Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre sisteme şi alte mişcări vicioase


Manu Anghelescu, Maria Balabas

28.09.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tradiţia îmi impune o atitudine pozitivă asupra existenţei într-un sistem propice desfăşurării activităţilor variate. Înconjurată de entităţi puternice, adaptate structurilor locale, îmi atribui rolul de observator al mişcărilor letargice de trupe. Generalizarea face ca toate aceste capete luminate să îşi intuiască salvarea prin aceleaşi mijloace de mobilitate spaţială. Permutarea dintr-un spaţiu vicios în altul va face ca tubul digestiv al localnicului să digere mai cu spor nişte acidităţi care altminteri ar fi putut fi spălate imediat după trezire. A-ţi dori ca un ciclu fractal să se încheie prematur datorită acelui fatigue spaţial şi de sistem, devine un scop în sine. Rădăcinile, deşi ruşinate de propriul contur de pe suprafaţa betonului sufocant, se îngroaşă cu tact atunci când vine vorba de o reinventare cu potenţial ridicat de manifestare. Teama de a-ţi realiza o demenţă ideatică venită din străfundurile concluzioare ale unui sistem binar dar puţin dual, te face să te comporţi bipolar. Ai ieşi din lanţ dar te-ai întoarce într-o jumătate de oră, ai lupta pentru o libertate conceptuală dar ai sări pe primul catalog de prezentare rapid-culinară, ai mesteca ceva biologic dar până mâine la prânz.

Simt cum tresar. Noaptea trecută m-am visat la braţ cu Ion Iliescu... încercând să înţeleg omul, simţind ispita de a-mi călca peste credinţe, mirosind primejdia şi totuşi simţindu-l pe el - aproape neajutorat. Viclenie în delir. Îmi repugna fiecare pas pe care-l făceam împreună. L-am refuzat, evident... ce-mi propunea el era departe de tot. În visul meu, la final, în loc să mă invite pe mine în apartament, a luat o fată de pe stradă, oarecare. Pe mine m-au fotografiat toţi cei care doreau scandal. M-am retras şi până la dimineaţă am adormit lângă dragoste. Subconştientul meu ajunsese acasă până în zori. Ritualul se încheiase. Fără Brahms. Substituţie. Era prea tare... domnule director.

Dar nu despre astfel de păcate trebuia să fie vorba în această săptămână ci despre mişcările care, corectate, pot duce la un dezechilibru major în autocunoaştere. Deşi, între noi fi vorba, de ce ne-am obosi emisfera dreaptă a creierului cu aceste frânturi de îndoială, într-o după-amiază autistă de sâmbătă? Poate pentru că anxietatea statutului social i-ar putea detrona odată pentru totdeauna pe căutătorii de finaluri fericite. Da! Ar fi eradicate frustrările sexuale, raţionale, bancare, imobiliare, şcolare, corporate, etc. Şi ne-am alege cu toţii cu un extaz chimic dar reconfortant. Vom porni în bine-plănuitul conquest of paradise, prin aceleaşi mijloace, sau doar vom sfârşi prin a ne umple timpul cu ceva mai relaxant care într-un final să ne ducă pe culmile râvnite ale plictisului. La fel s-a întâmplat şi cu mirajul vieţii pe insulă.

Mintea mea colora firedepraf până atunci statice. Când sunt singură, lumea se mută de pe un unghi pe celălalt. Când ajung lângă unelte de scris, ideile sunt cuprinse de sfială şi inconsistenţă şi se ascund. De aceea, câteodată, simt cum scriu în gol... mă iertaţi. Din nou simt alegerea deasupra mea. Cine mai crede în dragoste? Carnea? Se numea soia pe vremea comuniştilor, se numeşte plictis acum. Şi soia uneori este langweilig. Hai să o digerăm la Tokyo... un loc ca oricare altul, mai păcătos sau mai aproape de rai, depinde dacă raiul s-a mutat pe pământ în părul de la subraţ, sau iadul a rămas nemişcat în acelaşi colţ relaxat de timp. Era timpul. Şarpele l-a muşcat, iar somnul se transformase de-atunci în lungi plimbări prin galaxie la braţul unui om nedoritneştiutnemaivăzut. Îi era frică de aşa ceva.

Pierderea identităţii labirintului poate duce la sinucidere fizică, la fel cum o sinucidere psihică poate duce la o înflorire sportivă. Despre filosofi numai de bine. "Te iubeşti?"... "poftim?"... "ai înţeles"... (în jur era soare şi toamnă)... "încerc să-mi găsesc un sens"... "mai puţin filosofic, te rog"... (în jur erau şi alţii deja)... "ah". Despre dorinţe numai labirintul să vorbească. Pierdere.

Un bilanţ promiţător pentru cineva cu ţeluri vibrante: privirea în gol din seara în care sperai să poţi da la fel de mult precum primiseşi acum două luni şi ceva, frica de entuziasmul celuilalt, zâmbetul din ochii exploratorului, oboseala din mintea instigatorului, praful de pe biletele de avion, grijile din reţeaua improvizaţiei.

Mă aştepta una dintre acele lumi din care părinţii mei nu făceau parte. De multe ori simţeam cum mă tot duc pe căi neştiute. Pentru că ei nu mă şcoliseră astfel, eram singură singură în căutările mele. Sigur, citisem cărţi de capă şi spadă, dar şi ele erau din alte veacuri. Îmi rămăseseră fragmentele de amintiri-neamintiri rotite şi metamorfozate într-o japoneză inedită, jumătate cuvânt jumătate zgomot, puţin oregano şi mult "o iei pe ulei"...

Era în pas cu mişcarea universului... dar părea că şi el se-nvârte aleatoriu după egoism. Crăpa sigur. La final - făceam socoteala. Cinci pâini, 20 de poli, o caligrafie perfectă şi Dionis, plecau la scăldat pe strada Mântuleasa, pentru o Chiră Chiralină instigată la o bârfă mică. La colţ de cometă. O pălărie de paradă dementă.


Paradoxul dorinţei de a avea combinaţii care se bat cap în cap denotă demenţă? Oare care parte a creierului a preluat la un moment dat comanda? Şi cum se va face conexiunea cu ce ţi s-a îndesat în cap? Sistemul îţi vrea lichidarea iar mişcările îşi doresc neutralizarea viciilor. Confuz? Ne vedem la operă. Click here. What do you want to be today?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer