Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De-a baba-oarba

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

12. Inoportune apariţii nocturne!


Vlad Muşatescu

24.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Cam într-un ceas (plus ceva mărunţiş), izbutesc s-ajung la "moara din dud". Nu-i chiar o performanţă, pentru un Fiat 600.
Nu ştiu ce Dumnezeu o fi avînd "Bombiţa", dar simt că-mi triturează nervii de parcă i-ar pisa într-un mojar.
Am fost silit să opresc din două în două minute. Minimum. E drept însă că şi cu benzina sînt pe sfîrşite. Mereu pene. De tot felul. De motor, de curent, de cauciuc şi chiar de... găină. Că era cît pe ce să calc şi-o orătanie domestică (dar scăpată pe uliţa civică).
Mîine, după o noapte odihnitoare, în care sper să dorm buştean, ca un dulce copil (bine dezvoltat), îi extirpez toată măţăraia electrică. O demolez, fir-ar să fie ea de "Bombiţă". Barem să ştiu precis ce se-ntîmplă. După aia, o montez la loc. Dacă voi mai putea!...
Trag maşina chiar lîngă tindă. Oricît sînt eu de abilitat în arta şofatului, reuşesc totuşi să patinez lejer pe fînul de curînd cosit, proptindu-mă cu masca "Bombiţei" de talpa costelivei construcţii. Dar, fără avarii notabile. Numai bara din faţă a suferit vag, în partea dreaptă, unde pare să aibă un soi de cucui. Dar şi acesta-i invers, prezentînd o bolfă alveolară interioară. Nu-i nici primul şi, nici ultimul. Barele celelalte arată mult mai rău. Sînt vreo cinci, adăpostite în garaj, unde ruginesc în pace şi onor.
Nu mă mai satur privind "moara dintr-un dud". Liniştea ce mă înconjoară - cu excepţia unor gîlgîituri suspecte emise de radiator - pur şi simplu mă terifiază. Nu-mi vine a crede că mai poate exista o asemenea oază silenţioasă pe planeta noastră poluată de zgomot.
Pînă să descindă amurgul, decid că-i cazul să mai dau ocol morii.
Poezia pe care o degajă în cantităţi industriale se datorează atît emoţiei generate de vechimea construcţiei, pesemne de ordinul cîtorva secole (minimum două), cît şi îmbunătăţirilor întreprinse - probabil de actualul proprietar - în spiritul respectării stilului bătrînilor meşteri de odinioară.
După ce pătrund în interior, constat urgent că una-i afară şi alta-i înăuntru.
Nu mai există nimic din ceea ce se cheamă moară. A dispărut orice instalaţie. Au dispărut şi pietrele, şi coşul pentru turnarea grăunţelor, şi cîntarul, şi sacii, şi scafele.
Socotind pe degetele de la mîna dreaptă, unde am cinci, moara posedă trei încăperi. Mari şi late.
Living-room-ul, adică "odaia mare" în limbajul folcloriştilor locali, căptuşit de lemn de tei, doar rindeluit, conţine o masă, patru scaune, un bufet şi-o laviţă, tot din lemn brut, şi tot de tei, dar prezintă o ciudăţenie. Una singură. Şi bună. Anume, bufetul. Care ascunde un frigider cu compresor, unde s-ar putea adăposti şi-o carcasă întreagă de bou. Din păcate, suspomenitul frigider nu are în păstrare decît trei sticle borţoşele. Pline cu un lichid binecunoscut mie.
O cameră, mai puţin încăpătoare (pesemne că-i dormitorul), n-are decît un pat. Dar pat, nu glumă. De patru persoane. Cel puţin. Dar, din stejar masiv. Numai un buldozer l-ar putea muta din loc. În pofida masivităţii, somiera se dovedeşte de-o supleţe şi moliciune fantastice. Cea de-a treia încăpere trebuie considerată bucătărie. Dar, şi sufragerie de toate zilele. Depistez de la prima vista un aragaz cu două ochiuri tari (adică din fontă, nu din ouă), o butelie, o măsuţă cu muşama cow-boy (în carouri), un bufeţel pentru vase, plin cu străchini, blide, linguri, furculiţe, cuţite, linguriţe. Pretutindeni, identific diverse agregate electro-menajere: rîşniţă cu motor, ibric cu ştecher, dispozitiv de prăjit pîine şi multe alte chestii asemănătoare.

Întrucît cineva paraşutează o înserare de basm, renunţ să mai examinez anexele. Las pentru mîine camera, pivniţa, podul, magazia, garajul (fost, probabil, grajd) şi bojdeuca pentru utilajul agro-alimentar. Vorba populară: "ce nu poţi face azi!...".
Dealtfel, apreciez că mi se cuvine, înainte de culcare, şi-o mică gustare. Recomandarea dieteticienilor, care se referea la suprimarea cinei, o fi ea sănătoasă, dar la ei acasă. Nu în condiţiile aerului tare de la Colţiilupchii care modifică metabolismul.
Acum, după ce am experimentat cu brio modestele mele aptitudini culinare, trebuie să mărturisesc sincer, cu mîna pe cord, că... aragazul a funcţionat ireproşabil, generînd o frumoasă flacără roşie şi foarte puţin fum.
Prăjitorul de pîine s-a dovedit a fi la înălţime. Pe raftul cel mai de sus al bufetului. L-am probat cu pesmeţi dietetici, gata prăjiţi din fabrică, neavînd alt produs de panificaţie la îndemînă.
Rîşniţa electrică de cafea, după ce-a manifestat unele ezitări mecanice, a dat rezultate din cele mai satisfăcătoare, emanînd şi-un smog plăcut mirositor. Dar cafeaua, pe care o prăjisem într-o ulcică (pînă îi sărise smalţul), deoarece cam trăsese niţică apă (dar curată, din torent), reuşise să acopere aromele chimice ale izolaţiilor arse, de la motorul rîşniţei.
Ibricul (tot electric) n-a dat în foc decît o singură dată. A doua oară, a stat cuminte. Dar nici nu s-a mai încălzit. Nici el şi nici cardiotonica băutură pe care intenţionasem s-o fierb cu preţiosul său ajutor.
Respectînd (fără exagerări) prescripţiile severe ale dieteticienilor, m-am declarat "sătul" cu anemica mea cină încropită din rezervele supranormative. Ceai de plante medicinale, cîteva feliuţe de costiţă afumată, prăjite lejer pe tigăiţă, doar atît cît să devină crocante, o cutie şi jumătate de brînză topită ("pentru copii") şi cafea. Turcească, bineînţeles. Dar şi rece. Plus două "Snagoave", ţepene. La propriu şi la figurat.

Ca să n-adorm de-a-n-picioarelea, mă deplasez moleşit în direcţia odăii destinate odihnei de noapte. Detestînd somniferele, sorb din mers, trecînd pe lîngă frigider, o "tabletă" de benedictină. Suficient ca, peste două minute, să mă aflu cuibărit în patul acela imens. Stau şi-ascult atent ţînţarul care-mi bîzîie pe la ureche, enervant ca un minielicopter în misiune de serviciu. Bine că-i numai unul.
Dacă ar fi fost o escadrilă, n-aş mai fi auzit seria de zgomote stranii ce se dezlănţuiesc brusc. Tresar şi mă reped urgent în papuci. Trag cu urechea stîngă, trag cu dreapta, apoi cu amîndouă. Clar! Sursa de gălăgie se află la subsol. Adică, în pivniţă. Singura parte a morii pe care n-o vizitasem. Condamnabilă şi nepermisă neglijenţă. Şi mă mai consider şi detectiv de excepţie!
Iar zgomotele se intensifică. Umblă cineva. Fără menajamente pentru somnul locatarilor.
Mă îmbrac în viteză ca un entuziast recrut de la paza contra incendiilor. O uşă bubuie asurzitor. Fapt care mă determină să mă-ndrept tiptil în direcţia tindei.
Afară e-o noapte de basm. Cerul incendiat de stele, posedînd şi-o lună de 50 000 waţi, îmi îngăduie o vizibilitate pînă la cinci sute de metri. Dar n-am nevoie decît de cinci. Uşa beciului e dată de perete şi, bălăbănindu-se ritmat, permite filtrarea luminii dinăuntru, într-o pîlpîire intermitentă.
Fiind un individ curajos, îndelung verificat, decid să pătrund în beci. Prima bîtă găsită devine în mîna mea o armă mult mai eficientă decît "Smith and Wesson"-ul lui Mannix. Din două motive. Nici nu scoate fum şi nici nu face zgomot.
Plin de sînge rece, în ciuda zgîlţîielilor ce mi-au cuprins hainele (pesemne, din pricina vreunui curent de aer), intru în "vestibulul" beciului. De-aici, o scară masivă de stejar coboară vreo patru metri spre catacombele "morii din dud".
Îmi iau inima-n dinţi - slavă Domnului, am o dantură ţeapănă şi corespunzătoare - şi descind treaptă cu treaptă. Scara suferă demn, gemînd jalnic. Ultima treaptă nu mai rezistă. Cedează, pîrîind sinistru. În plină catastrofă, mă agăţ disperat de perete. Dar şi de şalterul luminii. Care se stinge instantaneu. Din beznă, răsună un muget de fiară, îngrozitor, ca-n filmele cu fantome:
- Aprinde, dom'le, becul, că mi se răceşte compoziţia!
Mîna îmi acţionează automat. Şi se face lumină, conform dispoziţiei transmisă de la distanţă.
Privesc uimit încăperea. Dacă nu-i centru de colectare a sticlelor, atunci precis că-i vinotecă. Asta, judecînd după flacoanele prăfuite, aliniate în nenumăratele poliţe de pe pereţi. Pe puţin, o mie de recipiente. Nici n-apuc să descifrez enigmaticele inscripţii de pe butelii şi iarăşi mă aud interpelat:
- Lasă vinurile-n pace, că nu-i în fiece zi lăsata secolului!...
Excitat negativ, deoarece nu binevoieşte să se arate la faţă, îl corectez urgent pe individ:
- Se zice lăsata secului!
În aceeaşi secundă, necunoscutul, dîndu-şi seama că nu-s persoana pe care o aştepta, reacţionează imprevizibil.
O explozie înspăimîntătoare răbufneşte în străfundurile catacombelor. Urmează imediat un zgomot insuportabil (peste 110 decibeli) de tingiri răsturnate, fierării prăbuşindu-se, un şuierat de spaimă ca şi cum ar fi scăpat aerul dintr-un compresor gigant, scaune rupte, dulapuri trîntite, o harababură de apocalips, dar şi de sfîrşitul lumii.
Peste cîteva clipe, un fum gălbui, urît mirositor, invadează odaia în care mă aflu. Nu mai văd nimic, dar nici nu mai pot respira. Tuşesc în "forcing", încercînd zadarnic să-mi raclez canalizaţia pulmonară.
Pînă să-i lămuresc situaţia mea de cadre, necunoscutul trece pe lîngă mine ca o umbră, mă îmbrînceşte din mers, după care ţîşneşte pe scări, în sus. Uşa de la intrarea pivniţei bubuie terifiant. Un curent de aer mă seceră brusc, escaladînd pe urmele evadatului.
Recuperez rapid, tuşesc mai rar (dar mai adînc) şi consider că-i timpul să-mi declanşez investigaţiile.
Camera în care se produsese explozia şi care adăpostise sursele de fum şi curenţi de aer se află la cîţiva paşi de vinotecă. Pîş-pîş şi intru prudent. O gură de ventilaţie, cît un coş de transatlantic, absoarbe ultimele şuviţe de fum. Închid uşa. Şi curentul (de aer) încetează imediat.

Pornesc la cercetarea laboratorului ce mi se înfăţişează ochilor. Căci ce altceva poate să fie dacă nu, laborator?
Deflagraţia n-a distrus mai nimic. Totul a fost mai mult zgomot! Un scaun cu picioarele în sus, un dulap cu uşile deschise, un recipient pe duşumea, un cazan în care încă mai fierbe ceva, tingiri, retorte, cleşti, patenturi şi alte unelte necunoscute mie. Ce-a explodat, atunci? De unde-atîta fum şi gălăgie? Ce se meştereşte aici?
Un zdupăit de paşi grei, deasupra capului, mă alertează urgent. E clar. Fugitivul cotrobăie prin "moara dintr-un dud". Mai precis, în bucătărie, care se află chiar deasupra mea.
Ţîşnesc imediat spre uşă. Mai înainte de-a mă extrage din enigmatica încăpere, privirea îmi cade asupra unui element ce-mi îngheaţă sîngele. Din întregul sistem circulator. Cîteva maxilare, prevăzute cu dinţi strălucitori, rînjesc la mine semnificativ. Paralizez pentru o secundă. După care, încep să gîndesc intens. Din mers. În plină deplasare spre apartamentele mele.
Acum mi-e limpede întreaga schemă. Asasinul care-a evadat de-aici, după ce-a ucis cîţiva indivizi, le-a extras măselele, cu fălci cu tot! Dar, cînd m-o vedea, asasinul o să aibă oarece probleme... Fug şi gîndesc rapid, cu-o luciditate atît de fantastică, încît mă podidesc lacrimile de drag ce-mi sînt. Dar, să lăsăm exagerările...
Cînd dau buzna în bucătărie, uşa-i deschisă. Abia mă pot opri, frînînd brusc, în buza mesei. Care-i din lemn. Suspin adînc, după care îl caut pe asasin. Acesta, încă înainte de sosirea mea, probabil suficient de zgomotoasă, o luase la fugă. Chiar îl aud trîntind uşa de la dormitor.
Cursa contra cronometru durează aproximativ un sfert de ceas.
L-am alergat prin toată "moara dintr-un dud", pînă ce n-a mai avut scăpare. L-am prins tot în bucătărie. Unde gîfîia epuizat pe-un scaun, cu coatele rezemate de tăblia mesei.
Abia ţinîndu-mi suflarea, l-am somat, recurgînd la un truc clasic din repertoriul marilor detectivi:
- Stai că trag!
Asasinul mă priveşte surprins, gîfîind în continuare. Nu-mi vede arma. Pe care, de altfel, nici n-o posed. Într-o pauză, îndrăzneşte să-mi vorbească:
- Nu vezi că stau, măi tu măi? Trage o dată, nu te mai cîcîi!
E nebun. Aşa cum şi presupusesem, de altfel. Deci asasinul e dement.
- Dacă trag, mori! Vrei să mori?
- Ba nu vreau să mor deloc.
Deconcertat, mut trucul pe canalul doi, apelînd la cealaltă variantă:
- Atunci, nu mai trag!
Să vedem, ce mai face, acuma, nebunul. Precis îşi pierde cumpătul, intră în derută, după care se predă. Asasinul însă, dement care se ia în serios, îmi face conversaţie:
- Ba trage, dom'le! Trage o dată uşa aia, că rămînem ţepeni. Nu simţi ce curent e pe-aici?
Nu-i chiar nebun. Pentru că există un curent nemaipomenit. E şi normal, cu-atîtea uşi şi ferestre deschise.
Închid uşa, închid şi fereastra după care deschid interogatoriul:
- Cine eşti dumneata?
- Măi tu măi, dar matale cine eşti?
- Conan Doi!
- Şi unde-i Conan Unu?
Totuşi, dacă nu-i nebun, face pe nebunul.
- E mort!
- L-ai ucis?
- Nu, eu. Viaţa. A murit de bătrîneţe. Dar şi celebru. Cum era să-l omor eu pe sir Arthur Conan Doyle, cel mai mare scriitor de romane poliţiste?
- Păi, eu te-am întrebat de Conan Unu!
- Domnule, eşti alienat?
- Da de unde! Dentist! Dar matale?
- Romancier!
- Şi de ce mă sperii, măi tu măi? De ce mă faci s-alerg după matale, ca la cursele de cal...
- Pardon! Eu te-am alergat... să dai socoteală de morţii fierţi în ceaun pînă la dezintegrare... Nu mă duci pe mine, "dentistule"!
- Măi tu măi, eşti romancier cum sînt eu popă ortodox! Şi, întrucît mă cheamă Naftule Pompadur, pentru prieteni, Tulli, îţi dai seama că aşa ceva nu se poate. Mai bine să dăm cărţile pe faţă! Altminetri te dau pe mîna Miliţiei. Aşa că alege... Ce rost are să-ţi tai singur cracul de sub picioare?

Tulli Pompadur arată conform numelui său ciudat, dar şi trăsnit. Acoperişul capului îi e pleşuv total, ca un fund de ceaun cromat. În compensaţie, şi-a lăsat favoriţi bogaţi, de fox sîrmos, iar craniul e-mpodobit artistic, extra-modern, cu plete ce-i atîrnă deasupra umerilor, pornind bineînţeles de la vîrful urechilor în jos. Efectul e stupefiant. Ceva în genul unei sălcii plîngătoare.
În materie de înălţime, asasinul "dentist" depăşeşte cu mult 1,55 m. Dar şi-aici compensează prin artificii de modă. Pe sub pantalonii evazaţi exagerat, de s-ar zice că-s două fuste, poartă cizme cow-boy, dar şi cu tocuri înalte, "de damă", tipul troci (pătrăţoşi şi cu etaj). Cămaşa din bumbac flauşat, pîsloasă, are o culoare nedefinită, oscilînd între verdele de mlaştină şi sticla de sifon. În orice caz, distonează flagrant cu părul morcoviu şi ochii de nuanţa distrugătoarelor flotei de război, pe timp improbabil.
În vreme ce "dentistul" mă ascultă, arborînd un zîmbet sintetic, îi recit autobiografia mea. Pe măsură ce înaintez în amănunte, zîmbetul dispare, transformîndu-se într-un rînjet verde, plin de neîncredere.
- Şi fii atent, nu-s numai scriitor, ci şi detectiv.
Rînjetul dispare. Asasinul cască ochii, gura şi încearcă să spună ceva. Dar cuvintele se formează abia după eforturi susţinute:
- Maestre, ce mai, eşti tare! Dai un ban, dar stai în spate. Te pomeneşti că eşti şi detectiv privat!
Am vaga senzaţie că mă ia peste picior.
- În nici un caz, privat de inteligenţă, cum par să fie unii asasini amatori. Dă-i drumul la referinţe, să aflăm ce-nvîrţi pe-aici... Ce-i cu maxilarele alea? Cîţi oameni ai ucis?
"Dentistul" ezită, nevenindu-i să creadă urechilor. Nu se aştepta să-l demasc atît de urgent.
- Scumpe maestre, sînt tehnician de valoare, n-a murit nimeni cu protezele mele. Ce-ai văzut, matale, sînt monturi de proteze. Bătrînul Gulliver mi-a închiriat pivniţa, să-mi fac lucrările de laborator. Iar în căzănel, fierbeam un material nou, pentru înlocuirea cerii de luat măsură. De unde-ai mai scornit şi chestia cu asasinatele?
- Şi explozia? Şi fumul? - îl interoghez eu strîns.
Tulli Pompadur începe să tremure. Trupul îi e zguduit din ce în ce mai intens. E clar. Îl cuprinde panica.
- Nu ştiu ce soi de romane oi fi scriind, matale, dar habar n-ai de fizică.
- Lasă-mă cu fizica! Exploziile aparţin de chimie...
Pompadur tremură spasmodic. Chipul îi e străbătut de grimase, abia se poate stăpîni. Nu-l mai ţin nervii.
Dar izbucneşte într-un hohot de rîs fantastic, monstruos. Rîde total, din întreg trupul. I se scutură de rîs şi mîinile, şi picioarele, şi pletele marginale.
- Ha! Ha! N-ai înţeles că eram în pragul unei descoperiri epocale? Cînd ai rupt scara, tocmai dădusem de soluţie. Se vede însă că materialul a intrat într-o fază neaşteptată şi-atunci a făcut fîs. Un fîs ceva mai tare, cu mult fum. Mi-ai distrus cariera şi viitorul şi-acum vrei să mă scoţi şi asasin... După ce mi-ai tulburat opera de creaţie, de invenţie în stare pură, mai ai şi pretenţii? Mă faci să te alerg prin toată casa, să cred c-au năvălit tîlharii şi mă scoţi, tot pe mine, erou de roman poliţist! Nu ţine, nene Conane! Mai bine erai Conan Unu, nu Doi.
Mă intrigă ultima sintagmă a presupusului criminal.
- De ce?
- Pentru că ăla-i decedat! Aşa mi-ai spus! Şi-atunci nu mai aveam necazurile de-acum...
Îl privesc oarecum surprins. Fusesem cît pe ce să comit o groaznică eroare detectivistică. Pompadur se uită la mine atent. Apoi, brusc, propune:
- Hai să gustăm ceva! Ai vreo băuturică?
Apreciez favorabil şi chiar flatat ideea dentistului.
- Băuturică s-ar mai găsi, scumpul meu asasin, dar de-ale gurii, ioc!
- Nu contează, maestre! Are băiatul... Dau o fugă pînă-n beci, să-mi iau desaga cu unelte şi alimente... Vin imediat!
Pînă să dispară pe uşă, strig în urma lui:
- Lasă uneltele, adu doar alimentele...

Ce mai tura-vura, am fost dus. Ca un dulce copil. Fiindcă dentistul nu mai vine. A trecut un sfert de ceas de cînd îl tot aştept. S-au auzit, un timp, nişte zgomote, dar nu cred să fi fost produse de el. Păreau exterioare "morii dintr-un dud".
Analizîndu-mi critic erorile, mă condamn aspru şi pornesc în căutarea dentistului. Dar, dacă nu-i totuşi dentist, ci numai un biet asasin?
Îngrozit de perspectivele oferite de supoziţia mea ultimă, mă avînt iarăşi pe scara beciului. La vale. Uit de treapta frîntă şi iarăşi mă sprijin de şalterul luminii. Care, bineînţeles, se stinge. În clipa cînd o aprind, în virtutea experienţei dobîndite, un zbieret infernal face să mi se zbîrlească părul, în ciuda faptului că-l port tuns scurt (8 milimetri).
Zbieretul capătă precizie. Disting chiar şi cuvinte.
- Tulliiiii! Tulliiiii! Ieşi afară, nefericitule! N-are rost să te ascunzi! De la patru te-aştept sub nucul din livadă!

Glasul răguşit, gros şi dogit zdravăn, îmi îngăduie să diagnostichez un excesiv consum de tutun.
Pornesc invers, să ecaladez treptele, dar în capul scării mă întîmpină o apariţie de "science-fiction", dar din genul celor "vizionate" în filmele de groază. Joimăriţa (fantomă folclorică) e-n minijupă, o minijupă atît de scurtă, încît mă-ntreb dacă personajul nu şi-a uitat cumva fusta acasă.
Bătîndu-i lumina în ochi, joimăriţa nu mă distinge şi mă cheamă la sentimente umane:
- Hopa sus, drăguţule, să-mi dai socoteală! Cine ţi-oi fi închipuind că eşti, mă zambilică, de mă laşi să te-aştept cu ziua? Te crezi vreun Belmondone, Florică Piersic sau Alan Dalan? Agită-te, nu mai sta de lemn-Tănase, că mă enervez la sistem! Nu-s eu iubita ta?
Interzis, şi neavînd ce răspunde, intreprind rapid un examen al fantomaticiei înfăţişări. Pare femeie. Dar nu s-ar zice!
Coafură nu posedă, adică-i tunsă atît de mic, încît mă paşte bănuiala că şi-a montat pe cap o perie de aspirator. N-am văzut, pînă azi, o mostră a modei acesteia. E prima. Dar, de neuitat. În loc de bluză, aşa cum s-ar cuveni unei persoane de sex (sigur) feminin, e-mbrăcată într-un cojocel cu blana pe dos, fără mîneci. Într-o peliculă cu eroi din comuna primitivă, ar fi făcut furori. Dar nu mă-ngrijorează aspectul ei de exponentă a matriarhatului în plină dezvoltare, ci bîta pe care o suceşte şi răsuceşte în mîna stîngă. O recunosc. E bîta pe care intenţionasem s-o utilizez la prima acţiune de anihilare a intrusului din beci.
Mă trezeşte la realitate glasul ei, frumos dogit:
- Mă ţii afară? Nu mă inviţi? Ori ai pe cineva înăuntru... Poate, pe scofîlcita aia de doctoriţă, ai? Atunci, nu te mai deranja! Că vin singură!
Cînd văd că-ncepe să descindă prima treaptă, consider că-i cazul să examinez cît mai adînc beciul. Bat rapid în retragere. În ciuda languroaselor solicitări ale femeii primitive, exprimate în cel mai dulce stil paleolitic:
- Nu te grăbi, nebunaticule, acuma-s lîngă tine!
Sînt confundat cu Tulli. Şi nu-mi convine deloc.
Pînă una alta, dau să mă refugiez în laboratorul dentistului.
- Tulliii! Prieten drag! Aşa mă primeşti?
În timp ce-şi perfecţionează vocalizele, joimăriţa degringolează zgomotos pe scară. Dar nu ţine seamă de treapta cu pricina şi nimereşte direct în rafturile vinotecii. Zuruitul sticlelor sparte abia reuşeşte să acopere urletele de groază ale bizarei întruchipări. Apelînd probabil la acelaşi întrerupător, accidentata stinge lumina. Dar urletele cresc în intensitate şi frecvenţă.
- Salvează-mă, nefericitule! Vrei să mă-nec?
E femeie. Sînt bărbat. Trebuie s-o salvez. Fac deci drumul invers.
Bîjbîi prin beznă, mai dărîm şi eu un raft cu sticle, apoi o pescuiesc dintre cioburi şi băltoacele de vin.
Atmosfera a devenit apăsătoare. Minimum 14 grade. Nu Celsius, ci alcoolice. O trag de miţele cojocelului hippy. Bundiţa rezistă. Nu rezistă însă nervii primitivei. Mă ia în braţe, aproape sugrumîndu-mă, după care începe să ţipe din nou. De astă dată, cu o voce ieşită de la reparaţie capitală. Nu mai sună dogit, dar nici răguşit.
- Tulliii! Ce-ai păţit? De ce nu te pot cuprinde?
Leoarcă de emoţie, precum şi de vinul în care m-am bălăcit, caut în disperare şalterul. Destul de dificultuoasă operaţie, avînd în vedere că-s cu făptura de grumazul meu.
- Stai blînd, cucoană! - încerc eu să-i temperez panica. N-ai cum să te-neci! Cel mult există şansa să te-mbeţi cui!...
Dar individa orăcăie şi mai strident:
- Spune-mi ce se-ntîmplă, că-nnebunesc! Ţi s-a schimbat şi glasul. Ce vrăji ţi-a făcut Naiba? Tulli, tu eşti sau altul?
Pînă aprind lumina, consider că-i mai echitabil s-o lămuresc pe loc.
- Altul, cucoană, altul!
Se face lumină. La propriu, dar şi la figurat.
Reprezentanta matriarhatului îmi impulsionează o mişcare de respingere, mai exact un brînci românesc. Cad lejer pe cîteva sticle insuficient zobite, desăvîrşind astfel operaţia. Dar mă culeg încet, de pe jos, în vreme ce-o aud pe individă explodînd:
- Cine eşti, grăsunule?
Am impresia că devine agresivă, deci îi răspund pentru a evita deteriorarea, în continuare, a relaţiilor:
- Al Conan Doi, scriitor, cu permisiunea dumneavoastră...
Numele meu o lasă rece, dar şi nepăsătoare.
- Ce cauţi aici?
- Nimic. Sînt la mine acasă, adica la gazda mea...
- La Naiba? Şi unde-i Tulli?...
- A plecat la oaste şi n-a mai venit! Adică, pardon, după alimente!
E clar că nu trezesc cine ştie ce încredere, deoarece primitiva mă apucă de piepţii cămăşii şi mă scutură de sar din mine numai stropi de vin superior şi vechi. Aşijderea se întîmplă şi cu cojocelul ei, care-i îmbibat ca un burete. În plină abureală alcoolică, arătarea cere urgent explicaţii:
- Aiurea! Nu ţine! V-aţi înhăitat amîndoi şi v-aţi pus pe petreceri deocheate! Unde-i sfrijita? Nefericiţilor, ce-aţi făcut cu ea?
Deoarece, momentan, sitemul neuronic nu-mi prea funcţionează corespunzător, zăbovesc întrucîtva cu răspunsul. Mai ales că n-am ce să-i spun. Dar sălbatica îşi recuperează bîta pierdută, ceea ce mă determină să zvîcnesc, într-un demaraj spectaculos, spre scară.
Rulînd pe-o sticlă nespartă, survolez într-o secundă treapta frîntă a scării, după care mă aflu (cam brusc) la jumătatea scării, dar într-un timp record. Insolita făptură roteşte bîta şi-o zvîrlă ca un bumerang. Presimţind impactul, îmi plec oportun capul. Şi, totuşi, răsună un răcnet de durere cumplit.
- Auuuu! Aoleu! De ce mă lovişi?
Nu-i glasul joimăriţei. Nici cel dogit, nici cel reparat. Sună altfel, mult mai melodios, din direcţia intrării în pivniţă, într-o tonalitate dureros-melancolică. Ridic privirea.
În cîmpul meu vizual, se încadrează un cap ţinut vîrtos între mîini. Sub cap, urmează detaliile de rigoare: un gît (scurt şi gros, maximum 3 cm), trupul butucănos şi îndesat, extrem de lat la umeri, braţe care susţin devla otînjită de bîtă, noduroase, cu muşchi enormi, ca nişte parizere de la "Mistreţul", precum şi perechea de picioare pe care o posedă orice individ normal, însă anormal de bondoace şi lateral deformate. Tipul pare pitoresc, mai ales în materie de bocete. Cînd îşi echilibrează craniul din mîini, bulbuchează nişte ochi exoftalmici, fioroşi şi verzi. Din capul scării, unde apăruse cu totul intempestiv, trîmbiţează în si bemol minor:
- Bine, măi Polina neichii, ce cătaşi, matale, cu buflea ăsta, aici, tomite în beciul domnului Gulliver? Tăinuirăţi împreună, ai?
Primitiva nu pare surprinsă.
- Mă priveşte-n personal! Venisem după Tulli şi uite ce-am găsit!...
În mai puţin de trei secunde, nici una mai mult, intrusul, oricît e dînsul de oacheş, virează rapid spre roşul cel mai stacojiu. Dacă o ţine tot aşa, precis face o criză de hipertensiune.
- Muică, de ce mă făcuşi, tu, oltean? E şi Tulli aici? Va să zică, te întîlneşti şi cu felcerul ăla, de măsele? Bravo ţie, Polina neichii! Ştii cît ţin la matale!... De ce mă amărîşi?
În vreme ce olteanul (declarat oficial) începe să coboare scara, mă retrag discret în direcţia laboratorului. "Polina neichii", puţin intrigată de roşeaţa răuprevestitoare a bondocului, mă urmează. Intrăm urgent în laborator. Olteanul, după noi.
- Ia starăţi o ţîră, fraţii mei! Unde-i felcerul? Că nu-l văzui!...
Întreprind şi eu aceaşi mişcare de rotaţie a ochilor, ca şi bondocul. Nici urmă de Pompadur. Are el nume de marchiză franţuzoaică, dar a întins-o foarte englezeşte.
- Ia spune, matale, bufleo, nu cumva fuseşi singur cu Polina?
Pronia cerească intervine. Din aspiratorul instalat deasupra vetrei laboratorului, în loc să iasă fum, porneşte să curgă praf şi moloz. Iar din mijlocul norului de colb, se detaşează, stingherit foarte, Tulli!
Singurul care se arată încîntat de miraculoasa ivire a "dentistului" sînt eu. Ceilalţi reacţionează diferenţiat, în vreme ce se scutură de praful ce li se aşterne pe păr, umeri şi haine.
- Ce făceai în burlanul ăla, dragule? - se interesează, oarecum furioasă, suspomenita Polina. Acolo mă aşteptai?
Olteanul, cînd aude că Pompadur e înnobilat cu titlul de "drag", vede roşu înaintea ochilor. Priveşte abraziv la Polina, reproşîndu-i languros, dar şi mormîntal:
- "Dragule"? Aschimodia asta de felcer? Mie îmi spuseşi că n-ai timp, din pricina vizitelor, iar cu el îţi dăduşi întîlnire în beci şi-n cotlonul ăla? Frumos, neică, frumos... Bun!
Tulli Pompadur, jignit de epitetul bondocului, scutură nervos din plete. Alt nor de praf se împrăştie în atmosferă. Fără voie, sînt nevoit să strănut copios.
- Şi tu, bufleo, cine-mi eşti? Ce-nvîrteşti pe-aici? Tot cu Polina? - mă interoghează olteanul, insidios.
Privesc semnificativ la dentist, apoi la femeia în ţoale de blană, aşteptînd din partea lor explicaţiile cerute de fiorosul personaj. Ambii se fac că plouă. În disperare de cauză, iau singur cuvîntul:
- Domnule... Nu ştiu cum te cheamă...
- Leoveanu mă cheamă, bufleo, dar n-are importanţă... Geca Leoveanu, zis şi Zbanţ! Zi mai repede, ce-avuseşi de tăinuit cu Polina?
- Domnule Zbanţ...
- Nu-i bine aşa, ci Geca Leoveanu-Zbanţ, că nu mîncarăm amîndoi dintr-o strachină, să-mi zici pe numele de reverenţă... Zbanţ îmi spun numai prietenii. Şi nu văzui să fim aşa ceva... Mai curînd, dimpotrivă...
- Mă rog! Domnule Geca Leoveanu-Zbanţ, e clar pentru orice cretin că-s o victimă...
- Ce spuseşi? - mă întrerupe olteanul. Eu nu-s orice cretin, pentru mine abia urmează să devii victimă... Dacă nu-ţi lămureşti situaţia şi încă, repede, va trebui să discutăm în contradictoriu.
Profitînd de încîntătoarea perspectivă ce mi-o oferă olteanul, Tulli Pompadur se îndreaptă pîş-pîş spre ieşire. Cînd ajunge în preajma uşii, îmi aruncă o privire, îmi face un gest de adio, dar care poate fi interpretat şi ca un avertisment că olteanul e deranjat cerebral, după care demarează în trombă.
- Tulli, nu-o tuli singur, că vin şi eu! - strigă alarmată Polina. Cu care prilej se agită şi dînsa în aceaaşi direcţie.
Din clipa aceasta, situaţia se deteriorează grav.
Cît e Geca Leoveanu-Zbanţ de gros şi scurt, manifestă o agilitate ieşită din comun. Din simpla extindere a piciorului drept, îi pune o piedică magistrală dentistului. Acesta cade, dar Zbanţ îl apucă elegant de plete şi-l ridică la nivelul său. Pe Polina o ajunge imediat, o ia sub braţul stîng şi se întoarce spre dentist.
Acesta, văzîndu-l cu balotul, se deplasează rapid spre tubul de aerisire. Depunînd eforturi incredibile, porneşte să-l escaladeze. Nu i se mai văd decît picioarele. Apoi, nimic. A dispărut.
Zbanţ o eliberează pe Polina, apucă cu amîndouă mîinile marginea burlanului şi-ncepe să-l zguduie. Mai întîi, apare un nor de colb, apoi cizmele de cow-boy ale lui Tulli. Dar, fără dentist. Pompadur urmează, însă peste cîteva secunde. Tot într-un vîrtej de praf.
- Haide, cucoană, să plecăm repede de-aici, că nu-i a bună! - îi sugerez eu persoanei ce-avea pretenţii asupra dentistului.
Pînă ce olteanul îl scutură bine de praf pe Pompadur, niţel cam brutal, reuşesc s-ajung la scară, însoţit de femeia cu blană. Urcă accelerat treptele, fără pagube. Cu excepţia celei frînte, care de astă dată s-a detaşat complet din ancadrament.
- Degeaba fugirăţi, că vă prinz! - strigă din urma noastră olteanul dezlănţuit, dar şi frenetic.
Mă îndoiesc serios de afirmaţia lui. Mai ales cînd îl văd şi pe Tulli Pompadur escaladînd vertiginos scara. Cam împidicîndu-se în poalele pantalonilor săi ultramoderni, dentistul ne-ajunge spectaculos, avertizîndu-ne:
- Măi tu măi, măriţi pasul, că vine nebunul după noi... Zadarnic am încercat să-l lămuresc... Nu pricepe nimic. Sau nu vrea. Orbit de gelozie, e-n stare de orice!
Primitiva, care aleargă alături de mine, în dreapta mea, îl admonestează verbal şi din mers pe Tulli:
- Normal! Cine te-a pus să te iei la bătaie cu el?
Gîfîind, Pomadur explică:
- N-am dat în el, măi tu măi. I-am expus realitatea. Iar el nu-nţelegea şi se străduia să mă lovească. Dar n-a reuşit. Am evitat pumnul, mai dibaci ca Foreman, iar Cassius Clay al matale a nimerit în căzănelul de substanţă. Mîine, va trebui să-l curăţ cu tiner, c-altminteri nu se desprinde. Cînd a vrut să mă otînjească din nou, cu mîna liberă, iar am eschivat. Aşa că vine după noi cu ambele mîini ocupate. Una e plină de ceară pentru măsuri, iar cealaltă e prinsă între două proteze cu arc de oţel...
Alergăm tustrei prin livadă, fără o ţintă precisă. Exact cum îmi recomandaseră prietenii mei, dieteticienii, pentru cura de slăbire. Să mă vadă acum, mai că m-ar pupa!
- Uite-l că vine! - urlă Polina. Zambilică, hai să fugim amîndoi spre sat. Că sîntem mai antrenaţi. Şi să-l lăsăm pe domnul Conan, tot e cît doi, să discute prieteneşte cu nebunul...
- Imposibil! - răspunde alertat dentistul. E mai gelos pe dînsul, decît pe mine.
Zdupăitul paşilor lui Geca Leoveanu-Zbanţ se aude din ce în ce mai aproape.
Pe moment, îmi vine o idee genială.
- Fraţilor! Staţi şi nu mînaţi! Sus, în nucul ăla, bătrîn!
Surprinşi de simplitatea şi eficienţa ideii, fugarii de lîngă mine se opresc uluiţi. Numai Polina întreabă:
- Şi tălică cum te sui în pom?
- Cînd eşti în pom, aşa cum ne aflăm noi, acum, nu mai e o problemă să efectuezi operaţia şi la propriu... O să mă ajute Tulli...
Neîncrezătaore, primitiva îl suţine pe Tulli, care se face capră, să mă sui pe spinarea lui.
Deşi coloana vertebrală a dentistului cam pîrîie, izbutesc să mă caţăr pe prima cracă (mai zdravănă) a nucului. Apoi întind mîna şi-o trag pe Polina. Amîndoi îl săltăm pe dentist, care nu mai avea puterile necesare, arătînd oarcecum demolat.
Văzîndu-i atît de neajutoraţi, preiau iniţiativa şi conducerea operaţiei.
- Răspîndiţi-vă prin frunzişul nucului!
Indicaţiile mele sosiseră cam tîrziu. Geca Leoveanu-Zbanţ se afla de mult la umbra nucului bătrîn, privind la gimnastica noastră de înviorare. Cu-o mînă plină de plastilină dentară, de nu-şi putea desface degetele, şi cu cealaltă între colţii straniului aparat dentar, arată ca un strigoi.
- Ha! Ha! Ajunserăţi în pom, iubiţilor! Acolo să vă culcaţi, că eu nu mai plec de-aici! Tot vrurăţi să vă-ntîlniţi, amorezilor!
Are dreptate olteanul. Dacă n-acceptă să plece, cel mai bun lucru ar fi să ne culcăm în pom. N-am mai întreprins aşa ceva niciodată, dar merită să-ncerc.
Polina îl trage pe Tulli după ea, în căutarea unei crăci mai spaţioase, confort sporit. Ceea ce însă nu-i convine lui Zbanţ.
- Lasă-ţi felcerul singur! Ce te băgaşi în braţele lui! Culcă-te unde vrei, Polina neichii, însă fără indivizii ăştia.
Cavaler, aşa cum am fost întotdeauna, îi ofer primitivei lăcaşul meu. Acceptă. Păcat. Pentru că, în timp ce mă deplasez în căutarea unei repartiţii mai acătării, craca cedează, se frînge, pîrîind înspăimîntător. Fără să mă sperii, întind mîinile să mă agăţ de ceva. Şi chiar aşa se şi întîmplă. Mă agăţ de Polina şi de Tulli. Care se prăbuşesc laolaltă cu mine. Noroc că sîntem însoţiţi de întregul frunziş al ramurii, că nu ştiu ce s-ar mai fi ales de oltean.
Din pricina dîrzeniei lui Zbanţ, care nu vroise să ne piardă din ochi, cădem (nu chiar planat) drept peste el. Polina se zbate în braţele lui, care braţe, din motive fireşti, nu mai acţionează normal. Sînt moi şi fleşcăite, ca ale unui manechin. Observ însă dispariţia aparatului dentar. Bănuiesc că Zbanţ e puţin leşinat. Să zică merci că nu i-am căzut în braţe. Atunci leşina ceva mai mult. În timp ce-i acordăm primul ajutor lui Geca Leoveanu-Zbanţ, Polina se repede în direcţia "morii dintr-un dud", să aducă nişte benedictină. Îi dădusem adresa frigiderului, deşi acum am impresia c-o cunoştea mai demult.
Dentistul îi desface dinţii lui Zbanţ, destul de dificultos, cu-o joardă ruptă din creanga nucului. Cînd pornesc să suflu aer în plămînii sleiţi ai olteanului, simt pe buze amăreală de nucă verde.
- Daţi-i să bea! Ne sugerează Polina, întoarsă din expediţia întreprinsă.
Iau sticla din mîna straniei făpturi şi constat o scădere apreciabilă a nivelului lichidului.
- Mata ai leşinat sau Zbanţ?
Reproşul meu o lasă total şi global indiferentă. Torn în gura deschisă a victimei o doză apreciabilă de benedictină. Restul îl torn în subsemnatul, deoarece simt că-mi vine şi mie să leşin.

Aşezaţi la umbra nucului bătrîn, în plină beznă a nopţii, dar luminaţi de reflectorul de ceaţă al lunii, tăifăsuim de peste o jumătate de ceas, fără a uita să conversăm, din cînd în cînd, şi cu butelca de benedictină medicinală.
Parcă s-a clarificat şi situaţia. Femeia, cu numele de Polina, se ocupă de naşterea copiilor din Colţiilupchii, pe post de moaşă comunală. O cheamă Polina, dar şi Ţilimindriu. Trăsnit nume! Parcă Tulli Pompadur sau Geca Leoveanu-Zbanţ ar suna mai puţin anormal. Dar nimeni n-are nici o vină. Geca o curtează pe Polina, cam violent şi agresiv uneori, iar Polina, spre deosebire de Zbanţ, mai puţin violentă, dar suficient de incomprehensivă, îl curtează pe Tulli Pompadur. Cel puţin aşa deduc eu. Iar tot puterea deducţiei mă îndrituieşte să conchid că dentistului nu-i este cîtuşi de puţin agreabilă asiduitatea moaşei, precum nici Polinei nu-i surîde amorul melancolic al olteanului.
Cînd aflu profesiunea lui Zbanţ, parcă înţeleg aprehensiunile moaşei. Geca Leoveanu-Zbanţ lucrează pe post de tehnician veterinar. E clar. Nu poate obţine cîştiguri suplimentare, montînd proteze vacilor şi oilor din Colţiilupchii. Tratînd tegnafesuri sau febre aftoase, nu te-alegi cu "Trabant" la scară. Precis că astea-s gîndurile ce se vehiculează prin creieraşul distinsei moaşe comunale.
- Nu sufăr de nimic! Am venit să văd dacă ai reuşit să te instalezi ca lumea şi dacă ai somn liniştit şi împăcat! Acuma plec, stăpîne, nu mai am timp. Se apropie zorile, au început să cînte cocoşii. Nu-mi plac soarele, nici lumina. Şi-apoi trebuie să gîndesc veştile oaspeţilor din Adîncuri. Sper că nu te-au deranjat prea mult prietenii mei, Polina, Tulli şi Geca. Mai sînt şi alţii. Ai să-i cunoşti mîine. Cînd eşti invitatul meu. Să ne cunoaştem mai bine, să stabilim condiţiile închirierii... Numai dacă ţi-a plăcut, bineînţeles, "moara dintr-un dud".
Nici nu-mi dau seama cînd a dispărut. Dar a lăsat pe urmele lui un miros ciudat, de pucioasă. Nu-i vremea însă să mă las cuprins de misticisme. Mai am în frigider o sticlă de benedictină. Şi miroase altfel decît sulful emanat de prezenţa lui Naiba şi-a cerberilor săi. "Satan" şi "Belphegor".

Trăsnetele scurtcircuitează instalaţiile de pe catapeteasma cerului. Aşa, din senin. Peste mai puţin de-o secundă, răpăie şi ploaia. Nu-i ploaie şi nici aversă. E rupere de nori. Dacă o ţine tot aşa, pornesc curînd la vale, cu moară cu tot. Pînă să mă refugiez în dormitor, dezlănţuirea naturii s-a potolit, ca prin miracol.
Doamne, îmi zic eu, prea multe minuni pe-aici, ca să fie lucru curat. L-o fi chemînd pe bătrîn Gulliver, dar Naiba tot Naiba rămîne. Trebuie să investigăm atent ce se întîmplă la Colţiilupchii, altminteri nu mai avem dreptul să ne considerăm detectivi.
Vorbind mereu la plural - şi zău dacă ştiu de ce -, adormim ca nişte dulci copii. Noi. Conan Doi.


(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Primul volum al ciclului Extravagantul Conan Doi a apărut la Editura LiterNet şi poate fi descărcat de aici.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 34. The End - Ca-n filme, dar absolut provizoriu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 33. Old ţuiski... (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 32. Întîlnire la cel mai jos nivel (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 31. Şoferii iadului - remake local! (4.4/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 30. Dacă-i bîlci, păi bîlci să fie! (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Rugul miresmelor
Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer