Ceruri negre, albastre-portocalii (reportaj subiectiv)

Undeva trăiesc trei oameni-culori: negru, albastru şi portocaliu. Morţi sau vii, trecuţi sau prezenţi, aceştia trei au făcut parte la un moment dat din călătoria mea. Când călătoreşti, mai faci ici-colo câte un popas, nu trebuie să te stabileşti nicăieri. Iar oamenii, în ciuda propriei stabilităţi, devin nişte gări mici şi discrete, pe o rută subiectivă şi surprinzătoare. Cu tăcerile lor, cu absenţele lor, cu necazurile sau cu bucuriile lor, ne colorează dimineţile.

De ce negru?
Pentru că negrul este culoarea pământului. Aşa cum mi-l amintesc, este la fel de tăcut ca pământul, locuieşte într-o muţenie care se potriveşte de minune cu privirea lui ascuţită şi aspră. Se îmbracă mereu în negru, culoarea lui preferată. E subţire ca o trestie, a purtat ani de zile părul lung. De curând s-a tuns. S-a plictisit de singura trăsătură care îl făcea deosebit în mulţimea de bărbaţi tineri, slabi, îmbrăcaţi în negru - corbii umanoizi care dau roată peste oraşul adormit.

De ce albastru?
Pentru că albastrul este culoarea cerului. Aşa cum mi-l amintesc, este la fel de zgomotos ca văzduhul de primăvară roind de păsări. Locuieşte într-un carusel de senzaţii şi parfumuri doar de el ştiute, pe care le pândeşte constant. Nu stă locului o clipă. Cel mai mult iubeşte înaripatele, pentru că îi amintesc de cerul său, de cei pierduţi. Îşi doreşte o maşină a timpului cu care să-i regăsească pe cei care au poposit într-una din nişele cerului său. Când îi va găsi, va fi fericit.

De ce portocaliu?
Pentru că portocaliul este culoarea lunii pline. Aşa cum mi-l amintesc, este la fel de surprinzător ca luna care se naşte din mare, în nopţile de august. Locuieşte într-un cartier vechi, plin de blocuri gri şi păsări negre, şi totuşi din apartamentul său ţâşnesc culori paradisiace. Este ca focul care mocneşte în tăcere, pe care trebuie să ştii să îl vezi pentru a te bucura de el, căci nu se arată oricui. Iar cei care îl văd rămân surprinşi de frumuseţe. Acest om nu vorbeşte. Pictează.

Totuşi... de ce?
De fapt, culorile sunt sufletele celor trei oameni. Pământul, cerul şi focul se contopesc pe pânza călătoriei mele, îmi aduc în faţa ochilor următoarea destinaţie şi povestesc despre ce a fost, ce este şi ce va fi. Dar fără cuvinte, fără gesturi, doar prin strania căldură cu care, la un ceas doar de noi ştiut, revin în amintire.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.