Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un Pian. Un Stop.


Manu Anghelescu, Maria Balabas

23.02.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Omul cu care am furat pianul -ChristianNe-am cunoscut în vara de după opt luni de India. Picasem dintr-o caniculă în alta. Şi mă lovisem rău. Nu ştiam ce caut în casa enormă şi rece, nu înţelegeam sistemul în care mă scufundasem, nu vroiam să ştiu ce înseamnă viitorul. Eram prea rănită în orgoliu. Trebuia să exist.

Atunci am ieşit la alergat.

Stadionul Politehnicii arăta la fel de circular şi de predictibil. Ştiam cum voi arăta după o oră, ştiam cum vor arăta urmele de tălpi pe guma roşie de tensiune. Îmi era groază de viaţa care părea să se deschidă în gol. Şi ca în filmele de Bollywood sau în poveşti biblice, coranice, hinduse, atunci au apărut două arătări care aduceau a fiinţe omeneşti. Unul era complet chel, cu ochi transparenţi prin care îi puteai citi sufletul de flamand. Celălalt îmi semăna într-un mod bizar. Era germano-franco-vietnamez. Vei spune că am o pasiune pentru combinaţiile astea inter-rasiale, dar nu eu am făcut să fie în acel moment şi omul de legătură cu ei. Un om cu care băteam munţii cu muniţie de liceu. El m-a aruncat în gura leilor internaţionali.

Eu am acceptat. Încântată de atac.

Stadionul devenise roşiatic cu totul, cerul se înseninase şi uite-aşa, se definea o nouă etapă din minunatele aventuri ale cuiva care se întoarce mereu la linişte. Din vorbe uitate de timp, din curiozităţi de oameni plimbaţi dar angajaţi, din puncte stabile eşuate şi combinaţii dureroase, am ajuns să fim complici la furtul unui pian. Negru, cu placă de bronz, Stingl Original, plin cu fildeş din Côte d'Ivoire. Stătea dosit în fundul unei camere uitate de lume. Pianul îşi pierduse orice suflare. Verticalitatea lui făcută praf, cerea iertare şi scăpare din hruba în care îl aruncase familia ignorantă.

Era pianul meu de zece ani. Trebuia resuscitat.

Christian, şi el pianist dar fără şcoală, fără teroare, dar foarte pasionat şi filozof pe deasupra, se întâmpla să aibă o fermă pe lângă oraş. Planul lui era un mister dar nu conta. Eu vroiam să salvez pianul din ghearele frigului, timpului, orgoliilor. El vroia un pian. Plănuiam furtul de câteva săptămâni. Şi gata. Cinci oameni şi l-am ridicat ca pe un muribund, pe targa ambulanţei. Pur şi simplu s-au legat. Toţi şi toate.

Bineînţeles, Gestapo a aflat într-un final. Christian a trebuit să plătească pianul. Eu am plâns de ruşine şi de frică. El m-a chemat la o improvizaţie la patru mâini. De atunci ferma lui sună din când în când a claviaturi vieneze şi a cireşi. El revine mereu iar eu mă întorc rar la pianul care fusese odată obiect de tortură şi de extaz. De atunci nu mai am cheie la casa părintească. Acum bat la geam. Mai cânt la pianina de 110 ani. Mai merg la Christian la cafea şi prăjituri de casă. Ieşim la stâncă. Pianul rămâne acolo. Liant între culturi, pod peste generaţii. Christian vine la primăvară.

Atunci reîncepem ciclul către arta de artişti rataţi. Fără stres şi fără ţel înalt. Spiel mit mir!

Daniel - omul cu stopulDe dimineaţă aveam pregătit totul. Bucăţile de carton pe care scria triumfător BERLIN, degetele mari, rucsacurile mici, unt de arahide, ceva bani. Daniel, americanul, vroia să facă turul Europei cu autostopul şi mă găsise pe mine, românca, pentru o încercare: din micul nostru Oldenburg până în marele Europei Berlin.

În intersecţie timpul e scurt. De fapt, n-am stat niciodată o eternitate împreună. Doar câte-un film, cîte-o poveste, câte-o spaimă puţin dulceagă într-un cimitir. El juca poker, iar eu vroiam să cunosc lumea.

De data asta, îl cunoaştem, însă, pe primul şofer. E marinar, a călătorit precum Cristofor Columb vââj încoace, buuuuum! încolo, printre bombe explodabile şi alte instrumente nene.Cesare vieţii. Daniel e vrăjit. Eu mă las pe spate şi cred că mă gândesc în altă parte.

Coborâm şi, în mijlocul autostrăzii, ne aşteptăm din nou norocul. Ca şi cum am bea o bere într-un bar plin cu nemţi... puţin sec, puţin cu vorbă. Entuziasmul bombastic de la început se diminua. În continuare eram prieteni. Care ne era scopul împreună?

Drumul a durat 7 ore. Ne-au luat trei maşini şi-o căruţă... cea din urmă nu era decât o idee.

În Berlin, turistul din Daniel îl îmbie să facă poze la fiecare colţ de stradă şi să caute netulburat ambasada Americii. Eu, aspirantă la călătoriile-cunoaştere îmi număr banii din portofel şi văd că, mda... calea către adevăr mi-e limitată. Abia pot să cunosc îndeaproape o cafea. O sorb pe-ndelete şi nu ştiu când au trecut trei zile.

N-am băut decât o discotecă, o australiancă, o noapte în Berlinul de Est, o oboseală, n-am fumat nimic decât întâlnirea noastră, sens pentru primul autostop al unui american... oricum, Daniel mi-a scris după aceea că intră în marină şi, spirit drept, le-a trimis o scrisoare în care anunţa solemn că a tras câteva fumuri de iarbă în piept, dar că, gata! "son, we're very proud, you are able to join us"... cam aşa s-a terminat povestea mea cu el.

Cam aşa se terminase din primul moment, chiar dacă ne-am fost pelerine unul altuia câteva experienţe. Puţin din ochii lui vikingi au rămas în mine, puţin din haosul meu i-am picurat. La întoarcere, rulam cu 200 la oră pe autostradă. L-am îmbrăţişat printre scaune şi am ajuns acasă.

Stopul luase sfârşit.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer