Ultima tură pe sus

De ceva vreme probele de foc sînt tot mai dese şi mai stufoase. Iar eu-ul, în loc să cugete, acţionează. Se vede sus-pus, jos-pus, sus-pus. Se vede la fel de bine din interior cît şi din exterior. Şi pentru ultima oară după mult timp, se vede eliberat de cort. Ştia că îi va lipsi căldura corsetului plastificat, apărător de gheţurile apocaliptice. Ştia că se întinsese mai mult decît îi era plapuma, cum se spune în lumea textilelor. Era conştientă şi ireparabilă. Parfumul independenţei devenise prea puternic. Urletul leului închis în cuşca aortelor avea să fie acum auzit. Pleca obosită înspre laguna verde, ieşea ca nouă din lumea nevăzută. Se perinda pe înălţimi înşelătoare. Nu era foarte conştientă de rolul ei printre atîtea stele de culori diferite. Luminile lor erau prea puternice pentru minţile împrăştiate pe prea multe continente. Nu se mai simţea în lumea ei demult. Pierduse acea poţiune magică care o făcea să se cutremure de fericire la fiecare adiere. Realitatea o speria puţin şi stînca nu se mai arăta atît de primitoare. Avea să se refugieze în gîndul către alte zări, mai calde şi mai primitoare. Avea să fugă din propriul corp pentru a vedea şi faţeta cealaltă a lunii care cînd părea aproape, cînd departe. Întrebarea era: unde avea să ajungă?