Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În bătaia soarelui londonez şi la cheremul vulcanului islandez / La Moara Vlăsiei şi în împrejurimi


Manu Anghelescu, Maria Balabas

19.04.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În bătaia soarelui londonez şi la cheremul vulcanului islandez

Maria, totul e istorie. Şi percepţie. Şi oscilaţie. Şi dinamică. Acum îmi bate soarele peste degetele care la rîndul lor bat tastatura de Mac, neobişnuite cu un sunet non-Windows. Acum e linişte de duminică într-un cartier londonez babylonian. Peste cîteva clipe va turna cu lavă peste minţile avîntate în fantasme de o zi. Totul va fi solidificat într-un colţ al lumii. Totul va stagna. Privesc nici adînc nici superficial în ochii interlocutorului şi văd cum dinamica se transformă în stagnare şi vice-versa. Londra de acum nu e Londra pe care am văzut-o noi.

Stau tolănită pe gazonul de Speaker's Corner trăind momentul solar fără alte pretenţii decît propria reflexie. Araba, franceză, italiană, engleza, româna, pe malul unei ape care nu curge şi peste care s-ar putea aşterne lava vulcanică în orice moment. Constanţa schimbării şi goana după o toaletă în imensul parc îmi modifică percepţia despre timp şi spaţiu. Mă raportez la o dinamică haotică şi încep să desenez castele în cer. Munţii aşteaptă să fie umblaţi, plajele se dau în vînt după un surîs de mulţumire şi viaţa de destinde brusc. Muzică evreiască, mîncare vegetariană, o conversaţie prin tunel, un pasaj, o trecere, o destăinuire, o privire motivatoare, o revelaţie de moment, o forţă recîştigată, un gînd de panică, un rosé la apus şi o lectură Inca.

Pare relaxant? Nu e. Interpretările îmi dau tîrcoale şi planul îmi este zgîlţîit de un fenomen natural care nu dă doi bani pe ideea de world log in. Ce e al meu, ce e al tău? Lumea nu se doreşte penetrată. Încerc să-mi dreg puţin gîndul. De data asta am muşcat-o. Încă trei pounds pe sarea inodoră dar antiperspirantă şi ecologică, încă cinci pe Underground, încă o zi, două şi se duce contul. Rămîne cortul. Habitatul se transformă într-o gară în care îţi mişună copii deasupra capului şi firele de înaltă tensiune îţi dau palpitaţii la inimă. Încotro? Şi cui foloseşte? Cu ce să ne mai ocupăm minţile pe timp de recesiune? Vorba londonezului chitarist, despre poporul britanic: soon we'll be rich again. Vorba turistului: dacă ar fi mereu însorit la Londra... Şi a mai trecut o zi. Un an. O viaţă.


La Moara Vlăsiei şi în împrejurimi

Draga mea Manu,

Una dintre măselele lumii a început să doară. Atât de tare durea măseaua încât timpul sacada necontenit o secundă continuă. Apa se oprise, iar lumea nu mai avea oxigen. Cel puţin aşa spunea scurtmetrajul. La dentist, soluţia a fost drastică şi rapidă. O scoatem. Fără apă? Fără. Doare?... valuri de sânge au inundat timpul.

M-am ridicat de pe scaun cu un vag sentiment de tristeţe. Am cerut să văd relicva. Mi-au spus ca e , oricum, inutil. Am insistat. A fost, într-adevăr, inutil.

Seara a continuat să zvâcnească între sunete experimental-nevrotice-ancestrale de saxofon şi nebunie dezlănţuită în urlet şi chitară electrică într-o subterană. Vârsta de 60 de ani n-aduce totdeauna liniştea. M-am lăsat o clipă în voia acelui şuvoi nesfârşit de sunet cavernos şi mă gândeam că aşa ar fi cântat Jim Morrison dacă ar fi ajuns, vreodată, să aibă 60 şi de ani şi păr nu mai mult decât pentru o creastă aleatorie. Blurt.

Peste dealuri, însă, adoarme liniştea.

Cobor. Sorb o păpădie. În jur au căzut petale albe. Un stol de pruni continuă să ţeasă liniştea. Mă aşez. Rămân.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer