Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Fenomenul totalitar n-a apărut din capul lui Zeus


Stéphane Courtois, traducere de Doina Jela Despois

07.05.2008
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stéphane Courtois (coordonator)
O noapte atât de lungă
Apogeul regimurilor totalitare în Europa
1935 - 1953
Editura Vremea, 2008



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Fenomenul totalitar n-a apărut din capul lui Zeus
"De o sută de ori să repui ţesătura în război [1]". Aceasta este filozofia care a stat la baza apariţiei cărţii de faţă, cuprinzând documentele unui colocviu internaţional care a avut loc la Paris sub egida GEODE, între 10 şi 12 octombrie 2001. Lucrarea este continuarea celei intitulate Când se lasă noaptea, consacrată originilor şi apariţiei regimurilor totalitare în Europa, publicată în toamna lui 2001.

Ea precedă totodată publicarea în viitor a documentelor unui al treilea colocviu internaţional care a avut loc în toamna lui 2002 privind perpetuarea şi procesul de dispariţie a ideilor şi practicilor totalitare în Europa, din 1953 şi până în zilele noastre.

Se înţelege de la sine, numai o muncă de lungă durată, apelând la contribuţia a numeroşi istorici, politologi şi filozofi francezi şi străini poate permite ieşirea din fundături şi din rutina în care disputele prea puţin ştiinţifice au blocat vreme de ani şi ani gândirea fundamentală pe marginea fenomenului totalitar.

Premeditarea în URSS a Marii Terori - după asasinarea lui Kirov, la 1 decembrie 1934, punerea în aplicare a legilor rasiale în Germania nazistă şi aventura etiopiană a lui Mussolini desemnează anul 1935 ca pe anul ascensiunii puterilor totalitare în Europa şi al afirmării spectaculoase a naturii lor totalitare, prin intermediul punerii în aplicare a ideologiei unei societăţi fără clase, a uneia a purităţii rasiale şi, respectiv, a unui nou Imperiu Roman.

Este de asemenea anul când se manifestă logica imperialistă a acestor puteri, comandată de ideologia dominaţiei totale - şi, deci, planetare - care va duce ineluctabil la formidabila încleştare inaugurată la 1 septembrie 1939, aducând, pentru cinci ani îngrozitori, în stare de conflict aceste puteri totalitare, la început cu două dintre principalele democraţii - cea franceză şi cea engleză, şi apoi între ele. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea şi moartea regimului fascist şi a celui nazist, şi cu triumful lui Stalin, care marchează fără dubiu sfârşitul unei epoci.

După perioada anilor 1920-1930, caracterizată de o multipolaritate a puterilor, lumea a intrat pentru o perioadă de 45 de ani într-o epocă de bipolaritate a puterilor - Statele Unite versus URSS -, dar şi a regimurilor - democraţie versus totalitarism -, şi a societăţilor - deschise şi închise.

Deşi moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, nu a modificat fundamental acest dispozitiv, l-a făcut totuşi să evolueze. Războiul Rece, mai întâi "cald" în Grecia, la Berlin şi apoi în Coreea, s-a răcit în mod provizoriu, conducătorii sovietici considerând că e mai prudent să renunţe la acutizarea conflictului, pe care mizase Stalin, în favoarea coexistenţei paşnice. Chiar dacă n-au ezitat, imediat ce situaţia le-a fost favorabilă, să lărgească şi să consolideze ceea ce Annie Kriegel a numit "sistemul comunist mondial". Acestor aproape două decenii de apogeu al regimurilor totalitare dintre anii 1935-1953 le este, prin urmare, consacrat prezentul volum.

Fenomenul totalitar nu a apărut brusc pe scena Istoriei, precum Atena din capul lui Zeus. Germenii lui şi-au făcut loc în Europa, pe căi obscure, în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, înainte de a-şi face apariţia în Rusia, în noiembrie 1917, şi de a se angaja pe un drum triumfal la sfârşitul anilor 1920. El s-a născut incontestabil în creierul lui Lenin, între 1902 şi 1903, cu accentul pus pe organizarea revoluţionarilor de profesie - maşina totalitară -, pe ficţiunea ideologico-doctrinară - mutaţia directă de la autocraţie la revoluţia socialistă prin intermediul unui crâncen război de clasă - şi pe "triumful voinţei" simbolizat prin trecerea la fapte în 7 noiembrie 1917, precedată, încă din 1903, de sciziunea bolşevică şi, în 1905, de tentativele de insurecţie.

Tentaţia totalitară beneficia desigur de un teren favorabil în sânul mişcării revoluţionare ruse. Populiştii (narodniciştii), avându-l în fruntea lor pe Boris Savinkov, ţineau la mare cinste practicile conspirative şi teroriste; Nikolai Cernîşevski, în lucrarea lui Ce-i de făcut? datând din 1863, expusese grandioasa viziune utopistă; iar Serghei Neceaiev, cu al său Catehism revoluţionar, subliniase că necesara distrugere a societăţii presupunea o voinţă supraomenească. Dar cel care în zorii secolului al XX-lea a sintetizat aceste elemente disparate şi a pus bazele totalitarismului este Lenin.

Procesul, realizat mai întâi in vitro, în eprubeta Partidului bolşevic, a căpătat amploare odată cu experimentarea la scară largă care a constituit prima fază - cea lerninistă - a revoluţiei bolşevice, marcată cu fierul roşu de un război civil dorit şi organizat de liderul bolşevic. Totuşi, situaţia naţională şi economică dezastruoasă în care politica lui şi tratatul de la Brest-Litovsk aruncaseră ţara, Marea Foamete provocată în mare măsură prin rechiziţiile nebuneşti ale puterii şi revolta generală cu care regimul se confrunta, ca urmare a ei, l-au constrâns pe Lenin să decreteze NEP-ul, riscând altfel să nu mai poată controla nimic şi să piardă dintr-o dată roadele eforturilor unei vieţi întregi. Nu era, totuşi, vorba decât de o pauză tactică şi chiar înainte ca Stalin să relanseze procesul, în 1928-1929, anumite elemente fundamentale ale regimului totalitar continuau să fie puse în practică.

Nicolas Werth subliniază unul dintre principalele astfel de elemente: marginalizarea, excluderea şi, în cele din urmă, exterminarea unor categorii întregi de populaţii, după criterii definite ideologic: "clasele în agonie", "foştii" şi "persoanele periculoase pentru societate" au fost decretate indezirabile din perspectiva sensului istoriei şi a "construirii socialismului". Acest principiu s-a inaugurat încă din 1918 şi a fost înscris chiar în prima constituţie sovietică, confirmat în 1924, generalizat în 1932, prin "paşaportizarea" populaţiei urbane - populaţia satelor nefiind nici măcar autorizată să dispună de această recunoaştere "legală" - şi a ajuns, în timpul Marii Foamete, organizată de putere în anii 1932-1933, şi a Marii Terori, din anii 1937-1938, la ceea ce este cazul să numim "genociduri de clasă". Asta însemnând nu că întregi clase, în sensul sociologic al termenului, ar fi fost exterminate, iar asta pentru simplul motiv că noţiunea de clasă este o ficţiune conceptuală, în realitate, clasele nefiind nici ele mai "pure" decât rasele şi în acest sens fiindu-ne foarte greu, de pildă, să definim cărei clase aparţine un ţăran angajat pentru câteva luni într-o uzină ori un muncitor devenit funcţionar sau maistru. Ci, în sensul în care noţiunea de "clasă", semnificând categorii de populaţie după criterii în acelaşi timp sociologice (ofiţeri, preoţi etc.) şi politice ("duşmani ai poporului"), a fost utilizată pentru a desemna ţinte, fie prin termenul de culac (chiabur) - la ţară, fie sub acela de licenţî - persoanele lipsite de drepturi civile - în oraşe, cu scopul de a le izola de societate, chiar de a le extermina, nu pentru ceea ce făcuseră, ci pentru că erau considerate de către putere "duşmani". Nicolas Werth aminteşte că între 1930 şi 1933, mai mult de 500.000 de familii de lişenţî - 2,2 milioane de bărbaţi, femei şi copii, au fost deportate. De asemenea, din arhive aflăm că în ziua de 15 august 1937, prin ordinul nr. 000486, Nikolai Ejov, şeful NKVD şi artizanul Marii Terori, a ordonat arestarea şi deportarea a peste 18.000 de femei "duşmance ale regimului" împreună cu cei 25.000 de copiii sub 15 ani ai acestora. Tot aici Claire Mouradian subliniază că, în marea lor majoritate, cei 520.000 de ceceni deportaţi în cinci zile, din 23 până în 28 februarie 1944, erau femei, copii şi bătrâni, în vreme ce bărbaţii erau mobilizaţi în Armata Roşie, luptând pentru un regim care le distrugea familiile.

Aşa cum naziştii doreau o Germanie judenrein, Stalin dorea o URSS kulakenrein şi licenţîrein, purificate de orice culac şi de orice licenţî. Paradoxul cel mai mare în această comparaţie este că, din perspectiva naziştilor, evreii erau o populaţie delimitată clar prin legi, evident absurde, dar precise; cine-şi putea dovedi prin acte sorgintea "ariană" nu avea a se teme că va intra în categoria sortită segregării, iar apoi exterminării.

Dimpotrivă, în timpul operaţiei de "paşaportizare" şi în timpul Marii Terori, Stalin a definit populaţiile vizate şi a fixat dinainte, pentru fiecare regiune, numărul de arestaţi, determinând soarta victimelor: prima categorie - executaţi, a doua categorie - deportaţi. Or, aceste cote numerice aveau dimensiuni extensibile în dublu sens. Pe de o parte, ele vizau populaţii desemnate după criterii deosebit de vagi, dar trimiţând la două categorii principale. Încadrarea în prima categorie, corespunzătoare ordinului NKVD nr. 00447 din 30 iulie 1937, referitor la cei desemnaţi drept "foşti" a dus la arestarea în câteva luni a 767.397 de persoane, dintre care 386.798 au fost clasate în prima categorie şi executate imediat fără judecată. Cea de-a doua, delimitată prin diverse ordine emise începând cu iulie 1937 şi până în august 1938, viza naţionalităţi considerate global ca "duşmane" - polonezi, nemţi, baltici, români, coreeni etc., şi a dus la asasinarea în câteva luni a 247.157 de persoane. Or, un studiu atent arată că adeseori victimele nici măcar nu corespundeau criteriilor fixate de Moscova, dar că fuseseră ridicate - adică executate - pentru a îndeplini cotele sau ca expresie a unor reglări de conturi personale.

Pe de altă parte, cotele erau extensibile şi nu rare au fost cazurile când, pentru a-şi dovedi zelul, responsabilii cereau de la Moscova autorizaţia - care evident li se acorda - de a depăşi cotele. Astfel, logica genocidară era la Hitler mai strictă în privinţa definirii populaţiei vizate, în vreme ce la Stalin ea era în acelaşi timp mai extensivă şi mai laxă, categoria de "duşman al poporului" variind în funcţie de circumstanţe - Stalin i-a cruţat vreme de 15 ani pe ofiţerii ţarişti care se alăturaseră, constrânşi, regimului, pentru a-i extermina în 1937. Cât priveşte modalităţile de aplicare - desemnarea duşmanului, izolare socială şi stigmatizare - le regăsim în ambele cazuri, chiar dacă, şi acolo, diferenţa de natură în definirea populaţiilor vizate - rasială sau sociopolitică - a avut efecte asupra caracterului sistematic al sorţii care le era rezervată - în special în ceea ce priveşte exterminarea.

Desigur, era vizată întreaga populaţie sovietică, inclusiv membrii de partid şi aparatul terorii. Totuşi, în cadrul general al acestei terori, se distinge ceea ce Nicolas Werth numeşte "marile operaţii teroriste secrete": Marea Foamete din 1932-1933, Marea Teroare, lichidarea în masă a elitelor din teritoriile ocupate în 1939-1941, deportările de popoare întregi între 1944-1945. Aceste masacre în masă corespund unei politici de genocid de clasă sau de genocid naţional, în sensul juridic al termenului - "intenţia de a distruge total sau parţial un grup social sau naţional ca atare" şi "supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care să ducă la distrugerea sa fizică totală sau parţială ". Masacrele sunt în mod esenţial comandate de o ideologie care afirmă necesitatea exterminării a ceea ce Pierre Hassner numeşte "duşmanul total".

Nikita Petrov subliniază caracterul "raţional" al acestei terori, desigur nu în baza criteriilor noastre morale şi democratice tradiţionale, ci în baza singurului criteriu care contează pentru istoric: aprecierea obiectivă a comportamentului actorilor istoriei, raportată la propria lor viziune despre lume şi la propriile lor valori.

Două dintre principiile centrale ale regimurilor totalitare au fost subliniate de mult de Hannah Arendt: crearea unei stări de atomizare generală a societăţii şi permanenta deplasare a centrelor efective de putere în sânul aparatului de dominare totalitară, cu scopul de a nu lăsa să subziste decât un singur pol de referinţă, conducătorul suprem. La primul punct, se ştie în ce fel Marea Teroare, vizând în chip logic "elementele dăunătoare societăţii" şi "potenţialele" coloane a cincea, dar afectând de o manieră evident aleatorie ansamblul populaţiei, a dus la desăvârşire procesul de atomizare inaugurat de războiul civil din 1918, apoi de colectivizarea forţată. Nikita Petrov arată că această consecvenţă logică a mers până la epurarea partidului şi a conducerii sale, şi chiar a aparatului terorii şi a propriei conduceri, cu scopul de a arăta că nimeni nu este la adăpost, dar şi pentru a răspunde celui de-al doilea principiu, cel al "rotaţiei cadrelor", cu diferenţa că acele cadre care erau "rotate" erau deportate sau exterminate. Această rotaţie a cadrelor, în special cele din NKVD, corespundea unei alte necesităţi: aceea de a forma cadre îndoctrinate. După 1938, cea mai mare parte a responsabililor recrutaţi de NKVD proveneau din partid şi urmaseră studii superioare: fuseseră formaţi după principiile ideologice şi politice ale sistemului comunist, după cum arată Nikita Petrov. Ceea ce putea produce un gigantic turn-over, după sistemul "reprimarea vechilor cadre-promovarea celor noi": la 1 ianuarie 1940, adică la un an după ce se încheie Marea Teroare, aproape jumătate din personalul NKVD era angajat de mai puţin de un an!

Teroarea şi propaganda au fost faţa şi reversul aceleiaşi medalii totalitare, simbolizată de altfel prin acest fapt uimitor: în timp ce Nikolai Ejov era şeful suprem al terorii între 1936-1938 - desigur sub ordinele directe ale lui Stalin, cu care a avut nu mai puţin de 278 de întâlniri la Kremlin în anii 1937-1938, soţia lui, Evghenia Solomonova, era responsabila principalei reviste de propagandă internaţională, URSS în construcţie. Propaganda şi corolarul ei, agitaţia de masă, constituiau un alt aspect al tentativei de a transforma comportamentele şi de a uniformiza concepţia despre lume şi discursul public. Stalin acorda acestui aspect cea mai mare importanţă, atribuindu-şi întreaga responsabilitate a problemei prin decret al Biroului politic în 4 iunie 1934. Asasinarea lui Kirov declanşase un val de rumoare indicând că populaţia nu era convertită la comunism, ceea ce l-a determinat pe Stalin să intensifice represiunea, dar şi controlul şi înregimentarea opiniei, atât a celei populare cât şi a celei partizane. Sarah Davies aminteşte că în acest context a fost lansată prin intermediul cinematografului, al muzicii, al literaturii şi picturii o "revoluţie culturală" cu accente din ce în ce mai populiste, înlocuind treptat vocabularul "de clasă" cu un vocabular "popular". Obiectivul, în parte realizat, era ca indivizii să nu mai facă distincţia între eul privat şi cel public, să ajungă la o gândire şi o vorbire "bolşevice", să se identifice cu valorile puterii şi să fie în imposibilitatea de a formula şi de a exprima identităţi alternative. Operaţia viza în special tinerii, înregimentaţi foarte devreme şi neputând dobândi anterior criterii de referinţă distincte de cele ale regimului. Bineînţeles, şi din fericire, această uriaşă muncă de control şi de îndoctrinare prin propagandă s-a lovit de o serie de limite naturale: slăbiciunea dispozitivului de agitprop, confruntat cu imensitatea teritoriului sovietic, forţa şi diversitatea popoarelor şi societăţilor vizate, aspiraţia spontană spre libertate a numeroşi indivizi.

Sarah Davies atrage atenţia şi asupra faptului că, din raţiuni de carieră, sau dimpotrivă, pentru a rezista regimului, mulţi inşi au dat o utilizare interesată sau fals naivă discursului oficial, până la a-l goli de orice semnificaţie în ultimii ani ai regimului.

Stalin a demonstrat cu strălucire, chiar cu geniu, toată importanţa pe care o acorda acestei preocupări pentru propagandă, atunci când a lansat în direcţia lumii necomuniste, şi în special la adresa democraţiilor, o campanie mondială pe tema Uniunii Sovietice ca ţară a "adevăratei" democraţii. În acest scop el a promulgat în 1936 "Constituţia cea mai democratică din lume" şi a plasat lupta antifascistă în miezul propagandei partidelor comuniste europene între 1935 şi august 1939. Antonio Elorza şi Marta Bizcarrondo arată felul cum Spania, intrată în Războiul civil, a fost principalul teren de experimentare a acestei campanii care, în spatele preocupării propagandistice, îşi ascundea scopul strategic imuabil - revoluţia sovietică - şi avea să ajungă la inventarea formulei "democraţia populară", aplicată încă din 1945 în cea mai mare parte din ţările Europei de Est. Totodată, ei arată cu această ocazie participarea organică foarte strânsă şi totala supunere a Partidului Comunist Spaniol faţă de sistemul totalitar sovietic.

În ce mă priveşte, eu aplic aceeaşi analiză asupra Partidului Comunist Francez, chiar dacă, în situaţia acestuia, Cominternul a fost constrâns să negocieze, confruntat cu un guvern democratic şi un stat de drept deloc decise să lase comuniştii să pună mâna pe putere, dar şi cu o societate franceză destul de pătrunsă de valorile republicane şi creştine pentru a limita potenţialităţile totalitare ale unui partid al cărui aparat era sovietizat. Sistemul comunist, inclusiv în variantele sale de export dinspre URSS, apare deci ca un fenomen totalitar gata format, încă din anii 1932-1938, cu un regim ale cărui baze stabilizate vor persista vreme de decenii: un partid unic condus de un conducător adulat, dominând în totalitate diferitele aparate ale puterii şi represiunii, articulând propaganda şi teroarea cu o mare abilitate şi eficacitate, ducând teroarea la un nivel niciodată atins înainte - în jur de şapte milioane de persoane ucise prin foamete sau asasinate într-un interval de şase ani.

Comparativ cu acest model, Germania nazistă a anilor '30 se înfăţişează ca o copie palidă. Totuşi, Horst Möller arată foarte bine că toate elementele totalitarismului sunt şi aici prezente: cultul şefului şi al unităţii - "un popor, un imperiu, o călăuză" -, controlul opiniei publice prin propagandă şi teroare, o ideologie de includere (poporul, comunitatea) şi de excludere (rasa, noţiunea centrală de "duşman al poporului"), mobilizarea ideologică a populaţiei, suprimarea oricărei opoziţii politice, înfiinţarea unui sistem concentraţionar, rolul decisiv al poliţiei politice.

