Dreptul de a huidui

Nu o dată iritată de aplauzele entuziaste care însoţesc prin ridicarea în picioare orice spectacol - independent de calitatea lui - ar trebui să mă bucur că a răsunat acel sincer "ruşine" strigat la finalul premierei de la Teatrul Naţional din Bucureşti cu piesa lui Matei Vişniec Istoria comunismului... (regia Florin Fătulescu). Nu aş vrea să argumentez poziţia mea, exprimată public, privitoare la spectacol: nu e extraordinar, dar nici ruşinos, cred că regizorul a făcut paşi buni pentru descifrarea convenţiei propuse de autor, există momente actoriceşti remarcabile. Aşa mi s-a părut mie, celui care a strigat "ruşine" şi celor care îl susţin li s-a părut altfel, nu e o nenorocire. Răspunsul spontan al actorului Claudiu Bleonţ, explicabil poate prin nevoia unei descărcări nervoase, nu poate fi susţinut: nu trebuie să ai găini în bătătură ca să-ţi placă sau nu o friptură de pui, spectatorii nu sunt rivali rataţi ai actorilor, gloria actorilor de teatru se bazează tocmai pe faptul că ei ştiu să se exprime altfel decât ştiu şi pot toţi muritorii. Constituţia sau vreo altă lege specifică nu interzic absolvenţilor de matematică sau celor fără studii să aibă opinii despre spectacolele văzute.

De aici încolo începe problema care mă tulbură: e legitim să te porţi în timpul sau la finalul spectacolului ca la meci şi mă întreb când se va trece la o luptă corp la corp între galerii? (În timp ce Răzvan Penescu îi ruşina pe interpreţi, alţi spectatori aplaudau cu foc). În paginile dedicate acestei întâmplări de către revista Observatorul Cultural, se evocă dreptul la opinie, dreptul de a gândi, iar faptul că Bleonţ n-a vrut să se simtă ruşinat nu e decât dispreţ pentru public, această componentă necesară a spectacolului fără de care totul e vânare de vânt. Când se trece la argumentaţie, ajungem la unul din punctele critice ale oricărei discuţii despre teatrul contemporan din România. Dreptul la opinia critică e foarte bun, atâta timp cât opinia ta coincide cu a mea. Eu am revista, pagina, eu sunt membru în juriu şi dau premii, eu sunt profesor şi îi învăţ pe cei ce aspiră să devină critici nu cum să gândească, ci ce bun şi ce e rău: opiniile mele sunt infailibile, cei care scriu sau vorbesc altfel sunt ori nepricepuţi, ori vânduţi. Articole, anchete (unde e mai important cine e chemat să răspundă, nu ce se răspunde), clasamente consolidează reputaţiile "geniale" ale unor artişti cu geniu intermitent, anatemele şi excluderile scot din discuţie spectacolele unor creatori dacă nu importanţi, măcar interesanţi. "Popimea şi dăscălimea" coagulează în tabere cu geometrie variabilă şi dreptul democratic la opinie este folosit pentru a stârpi opiniile neconvenabile. Publicul în numele căruia se spune "ruşine" nu e interesat de această gâlceavă. Plătitorii de bilete se duc în număr mare la spectacolele tradiţionaliste unde joacă actori cunoscuţi, nu sunt puţini nici cei interesaţi de semnificaţiile extrase de regia mai mult sau mai puţin tânără din nenumăratele incesturi, ucideri de părinţi, impotenţă şi masturbare, toate descrise cu cuvinte puţine de tânăra dramaturgie. Cele două categorii de public nu comunică.

În România, modelul performance (demers multidisciplinar cu scopul interacţiunii între public şi actori) anunţat se pare de exclamaţia "ruşine", e foarte departe de realitatea lui de aiurea. Nu există o cultură a dialogului în spaţiul public, ea nu are cum să apară tocmai la teatru. Nu s-a obţinut implicarea unui public iniţial amorf, ci un alt tip de spectacol elitist. Nu e cazul evocării precedentului Hernani: tocmai patosul afirmaţiei lipseşte din toată această întâmplare. Nici huiduielile de la Operă n-ar trebui să devină o referinţă: şi acolo au un caracter excepţional şi se produc când eroarea cântăreţului se poate verifica prin partitură, nu prin sentimentele spectatorilor.

Probabil că discutarea acestui incident ar fi inutilă într-o atmosferă normală. Dar când toţi ne plângem de modul cum drepturile democratice, la cuvânt, la opinie, la liberă asociere sunt permanent insultate în spaţiul public de către personaje nefrecventabile nu cred că spaţiul teatral tânjeşte după dreptul de a jigni şi de a huidui.

(Articol preluat din Ziarul de duminică, octombrie 2007)

---

Lista articolelor pe această temă poate fi găsită aici.