Am însă suficient de multe cunoştinţe şi rude în toate colţurile lumii şi în destul de multe epoci (călătoresc uneori şi în timp, ha!), încât să pot povesti despre cineaştii din dosarul dedicat melodramei al acestui număr al Film Menu - revistă pentru care am corectat diverse articole de-a lungul timpului, dar pentru care nu am scris niciodată (deşi, Andrei, aş fi putut!).
Sunt şi am fost îndrăgostit de Romy Schneider, o actriţă a cărei mamă a colaborat cu Max Ophüls la realizarea lui Liebelei din 1933, film pe care îl ador. Pe mama ei nu am avut plăcerea să o cunosc, aşa că nu pot minţi spunându-vă că e o persoană minunată. Romy, pe de altă parte, nu a colaborat niciodată cu Ophüls. De fapt, în opinia mea, niciunul din filmele ei nu s-a ridicat vreodată la valoarea lui Liebelei sau a (aproape) oricărei realizări a acestuia. Pentru mine, Romy Schneider e sinonimă conceptului de melodramă - nu sunt sigur că am o explicaţie suficient de bine argumentată în acest sens, aşa că mă voi limita la a-mi expune intuiţiile şi experienţele cu ea. De fapt, Romy a fost prima mea iubire, în copilărie, după ce am văzut-o în Sissi, prinţesa Austriei de suficient de multe ori încât să mă obişnuiesc cu figura ei şi să o visez noaptea. După ce bunica mi-a oferit o carte poştală ilustrată destul de uzată, în care chipul lui Romy era transpus pe un fundal verde urât, şi, mai ales, după ce mi-a vârât în cap o informaţie pe care nu am putut-o verifica decât ani buni mai târziu pe Wikipedia, am devenit obsedat de prezenţa ei fizică. Am să vă spun despre ce informaţie era vorba - se făcea că lui Romy Schneider, după ce avusese o viaţă pură şi plăcută, i s-a întâmplat o tragedie: copilul ei a murit într-un accident înaintea ei. După aceea, la scurtă vreme, şi ea s-a prăpădit, deşi încă tânără şi frumoasă, dar cu faţa buhăită de la băutura şi medicamentele la care obişnuia să apeleze pentru a uita. Din momentul în care am aflat această poveste, mi-am dorit să o fi putut salva pe Romy Schneider şi am devenit obsedat de ideea că eu aş fi putut nu doar să îi ofer o nouă viaţă, în caz că m-aş fi născut cu vreo 20 de ani mai devreme, dar şi că aş fi putut să îi ofer rolul după care tânjesc atâtea generaţii de adulatori ai fizionomiei sale triste, dar împăcate. Neputând realiza concret acest ideal, am sfârşit prin a-mi imagina şi a visa noapte de noapte cum mă duc la mormântul ei, o eliberez de sub greutatea pământului de deasupra coşciugului şi a viermilor şi o îmbrăţişez, eu fiind îmbrăcat în costumul împăratului din Sissi, iar ea la fel de tânără, de frumoasă şi de fastuos îmbrăcată precum personajul pe care l-a interpretat în acelaşi film. Cumva, deşi nu am mai revăzut Sissi din copilărie, iar pe ea am reîntâlnit-o în câteva zeci de filme complet diferite după acel moment, Romy Schneider rămâne Sissi în mintea mea. Sunt convins că nu i-ar fi plăcut această asociere, cu care a luptat de altfel întreaga sa viaţă.
Se pare că nu voi mai avea spaţiu şi nici timp pentru a vorbi despre personajul dintr-un film de Almodóvar care mi-a marcat la un moment dat viaţa (nu sunt travestit, să ştiţi, deşi îmi place să preiau, în joacă, diverse ticuri şi grimase ale apropiaţilor) şi nici despre filmul lui Mizoguchi pe care îl revăd în fiecare seară de 23 aprilie în amintirea lui Setsuko Hara, o fostă iubită de-a mea originară din Japonia, dar având soţi pe 3 continente diferite.
Sincer vă spun, în final, că m-au exasperat două lucruri în procesul editării acestui material: primul - că Andrei a insistat să menţionez numele mamei lui Romy în cadrul editorialului (de parcă lumea nu are internet să verifice pe cont propriu) şi al doilea - că acelaşi Andrei, de altfel, susţine că nu aveam cum să fi fost iubitul lui Setsuko Hara (ba, mai mult, că nici nu am cunoscut-o), ţinând cont de diferenţa enormă de vârstă dintre mine şi ea. Am un singur lucru să le spun lui Andrei şi celorlalţi increduli excesiv de raţionali: viaţa e plină de surprize!
(Ormus Profane)
Descarcă numărul 11 din Revista Film Menu, iunie 2011 aici..