Totuşi, cum remarcă Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim "regimul nazist nu devine totalitar pe faţă şi pe faţă criminal decât începând de la declanşarea războiului, la 1 septembrie 1939". Cauza acestui fenomen este triplă. În primul rând, concepţia despre putere nu era, la vremea aceea, la fel de totalitară la nazişti şi la comunişti. Cum subliniază Horst Möller, spre deosebire de URSS unde Lenin a distrus imediat vechiul regim "burghez", Hitler, ajuns la putere pe cale legală, a fost obligat, până la război, să lase să coabiteze puterea nazistă cu statul german tradiţional - în special cu aparate de stat puternice ca armata, justiţia, poliţia -, iar Constituţia de la Weimar nu a fost oficial abrogată de către regimul nazist; numai treptat au putut naziştii să infiltreze şi apoi să controleze statul până la a-l transforma într-un stat partizan şi finalmente în Statul-SS descris de Eugen Kogon. În vreme ce Stalin reafirma încă din 1929 preeminenţa absolută a partidului asupra statului - chiar sovietic - şi a persoanei sale asupra partidului - suprimând prin teroare orice concurenţă şi manipulând cu abilitate diversele aparate -, Hitler nu şi-a putut exercita puterea decât prin intermediul unui aparat policratic unde el era arbitrul suprem al aparatelor concurente. Această persistenţă, până la un punct a statului tradiţional şi legal, şi această lipsă de unitate în comandă au stăvilit, până la război, potenţialităţile totalitare ale mişcării naziste aflate la putere.

Al doilea factor de inhibiţie l-a constituit caracterul eterogen al ideologiei naziste. Ideologia comunistă era o construcţie extrem de coerentă, elaborată de Lenin, sistematizată şi popularizată de Stalin, prin intermediul unei vulgate unice. Dimpotrivă, după cum arată foarte bine Stefan Breuer, ideologia nazistă era un agregat compus din trei curente ideologice distincte şi chiar concurente adeseori: naţionalismul volkish, antietatist şi comunitarist; "naţionalismul nou", etatist şi pseudomodernizator; neo-aristocratismul, fondat pe preeminenţa rasei ariene, care s-a impus treptat în condiţiile războiului prin intermediul mecanismului puterii SS/SD/Gestapo, aflată sub autoritatea lui Himmler. Hitler rămânea deschis la diversele curente, fiind punctul de convergenţă pe principalul lor teren comun: antisemitismul.

În sfârşit, până la război, teroarea instituită de nazişti a fost limitată. Jean-Marie Argelès reconstituie minuţios faptele. Din februarie 1933 până în august 1934 - Noaptea cuţitelor lungi - au fost asasinate între 500 şi 600 de persoane, în principal adversari politici, şi între 60.000 şi 90.000 au fost internate în primele şase lagăre de concentrare; numai 3.000 au fost menţinute în detenţie după august 1934. Noaptea de cristal îndreptată împotriva evreilor a făcut o sută de victime. În total, naziştii au comis, în perioada cuprinsă între februarie 1933 şi august 1939, între 7.000 şi 9.000 de asasinate, la o populaţie de peste 60 de milioane de locuitori. Lagărele de concentrare numărau 7.500 de deţinuţi la începutul anului 1937 şi 24.000 în octombrie 1938, după Anschluss şi ocuparea Regiunii Sudete. În fine, în jur de 550.000 de nemţi au luat calea exilului, dintre care 75.000 de "politici", restul fiind evrei. Asemenea represiune este desigur enormă şi traumatizantă pentru o ţară democratică ce nu a cunoscut niciodată acest tip de teroare, dar ea nu se compară nici cu cea practicată de comunişti în aceeaşi perioadă în URSS, nici cu aceea practicată de nazişti după 1 septembrie 1939 în ţările ocupate şi chiar în Germania.

Horst Möller insistă asupra a două caracteristici majore ale regimurilor totalitare, care au contribuit în mare măsură la fascinaţia pe care au exercitat-o şi la triumful lor, chiar provizoriu: crearea unei noi elite şi proiectul modernizării. În Germania ca şi în URSSS - dar şi în Partidul Comunist Francez şi în cel spaniol -, puterea totalitară s-a pretins creatoarea unei noi elite. Desigur, ea a produs, cu milioanele, membri de partid meniţi să înregimenteze societatea în ansamblu, din leagăn, până la mormânt. Dar e necesar să nu pierdem niciodată din vedere că aceste elite nu trebuie înţelese în accepţia sociologică a termenului, anume aceea de "clasă competentă", formată din persoane selecţionate după criteriul excelenţei profesionale, ci în accepţia totalitară a termenului, de "clasă conducătoare" caracterizată prin fidelitatea faţă de regim şi supunerea necondiţionată faţă de dictator.

În acelaşi fel, URSS şi Germania nazistă au lăudat pe toate tonurile superioritatea modernizării "lor", care prin intermediul planului sau al mobilizării maselor, trebuia să lase în urmă economia capitalistă epuizată, lovită mortal de Marea Criză şi sortită să ajungă "la groapa de gunoi a Istoriei". Urmarea se ştie: Germania nazistă a fost zdrobită, mai întâi de superioritatea materială a adversarilor, iar URSS a sfârşit prin a se prăbuşi fiindcă s-a angajat într-o cursă a înarmărilor cu Statele Unite, deşi nu avea nici mijloacele economice nici pe cele tehnice de a o face. În realitate, aceste regimuri au putut crea iluzii, folosind masiv şi în premieră metodele moderne de a influenţa masele şi tehnicile puterii: cinematograful, avionul, radioul etc. Dar procesul de modernizare a fost în permanenţă contrabalansat de povara unei ideologii premoderne (volkish) sau antimoderne, impunând prin intermediul principiului şefului suprem un sistem ierarhic în care orice autonomie de decizie şi orice asumare de responsabilitate erau combătute şi unde ideologii treceau înaintea specialiştilor profesionişti, unde grupurile sociale susceptibile să dinamizeze modernizarea erau lichidate şi ideologia luptei radicale între "prieteni" şi "duşmani" interzicea schimburile care stau la baza modernităţii.

La prima vedere, pare un adevăr incontestabil faptul că războiul a fost un factor de accelerare a procesului totalitar. Un examen atent indică totuşi că, în ce priveşte fascismul, lucrurile sunt mai complicate. Pierre Milza arată astfel că războiul declanşat de Italia împotriva Etiopiei în octombrie 1935, pe urmă intervenţia ei masivă în războiul civil spaniol, a produs un val de exaltare colectivă şi mobilizarea populaţiei în jurul Ducelui, întărind consensul. Faptul a facilitat o radicalizare a regimului într-un sens totalitar prin intermediul evoluţiei autoritare a instituţiilor sale şi, mai ales, fascizarea societăţii - nu numai prin întărirea controlului partidului asupra organizaţiilor de masă (sindicate, tineret etc.), dar, cu termenii lui Pierre Milza, prin voinţa de a "crea un om nou şi de a transforma masele într-o comunitate organică unitară identificându-se cu Statul". Regăsim ideea de a favoriza apariţia unei noi elite capabile să ducă la bun sfârşit proiectul ideologic - crearea unui nou Imperiu Roman. Constatăm deja ceea ce Wolfram Pyta şi Andrzej Paczkowski vor dezvălui mai departe: încă din 1939-1940, respectiv în cazul german şi în ocuparea Poloniei de către Hitler şi Stalin, războiul a creat un climat favorabil abandonării valorilor civilizaţiei creştine şi ascensiunii barbariei. Totuşi, Ducele va face în aşa fel ca partidul să nu poată controla aparatul de stat; în cele din urmă, fascinaţia din ce în ce mai mare exercitată asupra lui de modelul hitlerist l-a atras tot mai mult pe orbita nazistă, până la punctul de a introduce legislaţia rasială în Italia, şi până la căderea sa finală.

Pentru Stalin, pactul germano-sovietic din 23 august 1939 avea un caracter profund "raţional". Cheia acestuia se ascundea în protocoalele secrete care îl însoţeau şi care implicau trei garanţii: în virtutea pactului, Germania avea să atace Polonia şi URSS avea ocazia să pună mâna pe partea estică a Poloniei, pe Statele Baltice, pe Basarabia şi Bucovina de Nord; pe de altă parte, acest război cu Polonia avea să provoace între Germania şi democraţiile franceză şi britanică un conflict care urma să fie lung şi distructiv; în fine, URSS avea să facă totul pentru a sta deoparte, aşteptând ca protagoniştii, epuizaţi, să devină o pradă uşoară pentru expansionismul revoluţionar. Vreme de aproape doi ani, acest scenariu a fost urmat ad litteram, dar înfrângerea Franţei în patru săptămâni avea să modifice serios raportul de forţe între URSS şi Germania şi să compromită un plan calculat cu atâta grijă.

Examinând divergenţele de interpretare privind resorturile pactului germano-sovietic şi în special explicaţiile care susţin că atitudinea lui Stalin a fost dictată exclusiv de considerentele geopolitice tradiţionale, Yves Santamaria aminteşte pertinent că dictatorul sovietic era mânat în primul rând de considerente ideologice. Într-adevăr, în ziua de 7 septembrie 1939, Stalin l-a primit pe Gheorghi Dimitrov, şeful Cominternului, şi i-a explicat adevăratele raţiuni ale răsturnării alianţelor: dorinţa de a provoca un război între statele imperialiste, de a rămâne complet deoparte de război şi de a profita de epuizarea la care acestea nu vor întârzia să ajungă în câţiva ani, pentru a exporta revoluţia în toată Europa. Era doctrina leninistă în stare pură şi Yves Santamaria are dreptate să insiste asupra faptului că şi dacă, asemeni lui Stalin, ei pot să ţină cont, în mod pragmatic, de posibilităţile reale pe care situaţia le oferă, demersul politic "raţional" al şefilor totalitari este comandat în primul rând de concepţia lor despre lume, ea însăşi rod al culturii lor politice specifice; în cazul dat, o cultură partizană polarizată, axată pe noţiunea de "duşman" şi vizând la extinderea mondială a sistemului sub numele de "socialism" sau de "dominare a rasei ariene". Dacă pentru Stalin războiul nu a fost un semnal pentru o schimbare de proporţii a terorii - dovedise deja între 1929-1938 de ce era în stare - el a fost dimpotrivă semnalul reactivării spiritului de cucerire al comunismului, pe care Lenin fusese obligat să-l mai domolească provizoriu după deruta Armatei Roşii la Varşovia, în vara lui 1920. Mişcarea de expansiune a cunoscut primul său apogeu în 1945.

Pentru Germania, războiul nu a fost semnalul cuceririi - destul de avansată prin recuperarea Regiunii Sarre, prin Anschluss, ocuparea Regiunii Sudete şi distrugerea Cehoslovaciei - ci mai degrabă semnalul dezlănţuirii terorii, despre care s-a văzut că fusese până atunci relativ limitată. După Wolfram Pyta, care examinează natura războiului dus de nazişti - război de expansiune, război total sau război de exterminare -, Hitler a nutrit obiective care au putut fi contradictorii până la un moment dat. Dar cel mai important lucru în ochii lui Hitler era participarea unor întregi categorii de cetăţeni germani la un război ideologic şi rasist, care nu venea din antisemitismul exterminator "congenital" propriu germanilor, ci, într-o măsură mult mai mare, din climatul totalitar intens instaurat de război, legitimând barbaria.

Vom asista la reactivarea unei predispoziţii către violenţă manifestată în timpul Primului Război Mondial, pe front, apoi, în anii 1920-1930 în sânul grupurilor paramilitare şi al mişcărilor totalitare. După studiul lui Santamaria, despre URSS, Pyta subliniază importanţa decisivă a factorului ideologic în politica externă a celui de-al Treilea Reich şi în războiul pe care acesta l-a declanşat. Împotriva Poloniei, Reichul a dus o politică antipoloneză - de expulzare şi de colonizare - şi antievreiască. Împotriva URSS, el a dus un război antibolşevic, antievreiesc şi antislav. Pyta aminteşte că Einsatzgruppen, înainte de a masacra în masă evrei şi comunişti în teritoriile sovietice ocupate, fuseseră create pentru a interveni în Polonia, unde au asasinat o parte a elitei poloneze şi evrei.

Polonia este un obiect de studiu privilegiat pentru istoricul regimurilor totalitare, fiindcă a fost singura ţară ocupată simultan de principalele două regimuri de acest tip. Andrzej Paczkowski scoate în evidenţă similitudinea dintre metodele naziste şi cele sovietice: jaful generalizat al bogăţiilor, pauperizarea sistematică a populaţiilor, egalizarea în jos, a condiţiilor. Politica aceasta a fost agravată de sovietici prin distrugerea oricărei proprietăţi private şi de către nazişti prin închiderea evreilor în ghetou.

În ambele cazuri, teroarea a vizat mai întâi naţiunea poloneză considerată ca o "naţiune duşmănoasă". Ea a vizat, apoi, grupurile duşmănoase. Elitele - funcţionari, burghezi, industriaşi, preoţi, ofiţeri, cadre didactice - au fost o ţintă comună naziştilor şi sovieticilor; ordinul semnat de toţi membrii Biroului Politic în 5 martie 1940 comandând executarea a 25.700 de polonezi (dintre care 4.500 la Katyn) se justifică astfel: sunt "duşmani înrăiţi ai puterii sovietice, plini de ură împotriva regimului sovietic". Alte grupuri constituiau ţinte specifice - evreii, chiaburii (culacii). În ambele cazuri, populaţiile au fost deportate în masă în lagăre de concentrare, au fost supuse transferurilor în alte zone geografice, duse în lagăre de muncă forţată şi încorporate cu forţa în armata ocupantului.

Dar aspectul cel mai semnificativ - şi aici Paczkowski şi Pyta sunt de acord - constă în impactul pe care aceste ocupaţii totalitare l-au avut asupra societăţii. Apăsând pe toate resorturile urii - de clasă, de naţiune sau de "rasă" - puterile totalitare au exacerbat până la un nivel extraordinar toate tensiunile existente între comunităţi, etnii, grupuri sociale, până la a le da dimensiunea iremediabilă a asasinatului, care schimbă natura conflictelor preexistente. Acesta a fost cazul - de acum faimos - al pogromului din 10 iulie 1941, de la Jedwabne - un orăşel din Polonia, ocupat de sovietici în 1939 -, în timpul căruia polonezii, sistematic şi cu bună ştiinţă incitaţi de nemţii care tocmai invadaseră regiunea, i-au forţat pe evrei să dea jos o statuie a lui Lenin recent urcată pe soclu de către ocupanţii comunişti şi să sape o groapă mare în care, după ce au aruncat statuia, au fost masacraţi evreii. Extraordinar exemplu privind felul în care naziştii îşi duceau războiul ideologic împotriva "iudeo-bolşevismului".

Tocmai asupra cauzelor şi implicaţiilor antisemitismului nazist revin insistent Joël Kotek şi Maxime Steinberg, în special asupra problemei genocidului. Ei reexaminează mai întâi în detaliu cronologia care duce de la "soluţia globală" privind soarta evreilor la "soluţia finală". În acord cu Wolfram Pyta, ei subliniază importanţa profeţiei hitleriste din 30 ianuarie 1939, care expune clar alegerea "raţională" a lui Hitler în logica ideologiei sale: dacă va izbucni un război mondial, acesta va fi reacţia la tentativa de bolşevizare a lumii şi nu va putea în consecinţă să ducă decât la exterminarea evreilor. Din acest punct de plecare nu rămâne decât să refacem traseul parcurs. Desigur, atacul german împotriva URSS a declanşat deja procesul de exterminare a evreilor şi comuniştilor în teritoriile sovietice ocupate. Dar încă nu e vorba aici decât de o decizie parţială. Ideea de a extinde masacrul evreilor din URSS la toţi evreii din Europa pare să fi apărut la jumătatea lui august 1941, în zilele care au urmat proclamării Chartei Atlanticului, de către englezi şi americani, care, între altele, anunţau voinţa lor de "a distruge tirania nazistă". Începeau să prindă contur condiţiile de realizare a profeţiei hitleriste din 30 ianuarie 1939. În scurtul răgaz politic, Hitler înţelesese că era de acum inutil să mai menajeze lobby-ul evreiesc, care, în ochii lui, conducea Statele Unite.

Totuşi, elementul decisiv era de ordin ideologic: odată cu Charta Atlanticului războiul european devenea potenţial mondial şi, deci, exterminarea "rasei evreieşti" ajungea la ordinea zilei. Încă din 15 octombrie 1941, primele convoaie de evrei germani au plecat spre Est, unde au fost masacraţi la sfârşitul lui noiembrie. În decembrie, erau întrunite toate condiţiile profetizate de Hitler: în 5 decembrie, contraofensiva sovietică de la Moscova a provocat primul dezastru militar german; în 7 decembrie Japonia a atacat Statele Unite la Pearl Harbor; iar la 11 decembrie, într-un mod aproape gratuit, Hitler a declarat război americanilor. De acum conflictul era efectiv mondial. În 12 decembrie, în timpul unei reuniuni secrete a tuturor şefilor, Führerul şi-a anunţat intenţia de "a face evreimea tabula rasa". Punerea în aplicare a exterminării sistematice a început la puţin timp după această întâlnire, la Chelmno, unde primele gazări în camioane avuseseră loc deja în 7 decembrie.

Joël Kotek şi Maxime Steinberg examinează din nou conferinţa de la Wannsee din 20 ianuarie 1942 şi subliniază conflictele de natură logică revelate aici. Logica ideologică impunea exterminarea totală a evreilor, dar logica politică implica prudenţa în cazul evreilor căsătoriţi cu germani, al celor cu sânge amestecat. În fine, logica economico-militară voia ca numeroşi evrei să fie cruţaţi din cauza serviciilor pe care le aduceau în producţie. Cei a căror muncă era indispensabilă armatei trebuiau să fie exceptaţi. Pentru ceilalţi, Heydrich a conceput diferite metode inventând conceptul de "exterminare prin muncă" în lagăre.

În definitiv, exterminarea evreilor este rezultatul convergenţei mai multor factori: ideologia antisemită a naziştilor, lipsa de protecţie a evreilor din partea altor state, nu întotdeauna uşor de realizat în Europa ocupată, date fiind în acelaşi timp secretul de care era înconjurat genocidul şi presiunile exercitate de nazişti - războiul de exterminare împotriva "iudeo-bolşevismului" în Est şi complicitatea unei părţi a elitelor şi a societăţii germane.

În sfârşit, Joël Kotek şi Maxime Steinberg abordează chestiunea controversată a "unicităţii Shoah", "acest eveniment fără echivalent" şi, în special, comparaţia cu crimele în masă comuniste în URSS. Oricine va fi de acord cu diferenţa fundamentală între un lagăr de concentrare şi un centru de exterminare, şi cu ideea de a evita prea eliptica formulă de comparare dintre Gulag şi Auschwitz - cel puţin în privinţa acelei părţi a Auschwitzului care era un centru de exterminare. Dar, pe fond chestiunea rămâne, după părerea mea, deschisă, mai ales în ceea ce ţine, în ideologia şi practica comunistă, de genocidul de clasă, de exemplu în timpul foametei din Ucraina din 1932-1933 care-i viza anume pe ţărani - bărbaţi, femei, copii, adică în jur de şase milioane de morţi în nouă luni - refractari la colectivizare şi pe care regimul i-a stigmatizat sub numele de "chiaburi" (culaci), sau, de exemplu, prin ordinul nr. 00447 al NKVD din 30 iulie 1937, care condamna la deportare sau la execuţia fără judecată pe cei "condamnaţi de istorie". Claire Mouradian aminteşte tot aici calvarul popoarelor caucaziene, deportate în masă în 1944-1945, care, deşi nu au fost direct exterminate, au fost dezrădăcinate, distruse ca naţiuni ce-şi vedeau soarta înscrisă într-o logică răspunzând, conform criteriilor juridice internaţionale, definiţiei genocidului. Autoarea arată, de altfel, că acest comportament era unul moştenit din practicile colonizatoare ale imperiului ţarilor şi ale Primului Război Mondial, în timpul căruia, în Rusia, lupta împotriva duşmanului dinafară s-a extins rapid asupra duşmanului din interior.

Dacă scopurile războiului lui Hitler erau diferite şi uneori contradictorii, cele ale lui Stalin erau clare şi omogene, comandate de această declaraţie din Pravda, 14 februarie 1938: "Leninismul ne învaţă că victoria definitivă a socialismului, ca imposibilitate de revenire la relaţiile burgheze, nu este posibilă altfel decât la scară internaţională (...). Victoria definitivă a socialismului presupune o garanţie totală împotriva încercărilor de intervenţie şi, în consecinţă, de restauraţie". În acest sens, Françoise Thom ne arată felul în care politica lui Stalin a fost ghidată în permanenţă de voinţa de a extinde puterea comunistă, inclusiv printr-o strategie ofensivă confirmată clar la 23 august 1939, dar cu condiţia prealabilă decisivă de a menţine prin toate mijloacele la putere mişcarea totalitară. În această privinţă proba războiului a revelat numeroase conflicte latente, între aparatul de stat şi cel de partid, între ideologi şi tehnocraţi. În prima fază a războiului, catastrofică pentru sovietici, Stalin a estompat puterea partidului, iar organismele guvernamentale au beneficiat de o autonomie mai largă, în special complexul militaro-industrial. Dar imediat ce spectrul înfrângerii s-a îndepărtat, ideologia a revenit în forţă pentru a ajunge, încă din 1944, la o reluare a terorii în masă, cu unul dintre evenimentele majore - deportarea popoarelor din Caucaz şi Crimeea, expus aici de Claire Mouradian.

Rămânea, în ceea ce priveşte perioada războiului, să examinăm cazul Franţei. René Rémond subliniază faptul că regimul de la Vichy, în faza lui finală, a cunoscut un moment totalitar, ale cărui origini le explorează Bernard Bruneteau. Acesta arată ponderea pe care cultura revoluţionară, aflată în miezul culturii politice franceze, a avut-o în timpul Ocupaţiei, permiţând o analogie a dinamismului, voluntarismului, mesianismului regimului hitlerist cu faza totalitară a Revoluţiei franceze. Triumful nazist din iunie 1940, dincolo de obişnuitele tentative de manipulare a ocupanţilor şi de oportunismul celor ocupaţi, a incitat puternic numeroşi intelectuali, mai ales dintre cei de stânga, să-şi clarifice itinerariul personal prin intermediul adeziunii la colaborare. Împotriva individualismului liberal inaugurat în 1789, ei au optat definitiv pentru comunitarismul reactivat în 1792 de către iacobini, armata Rinului şi sans-culottes, cu lozinca sanctificării maselor şi cu ştergerea valorii persoanei, mitul voinţei generale ajungând la refuzul democraţiei reprezentative şi la adeziunea la o "democraţie totalitară", a cărei încarnare erau Hitler, Mussolini şi chiar Stalin. Dacă înfrângerea din 1940 a constituit pentru aceşti intelectuali şocul decisiv, mişcarea venea mai de departe, cum o dovedeşte următoarea declaraţie a lui Denis de Rougemont din 1938: "Bine sau rău, aceşti doi oameni (Stalin şi Hitler) au răspuns la chemarea neliniştită şi inconştientă a epocii lor. Ei au refăcut, cel puţin provizoriu, o măsură, impunând un ţel comun acţiunii şi gândirii. Şi în acest sens, sunt adevăratele genii ale secolului, atunci când vorbim despre ideea de a construi". Angoasa morţii fizice, sociale şi naţionale - stârnită de Marele Război, Marea Criză şi de înfrângere - a spulberat orice reacţie de bun simţ şi a suscitat fascinaţia pentru promisiunea unei noi societăţi.

Sfârşitul războiului a fost marcat de un bilanţ diferit. El a fost foarte clar pentru cele două regimuri totalitare europene - fascismul şi nazismul - strivite militar şi unanim condamnate pe plan politic şi moral. A fost foarte clară, de asemenea, victoria militară a URSS, care, după ce trecuse pe lângă catastrofă în primul an al războiului, a reuşit o redresare spectaculoasă şi apoi şi-a văzut drapelul fluturând deasupra Berlinului. Dar pentru democraţiile franceză, engleză şi americană, bilanţul a fost foarte amestecat. Desigur, ele ieşiseră învingătoare, dar cu preţul unei alianţe ale cărei costuri nu sunt încă evidente la conferinţa de la Ialta, cu câteva luni înainte de sfârşitul războiului. Roosevelt şi Churchill nu erau chiar aşa de naivi încât să creadă că Stalin se va întoarce la situaţia de dinainte de 23 august 1939 şi, după ce cedaseră seducţiei universale a Stalingradului, se resemnau cu gândul că învingătorul acestei bătălii decisive dispunea de o sferă de influenţă în Europa Centrală şi de Est. Ei vedeau această influenţă ca pe una de tip geopolitic tradiţional şi erau chiar gata să admită o doză de manipulare a vieţii politice interne a ţărilor aflate în această zonă.

Dar Georges-Henri Souttou ne arată că liderii democraţiilor nu îşi imaginau, atunci, ceea ce avea să se producă: sovietizarea completă a zonei care-i revenise lui Stalin, pentru care numai o ţară comunistă, totalmente controlată de Moscova, putea fi o ţară "prietenă". În parte, divizaţi de urmărirea propriilor lor interese, dezinformaţi de propaganda comunistă şi de remarcabilele abilităţi de manipulator şi de actor ale lui Stalin, ei nu pătrunseseră natura totalitară a comunismului sovietic şi logica sa de control total a propriei sfere de influenţă. Astfel, aproape pe neobservate, a intervenit cea de-a treia amputare a Europei: după cea din noiembrie 1917 care despărţise Rusia de Europa, şi cea din 1939-1941, care smulsese jumătate din Polonia, Ţările Baltice, Basarabia, Bucovina de Nord şi o parte din Finlanda, partea occidentală a continentului îşi vedea partea estică separată de ceea ce Churchill va numi foarte curând "cortina de fier". Şi, aşa cum subliniază Jean-François Soulet, chiar şi după declanşarea Războiului Rece - pe care l-am putea considera foarte bine, cel de-al Treilea Război Mondial - şi până la moartea lui Stalin, numeroşi conducători occidentali nu au perceput natura exactă a regimurilor comuniste instalate la est de Oder şi de Neisse.

Totuşi, regimul sovietic nu prea se schimbase: după ce-şi arătase un chip în care se amestecau severitatea cu tentativele de seducţie, sistemul totalitar îşi manifesta din nou adevărata natură teroristă. Lucrul a fost foarte limpede în cazul Ţărilor Baltice încorporate în URSS, de care se ocupă în acest volum Elena Zubkova.

Dar sistemul comunist nu s-a mulţumit cu acest triumf. Hotărât să promoveze expansiunea mondială şi beneficiind de enormul prestigiu atribuit ideologiei şi regimului său, el s-a răspândit cumva peste tot, în special în partea democratică a Europei, unde PCF se dovedea elevul silitor al bunului învăţător Stalin. După ce cochetase vreme de doi ani şi jumătate cu ideea democraţiei, Maurice Thorez nu le ascundea militanţilor săi, în iunie 1947, cum arată aici Philippe Buton, că "democraţie populară" şi "dictatură a proletariatului" nu erau două denumiri ale aceluiaşi produs: regimul totalitar comunist. Şi în timp ce Pierre Rigoulot ne reaminteşte toate obstacolele pe care PCF le-a pus ani de-a rândul oricărei tentative de a dezvălui acest adevăr - prin procesul lui Kravcenko, de exemplu, sau cel al lui David Rousset -, Marc Lazar demontează minuţios resorturile acestui mecanism complex prin care, după război, un partid totalitar a reuşit să se impună în viaţa politică, socială şi culturală a unei ţări democratice şi să obţină aici o influenţă de masă care i-a permis să supravieţuiască mai mult de cinci decenii, inclusiv după prăbuşirea sistemului care a determinat crearea lui.

După această lungă incursiune în esenţa regimurilor totalitare europene, în special în a celui comunist şi nazist - comparaţia se impune în chip aproape "natural", atât de numeroase şi uneori spectaculoase sunt similitudinile dintre ele; conceptul de totalitarism apare ca inevitabil, chiar dacă, aşa cum arată Michael Burleigh, el întâmpină numeroase dificultăţi când e vorba să fie acceptat într-o universitate anglo-saxonă (dar şi franceză) unde ştiinţele umane au fost vreme îndelungată dominate de ideologia marxistă, de prestigiul ideii revoluţionare şi de antifascism. Jacques Julliard aminteşte energic acest lucru ridicând problema posibilităţii de a compara şi a datoriei de a compara. El este cel mai indicat să facă această reflecţie întrucât a publicat încă din 1972 cea de-a treia parte a operei fundamentale a Hannei Arendt, consacrată în mod special sistemului totalitar, şi a făcut acest lucru chiar în momentul când, pentru prima dată în Franţa, sunt prezentate cele trei aspecte ale acestei probleme majore. Jacques Julliard mai subliniază că, în contradicţie cu o idee preconcepută şi vehiculată adesea pe scară largă, ideea de a compara cele două regimuri totalitare nu este câtuşi de puţin un produs al Războiului Rece, ci a apărut încă de la începutul anilor '20 şi a cunoscut o formidabilă popularitate până în iunie 1941.

Nu putem decât să fim de acord cu accentul pus pe războiul din 1914-1918, această conjunctură de criză - numită de Freud "boala civilizaţiei" şi de Lenin "criza revoluţionară" -, care a permis apariţia totalitarismului. Dar nu mi se pare că războiul ar fi resortul fundamental. El nu a fost decât ocazia pe care au ştiut să o exploateze curentele, forţele şi oamenii profund antimoderni pentru a distruge această lume liberală şi individualistă care se năştea, în dureri, din societăţile tradiţionale, societăţi în care, vreme de milenii, comunitatea a dominat individul.

Războiul din 1914-1918 a dus la înfruntarea, într-un teribil carnagiu, a unor ţări care, de un secol, erau agenţii acestei modernizări. Astfel, el a avut aerul că delegitimează societatea nouă întruchipată de Occident şi simbolizată de economia de piaţă şi democraţia reprezentativă. Şi, bineînţeles că el a delegitimat-o în ochii adversarilor săi naturali - societăţile tradiţionale -, dar de asemenea şi în ochii unora dintre partizanii săi care au crezut că pot realiza ceva mai bun şi într-un interval de timp mai scurt. În loc să încerce să consolideze ceea ce dobândiseră, aceştia au ales fuga înainte în utopia comunistă sau mitul naţional şi rasial. Dar al Doilea Război Mondial şi apoi al treilea - Războiul Rece - au reimpus cu tărie termenii inconturnabili ai dezbaterii: democraţie sau totalitarism.

Rămâne de văzut dacă la 11 septembrie 2001 nu am intrat în cel de-al Patrulea Război Mondial, acela care va opune încă o dată această societate, numită, în parte pe nedrept, "occidentală" - fiindcă ea este opera a numeroase ţări "orientale" - principalei redute de rezistenţă a societăţilor tradiţionale, lumea musulmană, unde un pol extremist de vocaţie totalitară a apărut din 1979, în Iran, în Afganistan şi în Arabia Saudită. Doar viitorul ne va spune dacă fenomenul totalitar a fost doar o paranteză în inima secolului al XX-lea, deschisă la 7 noiembrie 1917 şi închisă în august 1991, sau dacă el îşi continuă drumul, sub o formă nouă, în secolul al XXI-lea.

Notă:
[1] Cent fois sur le métier - expresie intraductibilă preluată de la Boileau, care indică necesitatea de a perfecţiona în permanenţă rezultatul muncii (n.tr.).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer