieli întâmplate în locuri ilustre, de pildă, la Scala din Milano. Ar trebui să ştie că, în majoritatea lor, acestea sunt aranjate. Angela Gheorghiu n-a putut pătrunde la Scala, câtă vreme Ricardo Muti a fost director acolo. Când n-a mai putut să o împiedice, contractul său expirând, Muti s-a pus pe organizat cabale. A adus, pe cheltuiala lui, autobuze pline cu consăteni de la Bergamo, puşi să o huiduie pe diva antipatizată de maestru. Or, când nici nu apuci să deschizi gura şi eşti fluierat, e greu să interpretezi necrispat.

Personal, cred că reacţia corectă, în caz de neplăcere, este una detaşată şi rece. A merge la teatru e ca şi cum ai merge într-o vizită. Gazda îşi asumă condiţia de regizor: face distribuţia, stabilind invitaţii; pregăteşte decorul, aranjându-şi casa; asigură ambientul sonor, alegând muzica de fond. Rezolvă şi regia tehnică, la bucătărie, folosind ca maşinării scenice aragazul şi frigiderul. Mai mult, se comportă chiar ca dramaturg, pregătind câteva subiecte de conversaţie, care să intereseze şi să anime atmosfera. Uneori, petrecerea e reuşită, alteori, nu. Cu toate acestea, nimeni nu huiduie gazda. Musafirii îşi iau rămas bun în mod politicos, doar că mulţumesc, în loc să aplaude. Cine simte că a pierdut vremea, va declina orice invitaţie ulterioară. Împotriva analogiei, se poate obiecta că publicul plăteşte, deci ar fi în dreptul lui să-şi manifeste nemulţumirea fără reţineri, doar o face pe banii săi. Argumentul e fals, doar în vizită mergi cu un cadou, care costă, de regulă, mai mult decât un bilet la teatru şi, cu toate acestea, nu-i dai gazdei cu el în cap. Se poate spune, de asemenea, că, la o petrecere privată, spectatorii sunt şi actori, deci eventualul eşec li se datorează, măcar în parte. Dar publicul face oricum parte din spectacol, chiar dacă nu este solicitat direct, prin procedee interactive. Un public bun nu este unul neapărat entuziast, ci unul receptiv, care ştie să-şi joace bine rolul, acela de a înţelege şi de a comenta, nu acela de a aplauda cu exagerare sau de a huidui cu înverşunare.

(Articol preluat din Ziarul de duminică, octombrie 2007)

---

Lista articolelor pe această temă poate fi găsită aici.