Răsuflu greu. După ce am aterizat, un gândac nimerise în sânul unei doamne importante şi s-a răsucit în adâncul ei. L-am observat, dar înălţimile se pare că încetinesc reacţiile sociale de servitute. L-am lăsat să o gâdile nepermis, în circumstanţele oficiale în care ne aflam.
Mă opresc preţ de o jumătate de minut. Dacă am greşit drumul? Schimbasem continente şi timpuri, zgârie nori şi străduţele sărace ale seminţelor artistice. Discuţiile deveniseră un opiu nocturn, ţinându-ne legaţi la lume prin mişcarea nevăzută a cuvintelor deasupra noastră. Nici unul nu mâncam carne. Poate doar amintirea ei.
Pornesc mai departe. O doamnă care nu-mi cunoaşte limba şi nici pe cea a lumii în care trăiam împreună, îmi arată totuşi poteca. Cu mâna. E blondă şi poartă bagajul unui turist neexperimentat. Mă supun indicaţiilor ei, deşi totul în jur pare să-i infirme spusele. Eram noi două singure în pustiu, una mergând înainte, cealaltă mergând înainte, nici una în aceeaşi direcţie.
Răsuflarea devenise grea. Corpul îşi cerea dreptul la repaus. Mersesem deja de prea multă vreme şi nu participasem la pariul nedrept prin care lumea devenea o singură zi, nesfârşită. La mănăstire aveam să aflu mai târziu că ziua este neapărat un preambul pentru noapte, iar ritmul lent în care se suie una peste cealaltă nu poate fi substituit de nimic. Aşa va fi.
Pe potecă, sar peste o băltoacă. Duc pe umeri o greutate prea mare pentru mine. Sunt o mică femeie, faţă în faţă cu pericolul. Noaptea, natura. Sunt o mică femeie, faţă în faţă cu pericolul. Succesul, banii, vârful fără scară.
Un alt personaj răspunde întrebărilor mele ciuntit. Pare că semnul este înainte, îmi va indica drumul, eu doar trebuie să mai fac câţiva paşi. El se cară pe sine dincolo.
Dintr-un boschet apare o doamnă care-mi dă de mâncare. Este din visul de alaltăieri.
Doi dintre cei care merg prin lume fără să-i înţeleagă potecile, îmi spun că vor ocolul, doar pentru că poteca se înfundă acolo unde este indicată. Cu oboseala pe buze îi cert. Veniţi după mine! Ierarhizez. Sunt Cezara acelei poteci printre lacuri. Veniţi după mine!
În pădurea fără sfârşit, naufragiez până şi eu. E imposibil să treci mai departe. Crengile acoperă pământul, răsuflarea nu poate să le taie, piciorul e prea slab ca să le încalece. Mă-ntorc pe jumătate înfrântă. Câinele râde de mine şi de moaca mea în necaz. Despic trunchiurile cu ultimele puteri şi văd înaintea ochilor pietre. Pietrele drumului care ducea acasă. Am găsit poteca! O mică inadvertenţă a semnului şi rezolvarea s-ar fi putut traduce în ore pierdute, rătăciri şi, uneori, clănţănit de colţi de fiară.
Ajung. Sunt neliniştită. Tresar zgomotos. Adorm şi nu adorm. Cobor în adânc.
