Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre traducerea analitică şi despre necesitatea dublei traduceri


Bogdan Ghiu

15.03.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Note la Despre gramatologie, de Jacques Derrida, în curs de apariţie la editura Tact)


Traducere şi transpunere

Diferanţă, diferire, diferinţă sau diferare? După îndelungate dezbateri cu mine însumi, dar şi, anterior, cu Dumitru Ţepeneag, împreună cu care am realizat cele două ediţii ale traducerii cărţii L'écriture et la différence a lui Jacques Derrida, sensul temporal, absent "paradigmatic" (ramură lipsă) din familia românească a cuvîntului diferenţă, mi-a apărut, cel puţin în acest prim moment, în acest moment inaugural al conceptului deconstructiv de différance, unul precumpănitor temporal, anacronizant. Diferare, deci.

Supplément: înlocuire, substituire, delegare infinite. Înlocuitor? Suplinitor? Adjuvant? Supliment (între ghilimele)? Completare? Etc. Suplement!

Paradoxal, nu de traductibilitate/intraductibilitate e vorba. Nişte formaţiuni lexical-conceptuale epocale precum différance sau supplément (e/a, i/e), creaţii în cel mai deplin sens al cuvîntului care, însă, nu siluiesc barbaristic limba, ci o marchează, o supra-cultivă, îi dau, filosofic, accent şi relief, noi şi înnoitoare nu numai din punct de vedere al sensului, al "conţinutului semantic", ci şi ca formă, în formă, care propun şi realizează (vis de aceeaşi vîrstă cu filosofia însăşi) o ultra-motivare a semnului lingvistic, o dez-arbitrarizare absolută, totală, a lui (fapt, aparent, contra-deconstructiv, în contratimp şi în contrasens cu însăşi deconstruirea "logosului viu" care marchează tocmai arbitrarul eliberator, dez-onto-teologizant, radicalizat post-saussurian, al semnului), această îmbinare, această potrivire perfectă, ca şi naturală, a "semnificantului" cu "semnificatul", care dă naştere unor concepte organice, unor "personaje conceptuale" (Deleuze) vii, de sine stătătoare, înzestrate cu viaţă şi cu iniţiativă proprie, şi care nu vor înceta, asemenea unor eroi şi unor patriarhi conceptuali, asemenea unor actanţi mito-filosofici, să se amestece în tot ce va însemna deconstrucţie şi să o genereze, făcînd-o să prolifereze, nu se produce la iniţiativa sau cu precumpănirea, "la comanda" niciunuia dintre cei doi "versanţi" ai semnului. Ele marchează, dimpotrivă, tocmai nişte întîlniri fericite, natural-istoric produse în limba însăşi, în viaţa de gîndire tehnică a idiomului, nişte hazarduri unice, singulare, nişte evenimente ale gîndirii şi ale idiomului surprinse şi "categorializate" categoric de o gîndire filosofică atentă, poetic, la fenomenul viu al limbii care se scrie şi în care (ne) gîndim.

Paradoxal deci, nişte termeni-concepte ordonatoare şi generative precum différance sau supplément se pot traduce, pot fi înţeleşi şi redaţi, dar nu pot să fie transpuşi, transplantaţi integral, ca nişte "personaje conceptuale" de sine stătătoare, din solul (istoric) al unei limbi în acela al alteia. Din acest punct de vedere, practica anglo-saxonă a traducerii unor astfel de termeni prin păstrarea şi prin re-marcarea lor, în original, ca atare, deci non-transpunerea lor, ca eşec asumat, mi se pare cea mai firească, cea mai democratic-culturală, deci întru totul recomandabilă - ca limită însă, deoarece drumul traducerii trebuie parcurs punct cu punct, inclusiv şi mai ales în punctele sale cele mai dificile, şi cu atît mai mult cu cît este mai anevoios, iar travaliul transpunerii nu trebuie nici ocultat, dar nici ocolit.

Traducerea, aşadar, se desparte de şi intră, chiar, în conflict cu transpunerea. Traducerea tinde spre transpunere, dar transpunerea fără traducere, sau cu "sărirea" traducerii, nu este decît lene intelectuală cu aere "artiste".


Traducerea "analitică" împotriva traducerii-"crimă perfectă": a treia limbă (a autorului însuşi)

Traducerea de faţă este o traducere analitică, iar ediţia de faţă a acestei traduceri, una "pedagogică", şi aceasta cu atît mai mult cu cît este vorba de traducerea unei cărţi întemeietoare, care lansează şi impune nu numai o nouă "metodă" filosofică (deconstrucţia, deşi Derrida se opunea conceperii deconstrucţiei ca o "tehnică" sau ca o "metodă"), ci şi o poziţie, o atitudine, o etică, în acelaşi timp ca ideal şi ca set de principii "practice".

În cazul traducerii unor cărţi întemeietoare (radicalizare fără ruptură) precum Despre gramatologie, etic (şi filosofic) este ca traducerea să nu se "sară" pe sine prezentîndu-se, disimulator, direct ca transpunere, ascunzîndu-şi dilemele, negocierile şi victoriile mereu imperfecte, "de etapă", în fructe gata rumene dar necoapte sau deja putrede, sărind direct dintr-o limbă în alta, în cazul de faţă, din hiper-franceza lui Derrida, idiom supra-idiomatizat, într-o română pe care trebuie, tocmai, s-o supra-idiomatizeze supunînd-o aceluiaşi tratament ca şi cel la care fusese supusă franceza însăşi, acela al creaţiei interne re-marcate filosofic. Traducerea, într-un astfel de caz, trebuie să trezească şi să convoace limba-ţintă, actualizîndu-i resurse interne de multe ori lipsă sau, oricum, intens particularizate.

Traducerea (nu sînt primul care o spune, traductologia a relevat de multă vreme această evidenţă) nu reduce o limbă la alta, ci produce o a treia limbă: între limba-mamă şi limba-ţintă, orice traducere (prin violul dinainte consimţit comis de către traducător) creează şi propune, fragil, instabil, un idiom-punte, limba absolut singulară a însuşi autorului tradus. Abia prin traducere, poate, un autor, atunci cînd este substanţial, îşi atinge, îşi obţine, cu adevărat, particularitatea universală, unicitatea absolută.

Lucrurile acestea sînt cu atît mai adevărate în cazul unor autori (rari, tot mai rari) precum Derrida, care şi practică ceea ce susţine, care, altfel spus, nu doar militează anti-metafizic, dar şi anulează, prin însuşi travaliul infinit creator al discursului, dualismul ierarhizant metafizic dintre "formă" (secundară) şi "conţinut". Dacă gîndirea se scrie ca teză, la Derrida, eveniment filosofic epocal, ea se scrie şi practic, ca formă, punînd/lăsînd limba să gîndească şi să creeze, continuînd scriptural "scriitura" imanentă a limbii.

Nici o traducere, traducerea în general (deci traducătorii) nu trebuie să se prefacă, să afectezesaltul nici nu există sau că este posibil ca el să fie făcut "cu graţie", în mod firesc şi de la sine înţeles, cu naturaleţe. Căci nu este aşa, şi atunci nu este vorba decît de o minciună, de producerea unui fals intelectual, de o intenţie de disimulare, care ascunde, însă, prosteşte, tocmai esenţialul, ratîndu-l.

Orice traducere trebuie să înceapă prin a fi bilingvă, prin a marca, nu prin a masca, spaţiul, intervalul pe care tocmai ea îl creează nu numai între două limbi sau, cum se mai spune, între două culturi şi între două istorii, ci între o singularitate universală (autorul de tradus) imposibilă altundeva decît în mediul (de gîndire şi de creaţie) al unei anumite limbi, şi absenţa ei nici măcar aşteptată, ci pur contingentă, dintr-o altă limbă (cultură, istorie).

A "sări" cu prefăcută graţie dintr-o limbă în alta ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, ca şi cum însăşi opera pe care o traduci nici nu ar exista sau ar fi un simplu loc comun deja transparent, ca şi cum, în cazul de faţă, différance sau supplément, de exemplu, s-ar fi născut pe plaiurile limbii tale, iar "Derrida" ar fi deja român, adică nici nu ar fi, nici nu s-ar fi născut în singularitatea sa, în plus, universală, ar însemna să anulezi însăşi traducerea şi necesitatea traducerii, ca pe o crimă perfectă sau ca pe un fapt de ruşine, care n-ar şterge numai urmele propriei sale intervenţii şi "operări", ci ar face să dispară, de fapt, şi "victima", adică opera însăşi, prefăcîndu-senimic nu s-ar fi întîmplat, că textul s-ar fi născut direct bastard, în limba-ţintă, printr-un fel de monstruoasă combinaţie de "generaţie spontanee" şi de "concepţie miraculoasă", la distanţă, fără contact şi chiar fără nici o legătură, fără urmele niciunei pătrunderi şi ale niciunui travaliu, ale niciunei introiecţii şi ale niciunei proiecţii, fără pierderi şi fără cîştiguri, fără negocieri şi fără "contract", fără genealogie şi fără umilinţe, "natural" joc de sumă nulă, suprimare a pozitivităţii operei însăşi.

O traducere-transpunere "din prima", naturalizantă, nu ar putea fi urmarea decît a unei naturi monstruoase, a unei naturi "rousseauist" pervertite.

Cu atît mai mult în cazul lui Derrida şi al acestei cărţi, Despre gramatologie, secundarizarea, deprecierea şi descalificarea momentului traducerii (ca scriere) în avantajul transpunerii (ca vorbire "directă" a operei scrise) n-ar face decît să prelungească metafizica depreciere a scrierii în raport cu vorbirea, ca iluzorie şi ideală realizare a prezenţei, pe care ea o deconstruieşte. Nici o operă, şi cu atît mai puţin a lui Derrida, nu poate fi "vorbită" direct, firesc, într-o altă limbă fără anevoioasa şi onesta ei "scriere" preliminară, care funcţionează ca o descriere implicită a operei, şi care nu urmăreşte decît să trezească, să activeze arhi-scrierea translingvistică a gîndirii.

Am ales, şi consider că abia aşa este firesc, să păstrez, în această primă "etapă", în acest prim moment, "şantierul" traducerii la vedere, în scris, tocmai pentru că este vorba de cartea, de una dintre cele trei cărţi inaugurale (alături de Vocea şi fenomenul şi de Scriitura şi diferenţa, apărute, alături de Despre gramatologie, în acelaşi an, 1967; pentru mai mai multe amănunte, vezi începutul Prefeţei), de declanşare şi de declarare a stării de deconstrucţie a filosofiei. Tocmai (dar nu numai) pentru că este vorba de un şantier infinit, şi traducerea lui trebuie să inducă starea de "şantier".


Dubla traducere

Orice traducere a unei mari opere, a unei opere inaugurale, şi, la limită, orice traducere pur şi simplu, trebuie să fie dublă, să aibă două ediţii, chiar simultane: una "de lucru", cu "şantierul", analitic, la vedere - cum este şi cea de faţă -, cealaltă realizînd deja împămîntenirea, eliminînd, deci, "schelele", dar abia ca un al doilea timp.

Aşa cum sînt, dat fiind că o consider non-intelectuală şi anti-culturală, împotriva supra-traducerii, împotriva traducerilor-transpunere directă care supra-traduc "înghiţind" originalul şi ştergînd orice diferenţă şi orice rezistenţă a originalului (iar în cazul stilului "literar" şi "artistic" general românesc de traducere - pe care-l resping - este vorba, fără îndoială, de simptomul cronicizat al unei traume originare şi de o dramă suplementară: absenţa, resimţită ca ruşinoasă, a unor originale întemeietoare din limba şi din cultura scrisă română îi împinge pe traducători la hybris-ul suplementar al "suplinirii" creatorilor originali dînd operele străine drept originale autohtone, reflex protocronist implicit, latent), sînt şi împotriva traducerii-salt, a traducerii directe, a traducerii-"vorbire".

Susţin, de aceea, necesitatea dublei traduceri, sau a dublei editări a traducerii cărţilor dificile: nu asimilare "din prima" (traducătorul în locul autorului, traducerea în locul operei), ci păstrarea şi chiar marcarea distanţei de "aculturaţie", mai exact de întîlnire dintre limba de origine şi limba-ţintă întru producerea rodului terţ al operei traduse, pe care tocmai traducerea, concentrat, o evidenţiază şi o parcurge, a şocului şi a străinătăţii-stranietăţii, a diferenţei care face, tocmai, posibilă întîlnirea şi venirea, "venanţa", "venarea" din care se nasc devenirile.

Abia "a doua" traducere, sau a doua ediţie a unei traduceri, poate realiza şi prezenta, ca înfăptuită, naturalizarea. Şi Mesia tot de două ori vine, iar structura oricărei veniri, în general, este implicit mesianică: prima "traducere" trebuie să provoace aşteptarea, dorirea celei de-a doua (veniri).

Doi ani, spre disperarea editorului, am amînat să definitivez această traducere, deja încheiată, din pricina indeciziei în ceea ce priveşte traducerea (nu doar, comod, transpunerea) principalilor doi termeni-concepte, inaugurali, ai deconstrucţiei derridiene: la différance şi le supplément.

Traducerea de faţă, ediţia de faţă a traducerii cărţii Despre gramatologie este deliberat tehnică şi chiar, pe alocuri, didactică, (auto)explicativă, cu păstrarea, acolo unde se impune, a originalului şi cu marcarea intraductibilelor, a punctelor de rezistenţă pe unde, tocmai, se marchează trecerea, în dificultatea şi în posibilitatea ei, dar şi pe unde trebuie legal, ca prin nişte puncte de frontieră deloc întîmplătoare, prestabilite de către autor, să se treacă pentru ca întîlnirea să se producă.

Orice traducere, ca şi orice scriere (supra-marcînd scrierea, evidenţiind arhi-fenomenul scripturalităţii însăşi), este, din capul locului, (cel puţin) dublă.

Prima ediţie, analitică, "tehnică", expozitivă, "greoaie", hardcover, "de lucru", trasează procesul traducerii.

Ediţia a doua, sintetic-"naturalizată", paperback, "populară", închisă şi "definitivă", portabilă, la care a condus tocmai "prima ediţie" a traducerii, marchează etapa produsului.

Orice traducere ar trebui, prin urmare, nu doar să accepte, ci să pornească de la faptul, plin din punct de vedere ontologic, că se efectuează şi că lucrează sub ştersătură, că originalul, în permanenţă, o şterge de dedesubt: invers decît la Heidegger şi la Derrida însuşi, ştersătura este ştearsă în permanenţă, ca "statut", de ceea ce ea însăşi, adăugîndu-se, vrea să înlocuiască, să "şteargă", să reprezinte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • şi totuşi...
    Ion Plama, 07.11.2011, 14:25

    De acord întru totul cu ideile enunţate, nu am înţeles totuşi (in)decizia "dublă" a dlui Ghiu în a traduce ecriture fie prin "scriitură", de cele mai multe ori, inclusiv în titlul Scriitura şi diferenţa, fie prin "scriere", deşi aceasta din urmă este varianta ce ar corespunde intenţiilor lui Derrida însuşi, care explică în cîteva rînduri de ce a socotit necesar să păstreze acelaşi termen "ecriture" pentru conceptul propriu de "arhi-ecriture"--- În plus, conotaţiile "scriiturii" la înţelesurile, tot celebre, vehiculate de Barthes ne îndepărtează şi mai mult de "arhi-scrierea" lui Derrida. Iar în ce priveşte "differ/eance" soluţia nu poate fi decît una grafică, prin recurs la scriere deci, şi nu la vorbire/auz.

Spacer Spacer