09.08.2010
Problema cu altitudinea e că unii nu pot dormi. Şi el, somnul este una dinte plăcerile vieţii. O artă, am putea spune. O artă a non-vieţii. O sursă a existenţei. O inspiraţie a expiraţiei. Fără acest înveliş protectiv ne ascundem după degetele realităţii pîrjolitoare. Dar cum de o vreme somnul se aşterne liniştit peste circumferinţele conştiinţei, lumea se mişca după alte legi şi ritmuri. Şlapii înlocuiau papucii profund mirositori iar Calvin Klein luase locul sării de mare. Ritmul dimineţii devenise ritmul apei iar sunetul vorbelor devenise murmurul algelor. Limbile pămîntului şi ale nisipului se învălmăşeau în buclele cîrlionţate. Semnalele ierbii deveniseră poţiuni şi ierburi parfumate. Rochiile fetelor frumoase se confundau cu florile parcurilor înmiresmate. Clădirile intrau în ocean în timp ce oceanul intra în aeroportul purtător de semne luminoase. Aerul se legăna în hamac iar ploaia cădea fără grija zilei de mîine. Viaţa era suportabilă în acele momente de calm temporal. Acolo nu simţea venirea furtunii şi nici culorile apusului. Faptele se deplasau cu viteza vînzătorilor ambulanţi în timp ce dansam samba cu minutele. Rănile de pe tălpi erau doar forme lăsate de mare. Rănile de pe piele erau doar urme ale interacţiunii cu lumea animală. Totul trecea pentru a lăsa loc trecerii şi nimic mai mult. Nu se căutau sensuri în ţara promisă. Nu se cerşeau direcţii. Regenerarea însemna resemnarea eternului început. Speranţa nu era obligatorie. Nici viaţa. Nici moartea.



Răsuflu greu. După ce am aterizat, un gândac nimerise în sânul unei doamne importante şi s-a răsucit în adâncul ei. L-am observat, dar înălţimile se pare că încetinesc reacţiile sociale de servitute. L-am lăsat să o gâdile nepermis, în circumstanţele oficiale în care ne aflam.

Mă opresc preţ de o jumătate de minut. Dacă am greşit drumul? Schimbasem continente şi timpuri, zgârie nori şi străduţele sărace ale seminţelor artistice. Discuţiile deveniseră un opiu nocturn, ţinându-ne legaţi la lume prin mişcarea nevăzută a cuvintelor deasupra noastră. Nici unul nu mâncam carne. Poate doar amintirea ei.

Pornesc mai departe. O doamnă care nu-mi cunoaşte limba şi nici pe cea a lumii în care trăiam împreună, îmi arată totuşi poteca. Cu mâna. E blondă şi poartă bagajul unui turist neexperimentat. Mă supun indicaţiilor ei, deşi totul în jur pare să-i infirme spusele. Eram noi două singure în pustiu, una mergând înainte, cealaltă mergând înainte, nici una în aceeaşi direcţie.

Răsuflarea devenise grea. Corpul îşi cerea dreptul la repaus. Mersesem deja de prea multă vreme şi nu participasem la pariul nedrept prin care lumea devenea o singură zi, nesfârşită. La mănăstire aveam să aflu mai târziu că ziua este neapărat un preambul pentru noapte, iar ritmul lent în care se suie una peste cealaltă nu poate fi substituit de nimic. Aşa va fi.

Pe potecă, sar peste o băltoacă. Duc pe umeri o greutate prea mare pentru mine. Sunt o mică femeie, faţă în faţă cu pericolul. Noaptea, natura. Sunt o mică femeie, faţă în faţă cu pericolul. Succesul, banii, vârful fără scară.

Un alt personaj răspunde întrebărilor mele ciuntit. Pare că semnul este înainte, îmi va indica drumul, eu doar trebuie să mai fac câţiva paşi. El se cară pe sine dincolo.

Dintr-un boschet apare o doamnă care-mi dă de mâncare. Este din visul de alaltăieri.

Doi dintre cei care merg prin lume fără să-i înţeleagă potecile, îmi spun că vor ocolul, doar pentru că poteca se înfundă acolo unde este indicată. Cu oboseala pe buze îi cert. Veniţi după mine! Ierarhizez. Sunt Cezara acelei poteci printre lacuri. Veniţi după mine!

În pădurea fără sfârşit, naufragiez până şi eu. E imposibil să treci mai departe. Crengile acoperă pământul, răsuflarea nu poate să le taie, piciorul e prea slab ca să le încalece. Mă-ntorc pe jumătate înfrântă. Câinele râde de mine şi de moaca mea în necaz. Despic trunchiurile cu ultimele puteri şi văd înaintea ochilor pietre. Pietrele drumului care ducea acasă. Am găsit poteca! O mică inadvertenţă a semnului şi rezolvarea s-ar fi putut traduce în ore pierdute, rătăciri şi, uneori, clănţănit de colţi de fiară.

Ajung. Sunt neliniştită. Tresar zgomotos. Adorm şi nu adorm. Cobor în adânc.

0 comentarii

Publicitate

Sus