Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Insula şi Marea şi Castelul. starea de după vorbă


Manu Anghelescu, Maria Balabas

17.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Calc cu şlapii noroioşi peste o regulă personală. Nici prima, nici ultima oară când cedez tentaţiilor vieţii. Ce naiba mai e şi morala asta?... pe care o impun celuilalt. Un om corect e un om suferind? Aleg să mă bucur de situaţie.

Şi uite cum, fără să încalc nimic decât o şoaptă şi-un cântec de cocoş, mă integrez în fericire. Cu mine sunt multe dintre personajele pe care mi le-am dorit şi alte multe fericiri pe care nici nu le credeam acolo. Mi-aduc aminte şi de omul cu barbă şi de omul lipsă şi de ceilalţi creatori de haos responsabil.

Întreb meteoriţii picaţi pe aceeaşi insulă din ziua de ieri. Tipic. După jumătate de oră de convieţuit cu mintea la fel de personală dar setată pe o nouă idee de sănătate maximă, mă decid. Mă întorc la Insulă. Sziget Festival 2009.

Tipic, am ridicat cartea jocului căzut întors pe stradă. Era ea, dama cu inima roşie - şansa unei societăţi în culori aprins privilegiate; aici domneau prietenia, dezinteresul, necesitatea educării unui public. Erau toţi tineri în jur, iar ea - madama filosofiilor adânc necesare. Nu m-am întors nicăieri, mi s-a părut că merg tot înainte. Era, şi la mine, vorba tot de un festival...

Şi am promis anul trecut că iau o pauză... Ce păcat că nu mă ţin de cuvânt. Din când în când. Dus de val. Cine ştie în ce colţ de galaxie voi fi aruncată? Adică pierd teren în faţa prafului din ochii puţin mai mari. De la trecerea de ani. Iar lumini de capitală, GPS-uri, lume civilizată, bordeluri, curăţenie şi aceeaşi engleză ocazională. De data asta am buletinul asupra mea la graniţă. În legalitate, iar la Obudai.

La un castel. Într-o legendă. Fără pauză. Simbolurile se transmit în flux continuu, neîngrădite de lumile paralel create de publicităţi aleatoare sau nu. Ce păcat că nu-i cuvântul faptă; bordelul este GPS-ul lumii civilizate.

La Bran, la Castel, la Fest, pare că s-a pogorât, după delir, cu acte în regulă, ilegalitatea cea mai de sub felinare. şi ele roşii...


Parcă acasă. Frumoasă starea asta de anonimat printre mii de sandale spulberate de noroi, degete negre de detaşare, mâini cu urme de memorie, fire cu panică de alergie.

În curtea castelului nostru de august, nu-i nimeni. Pământul udat puţin de ploaie îşi aşteaptă picioarele să-l spulbere muzică; noi - ne înfriguram dorul de anonimat, nu reuşeam, dar, decât să ne ascundem de memoria unei lumi prea mici.

Acelaşi chai la grădina ambientală. Aceeaşi infuzie la cortul în forme de romb. Obsesia noului. Obsesia deja cunoscutului. Încep să apreciez constanţa. Sunt în elementul meu - la festival, fumez cu profesorul din facultate. Un laser şi o cafea şi un râs zdravăn - se cimentează relaţia începută vag şi sigur, cu o parolă, la sfârşit de cinci ani. Ceva în sinapse recunoaşte locul prea bine. La Bran, recunoaştem în plus, playlisturile de la celelalte festivaluri. Aştept să mă întind pe podea, laolaltă cu insularii anesteziaţi de orgolii. să se oprească ploaia. Ruperile de ritm, cele mai brutale. să fie Woodstock 40. Mai puţină lume, aceiaşi francezi, oameni pe picioroange, Africa reprezentată, intelectualism de suprafaţă, acelaşi consum de situaţie. ... să fie un loc fără nimic... să fim goi... cine ne-ar mai putea înşela aşa? Nu mai deranjează. Nivelul de acceptare creşte. Să fie vorba doar de gradul de inocenţă, inconştienţă, inconsecvenţă? Pretenţiile nu se pierd, se modifică. Avem nevoie de utopii şi le mestecăm oriunde. Oricine sclipeşte, ne ia ochii. Se încalcă, astfel, una dintre regulile realităţii... nu ştiu exact care... m-au tras în ţeapă deja. Roma Tent şi World Music Stage. Ne cunoaştem punctul de întâlnire. Insula minimalizează panica Vestului. The grass is always good on the other side. Trăirea spaţiului personal. Gata cu obsesia noului. Coerenţa continuităţii: toalete, duşuri, abajururi, deşert, oase, devoraţii, sunet, urlet, dinţi de speed. Pasajul rupturii. Viteza trecerii de la o scenă la alta devenea portretizarea schizofreniei generale. Ferestre de messenger live. Îţi pierzi politeţea ajungerii la un final.

Te retragi în toiul acţiunii pentru că altceva-ul te-a acaparat. Deci trec de la nişte irlandezi incredibili cu drâmbă, didgereedoo şi vocea de beat-box al coechipierului, la Boban Markovici. De la bio-electro, Irish natural 100% "we use only air", la ţambalişti şi violonişti rroma, la jocul cu focul şi descoperirea unei grădini magice. Pe retină încă de manifestau: Vieux Farka Touré, Besh o droM, Brotherhood of Brass - Frank London's Klezmer Brass Allstars & Boban Marković Orkestar, Al Di Meola şi ceva reggae franţuzesc (se insistă cu unele chestii, nu glumă). Ritm, bas, aplauze la acelaşi bas, aplauze la acelaşi ritm tembel. Lumea vrea să se deconstruiască. Nivel zero. Nu urmează nimic. Totuşi, jocurile catalane, jongleriile, work-shopurile de mişcare, conştientizare şi spectacolul pe cerul întunecat al acrobaţilor catalani. Încă o dată, pe deal, se întâmplau lucruri incredibile: matrici umane, zburători intergalactici, cordoane ombilicale supradimensionate, zeităţi decăzute, păduri dezvirginate. La Sziget te pierzi cu moderaţie. Cunoaşterea şi catharsisul le iei cu porţia.

Pe malul unei ape, privim de dincolo de umăr. Avem nevoie de încredere. Tot ce primim sunt discrepanţe. Pe de-o parte Udrea şi Ridzi macină grame dintre cele din urmă de conştiinţă, de cealaltă - o femeie amăgeşte de la obraz un grup de artişti, cu sclipiciuri tinereşti pe care noi le considerăm "de temelie": festival, organizare liberă, libertate de exprimare, profit-pierdere-tot una, comercial in doze minime; ne lasă în visele noastre, ne dă cu parfum aristocratic pe la nasul dornic de minciuni, ne lasă în aer, pentru că ea dispare dispare a dispărut. Pe cer, încă, se mai pot vedea, ca acum mii de ani, stele căzătoare. Miros a alt sistem de organizare şi mai că-mi vine să întreb ca Micul Prinţ, prins de-acum şi până cine ştie când într-o lume lipsită de temelie... ai un venin bun?

La Bran, în august 2009, se completează încă o pagină homeopată în definiţia dezamăgirii... deşi Unknown, Khidja Clouds Society, EZ Rollers, Discoballs, Zenobia, DJ Vasile, VJ Tom, Brum Conspiracy etc au stat departe de astfel de scenarii. Se pare că există o femeie... o altfel de femeie...


Fără treceri elegante. Polul opus. Scena principală şi "legendele americane" de fast-food decibelian. Prind ultima reprezentaţie de exhibiţionism penibilo-american: solistul Faith No More vomitându-şi şireturile şi "losing your fucking Hungarian time". Timp de 36 de ore nimic nu mă iritase. Venise momentul să fiu dezgustată. Chiar nu pricepea lumea că era o vomă cumpărată cu proprii bani? Poate trebuia menţionat: "this is not easy like a Sunday morning." Deci încă o aberaţie de Main Stage. Fug aproape speriată de reacţia fizică pe care o am. Încep să-mi crească coarne de Versete Satanice. Ies la timp. Şireturile nu mă ajung din urmă. Am magic stick la mine. Manifestarea isteriei globale.

Noi am gusta veselia de după potop. Pe pragul dintre ani, s-ar aşeza fără să poarte pică, o scenă.

Băţul mă ghidează.

Epuizată, pic pe podeaua cu valuri. Il est 05:00 du matin... Monitorul... Parcă n-ar fi fost niciodată.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer