Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

din ultima vacanţă. înainte de Bran. după Sud de France


Manu Anghelescu, Maria Balabas

10.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Scriu acest text înainte de o plecare.

Scriu acest text la întoarcerea din plecare. Întîrzieri la trenuri de mare viteză, întârzieri la zboruri metalice, mirosuri, gusturi de croissante, treceri ilegale de graniţe maritime, vegetat pe bărci cu pânze, punkeri francezi sărutându-se politicos de câte trei ori fiecare... Era ora verificării unei pasiuni. Rămân în acea stare de continuă plecare în timpul unei continue ajungeri. Turbulenţele din aer sunt proiecţia unei minţi dezordonate.

Dimineaţa - lumea mirosea a pin şi a nebunie. Dispersaţi, oamenii priveau în jur şi nu reuşeau să se integreze într-un vechi şi putred sistem.

Dimineaţa... bizar: şi în faimosul sud al Franţei mirosea a pin şi a nebunie. La fel de dispersaţi ca în imaginea ta, oamenii păreau să aştepte un iminent final al Finalului. Exact! Nu reuşeau marocanii să se integreze într-un sistem în care nu ai voie cu sunete pe stradă, n-ai voie să respiri în parcuri, n-ai voie să vorbeşti singur pe bancă. Poliţie cu lămpi şi ţevi te întâmpină în gară, bătăi de stradă şi un mecanism în defensivă. Priveam în jur şi nu înţelegeam rostul unui sistem ca o brânză mucegăită. Preţuri majore pentru o lume minoră. Zâmbesc pentru supravieţuire. Sfârşitul lumii va fi unul psihologic. C'est la panique...

De sub un păr vâlvoi, de pe o bancă într-un mic scuar, m-a privit. Tocmai îmi suflecasem pantalonii şi depăşisem un loc udat de cer. I-am dat bună dimineaţa dar n-a auzit. Ori fusese doar gândul meu, ori el depăşise demult întâlnirea cu mine.

M-am privit şi eu. Puţin prea mult. Suntem cu siguranţă foarte centraţi pe noi înşine. Capitalismul are o scuză reversibilă. Umanitatea vestică mestecă kebab, Euro îngroapă deşeul mental, frumuseţea pupilelor mixate arată un sud închis pentru aşteptare. Dimineţile cereau raze dar primeam arsuri solare. Marea îşi cerea drepturile ecologice dar vinul se cerea băut în parcuri. Liniştea îţi tăia răsuflarea. Întâlnirea cu el era întâlnirea cu defectele personale. Omul este perfect ca individ separat. Relaţionarea cu celălalt îţi scoate la iveală imperfecţiunile. Tânjesc după chilie. Găsesc una lângă şosea.

Între timp - gândurile mele zburau de la Bulgakov la grupările literare, la lipsa de valoare ascunsă prin necesitatea fraternităţii, încercam să-mi creez - atunci, în dimineaţa de 10 minute - o întreagă filosofie a următorului meu comportament social.

Montpellier, 11:08. Gândurile zburau la fel de dezordonat la tot felul de nimicuri politice, în totală necunoştinţă de cauză. Dictatorul ungur din francofonia impecabilă crea egalitate şi fraternitate în dosul gardurilor. Filosofia comportamentului socialo-bourgeois nu se distingea cu nimic de psihoza generală. Necesitatea unei filosofii de viaţă puţin mai coerente îşi făcea simţită prezenţa printre nori... Catacombele ne-au spulberat trăirile revoluţionare.

În scara blocului, un om studia listele. Şi pe el l-am salutat. Nu prezentam interes - rochia mea nu dovedea cât furase administratorul la întreţinere luna aceasta.

În apartamentul în care mereu se mai aciuia câte un străin se întâmplau lucruri hormonale, muzicale, grafice şi culinare. Fusta mea indiană combinată cu un stil nespălat de o săptămână, îmi amintea de ruperea de ritm de pe o barcă cu pânze. Nu am nici o treabă cu plătitul întreţinerilor. Un interes în minus, o lecţie în plus. Mereu unul trebuie sacrificat.

La etajul 10, în schimb, un pepene lenevea de câteva zile.
Înăuntru - se scria hip hop-ul.

La etajul unu de data asta eram fără cafea dar cu chestii de la o boulangerie sofisticată. Înăuntru se desenau energii umbrite de temeri de expatriat. Aici nu te poţi ascunde.

Din zilele trecute îmi aminteam rândurile citite, la începuturile lui - radioul salvase vieţi şi gazetele scriseseră despre naufragiaţi readuşi la viaţă, după aceea fusese Orwell, iar după - un mare producător lansase formatul "Beautiful music" - pentru femei, segment excelent pentru piaţă, efect hipnotic şi hopa! e anul 2009 şi nimeni nu ştie exact de ce se vorbeşte cum se aude la radio, ci doar perseverează nestingheriţi.

Mă întrebam ce sens mai au toate aceste lecturi sofisticate. Mă ţineau cu gândurile înfipte în paginile care tremurau a turbulenţe meteorologice. Lumea aplaudase uşurătatea fiinţei plutitoare. Paşaportul lipsă în Spania îl regăsisem la întoarcerea acasă. Hopa, 2009. Mai avem trei ani Maya sau de la Mancha.

Stau în faţa calculatorului - om între alte mii de cuburi - şi încerc să-mi depăşesc dependenţele, iscate de o descoperire oarecare: dacă în locul undelor electromagnetice s-ar fi descoperit Nirvana - secretele noastre ar fi arătat altfel. E lună plină şi stă să plouă. Cu alte variabile neverificabile.

Eram pe plajă, în toiul unei aşteptări cu fulgere. Venea furtuna şi ştiam că e momentul pentru o mică aşteptare în timp ce ei se joacă cu zmee pe malul unei mări orbite de vele. Era lună plină şi de aceea ştiam că puteam trece graniţa fără nici un act asupra mea. Mă situam pe un teritoriu complet neverificabil.

Sunt cu un picior în aer, altul pe pământ, iar cel de-al n+1-lea rezumă infinitul.
Generaţie fără luptă, ne trăim micile noastre deprinderi.

Graţie generaţiei anterioare, îmi pot permite să-mi trăiesc confuzia cu eleganţă. Îmi trăiesc şi eu mica poveste. Vorba de la poarta cetăţii: dacă te-ai născut la ţară, veşnicia nu te iartă. Infinit şi încă ceva.

Ne-am uitat trei la viaţa unui mare artist David Oistrah ieri tot ieri şi, cum începuse să plouă, am spus că măcar atât să facem pentru artă, să ieşim în ploaie, să suferim şi noi niţel niţeluş, dar nici să nu ne udăm prea tare şi tot aşa, n-am mai ieşit nicăieri. Am aşteptat să se încheie povestea apoasă şi să dăm de fundul paharelor şi, mici, să ne trecem frunţile înspre următorul pas nemişcat.

Am întâlnit artişti în viaţă în acel apartament d'Occitanie. Şi ei aveau nevoie de o schimbare. Nimeni nu poate încheia povestea în locul nostru. Următorul pas pe loc va fi şi următorul pas înspre finit. Aşa am trecut peste conexiunile de moment. Din respect pentru omul de lângă mine. Nu mai aveam nevoie de încă o poveste de legat şi dezlegat. Îmi şterg fruntea asudată. Următorul pas va fi făcut pe sârmă ghimpată.

Scriu - înainte de plecare... gândurile mele sunt vârtej şi nici măcar nu sunt sigură dacă e din cauza plecării - câte din gesturile noastre mai ajung să ne tulbure - ci, poate, doar din simplul fapt al vieţii, care nu mă mai pune faţă-n faţă cu adevărul, ci doar cu nisipul de la capătul de jos al damigenei cu un posibil vin. Înainte de o mică plecare - obişnuinţa îşi spune încă o dată cuvântul şi, închizând ochii în faţa judecăţii, mă retrag.

Scriu după. Am aşteptat să filtrez puţin experienţa de înstrăinare. Parapantistul de ocazie, despre adevărurile universale: "nu cunoşti adevărul absolut, oricâtă yoga ai face tu." Plecările vin din raţiuni mai mult sau mai puţin intense. Ele ne vor pune într-un final faţă în faţă cu Ideea. Aş vrea ca toate zborurile să ducă undeva însă frica devorează sângeros. Trebuie doar să ai puţină încredere. În faţa credinţei tale, mă înclin ca un judecat. Mai am până să mă retrag.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer