Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oameni de pe cealaltă planetă - Netie / Anton


Manu Anghelescu, Maria Balabas

16.02.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oameni de pe cealaltă planetă - NetieAvea nişte cârlionţi blonzi superbi. Ochii din capul ei erau singurii pe care îi puteam privi în acea săptămână de adâncire în repaus. Erau albaştri la soare şi verzi la furtună, arcuiţi ca la zânele de Disney şi de o blândeţe post-orgasmică. Iată ochii pe care îi vedeam în fiecare dimineaţă la micul dejun de oră cu noaptea în cap. Câteodată sub o căciulă peruană, câteodată cu firele în briza bucătăriei indiene, ochii erau acolo şi erau singurul reper într-un loc fără sunet, fără vorbe, fără şoapte, fără scăpare. Mai vroiam nişte chai, îmi luam o porţie dublă de orez, mă duceam la ei/ea.

Zece zile i-am analizat genele şi sprâncenele. Îi calculasem circumferinţa pupilelor şi densitatea culorii adaptabile la condiţiile meteo. Ea, posesoarea acelor ochi, singurii permişi, avea şi nişte mâini cu care ţinea un clopoţel. Doar că acel clopoţel suna la o oră cu toate nopţile în cap, prin puterea vibraţiei produse de posesoare. Ea deservea participanţii la cursul de tăcere din Acel centru de meditaţie. Ea era acolo pentru ea şi pentru noi. Ea însemna tăcerea cu conexiune la lumea de după gratiile budiste.

Nu bănuiam cum o cheamă, nu aveam habar ce vrea de la viaţă şi de ce ar fi ales să-mi sune clopoţelul în creierii cu urdori de patru dimineaţa şi să-mi mai ofere o cană de chai dacă aş fi accesat sertarul hipoglicemic.

Zece zile am intuit-o.

Ştiam exact unde îşi avea locul de repaus şi de meditat laolaltă cu noi, toţi ceilalţi, noi, cursanţi la primul contact cu Acea galaxie metafizico-de şezut în lotus-de la patru dimineaţa până la opt seara-de analizat respiraţia proprie şi suspinul vecinului.

Nu aşteptam să vină ziua a zecea ca să deschid gura.

Informaţia de sub buclele mele brunete îmi era suficientă. Nu mai aveam nevoie de altele noi. Nu simţeam nevoia de a o întreba cum o cheamă şi ce face. Mai curioasă eram de colega de cameră cu care nu schimbasem o vorbă timp de zece zile fără ton. Totuşi. A venit şi ziua aceea.

Impermanenţa nu se dezminte niciodată.

Am început să ne dăm drumul la volumul din plămânii virgini. Primul cuvânt a fost... Habar nu mai am. Ideea era că suna prea tare şi mă obosea. Am intrat în contact cu ochii fetei cu clopoţelul.

Netie from Australia. Cu accent.

Pe deasupra era psiholog şi lucra la un centru de copii cu probleme: droguri, alcool, părinţi posesivi, prea multă tehnologie, universuri prea mici, cuvinte prea multe, dragoste condiţionată. Cu asta se ocupa ea. Şi mai avea de gând să stea prin India. Şi eu... Şi eu începusem să am un chef teribil de India. Şi de Nepal. Ea la fel.

Ne-am aliat.

Am călătorit o lună împreună. Am încuiat-o şi pe ea în aceeaşi cameră şi a făcut pipi în sticlă. S-a îmbolnăvit la stomac teribil, dar am ajuns şi în Dharamsala. Acolo ne-am luat camere separate. Avea nevoie de spaţiul ei. O înţelegeam. Eram obsedată de ea, exact aşa cum era. Dar nu am cedat. Aveam de învăţat una de la cealaltă. Plănuiam să facem Annapurna împreună. Îmi lăsa bilete pe uşă şi i-am lăsat şi eu mai multe. Ultimul zicea să ne întâlnim pe la 16:45 ca să prindem avionul către Kathmandu. Biletul îl mai am şi acum pe panoul de rămas bun pentru Nepal. Annapurna am făcut-o însă abia după un doi ani.

Am condus-o până la rickshaw. Era război civil în Kathmandu. Era căldură mare în Bombay. Fiecare o luase pe drumul ei. Sadhu man was right. Focus on sight!

... Recuerde que nadie comienza a hablar una lingua sin cometer faltas.

 AntonPurtam o rochie neagră, papuci din piele galbenă, purtam părul vâlvoi şi discuri. Mă purtam lent printre tarabele cu învechime. Aşa şi el...

După ce ne-am plimbat o zi şi-un SMS împreună, am dormit la el în cameră, pe jos, pe o saltea umflată cu pompa... el era epileptic. Firesc, eu am suflat cu aer din plămâni.

Cum ne plimbam amândoi printre reflexiile unor altora, am mai zis. El, Anton, era jumate de la nemţi, jumate din Zagreb. Şi eu? Ah, eu eram căsătorită.

Ne-am târguit pentru un John Lee Hooker şi o faţă de lună întunecată. El acasă avea vinyluri şi platane. Mi-a dat şi mie o copertă cu John Lennon şi Yoko Ono sărutându-se. Mi-era greaţă.

păcat că sunt căsătorită.

mie nu-mi părea rău că el e din Zagreb.

de unde eram doi, ne-am adunat cinci. Prietenii lui buni... ah, nu? mai tot timpul acolo, Anton aduna oameni sub praful prieteniei strânse cu şurubul unui talcioc sfârşit de săptămână...

"Cum e să fii epileptic?"... "Câteodată ameţesc. Merg la spital." Alunecam pe o pernă, în spatele lui, sub ochii poliţiei.

"Vreau să-ţi prezint pe cineva. Ein Freund von mir". De pe taraba lui am adunat un cercel ciudat, ca un ciot de sabie şi un medalion cu indieni liberi. Mi le-a dat cadou. Le-am plătit cu un furt... naja, poza nu a ieşit cum trebuie.

şi-n bar a fost la fel.

"Cum e să fii epileptic?" "Trebuie să dorm, altfel mi se face vârtej în minte".

Când eram mic stăteam la ţară cu bunicii mei, nu era nimeni în jur. La un moment dat mi-au spus să vin în Bremen, unchii mei aveau o afacere acolo, erau bijutieri. Casa lor era în centru, în centrul vechi. Când ieşeam pe stradă vedeam sute de oameni, turişti cu aparate de făcut poze, care treceau şi nu se întorceau niciodată. Mi-era frică de ei. Îi uram. O dată am urlat să plece... să mă lase în pace. Nu cunoşteam pe nimeni. Ei tot treceau... mi-e frică de atunci să mă apropii de oameni cu adevărat.
"Bine, Anton... da' io? M-ai agăţat în flohmarkt!"
cu adevărat...

Mergeam spre casa lui. Pe străzi nu era nimeni. Magazinele cu suveniruri erau închise ochilor, clickurilor. Când mi-a spus "Aici!" mi s-a părut că o să intru în propria-mi poveste.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • despre oameni nu foarte diferiţi, totuşi...
    ARUAL [membru], 16.02.2009, 13:47

    Formatul acesta al scrierilor,din punctul meu de vedere, redă mai clar diferenţele dintre stilurile celor două ... pianiste. Diferenţe reale, care, în vechiul format, uneori păreau insesizabile, pe alocuri.
    Şi nu numai dintre stiluri, ci şi dintre cheful de a scrie sau nu într-un anumit moment dat, despre un subiect comun.
    Alt tip de textură..., care nu mai menţine o neapărată necesitatea unei ... interpretări la patru mâini.


Spacer Spacer