Spuneam că pe mine m-a enervat mai mereu eticheta de "mama lui Donald" asociată Vioricăi Bucur. Pe ea, însă, niciodată. Îi plăcea chiar, şi ştiu şi de ce.
Am petrecut lângă Viorica toată viaţa mea adultă, înconjurată de energia, umorul şi cinefilia ei. Ca doi oameni care vieţuiesc aproape, nu am fost doar la film împreună; timpul ne-a dus şi la doctor şi la contabil şi la cârciumă şi la aprozar. Şi am văzut adesea eşantionul ăsta de copii din triştii ani '80, azi oameni în toată firea care, indiferent de clasă sau educaţie, se transformau când o vedeau şi nu ştiau ce să mai facă şi cum să-i mulţumească. Era ceva aproape bizar în felul în care aceşti oameni o tratau întotdeauna, în felul în care-i zâmbeau. Era ceva personal şi onest, diferit de bucuria cu care se gudură oamenii şi dau din coadă când ştiu că au intrat în proximitatea unei vedete. Vioricăi îi plăcea asocierea cu desenele animate. A difuza Disney şi Looney Tunes, a aduce entertainment, animaţie din vest la televizoarele alb-negru, într-o lume alb-negru, a fost forma ei de rezistenţă în comunism, pentru care o generaţie întreagă nu a uitat-o.
Dar de ce nu, zic eu, "mama Istoriei şi Teoriei Filmului", cursurile pe care le-a ţinut, pentru atâtea generaţii, la Universitatea de Teatru şi Film din Bucureşti? Anul ăsta, în mai, Viorica a aflat că mai are foarte puţin timp. Mi-a spus că s-a simţit ca în Cleo de la 5 la 7. Ştia că e la sfârşit, că nu se va mai întoarce în toamnă pentru un nou an universitar. A păstrat asta pentru ea, dar a ales să-şi folosească acest timp (puţin) rămas presând studenţii, insistând şi rugându-i să scrie, să nu amâne examene sau referate sau lucrări de licenţă. Timp de o lună a citit şi corectat zi şi noapte (nu e o figură de stil).
Nu pot să îmi explic manifestarea asta de eroism, ştiu doar că Viorica Bucur a făcut enorm - nu aş zice pentru film, ci mai degrabă pentru văzutul de film: vreo 40 de ani de făcut emisiuni ("tocăniţă de filme", cum spunea soţul ei), a fost în multele jurii unde a ochit şi premiat viitori cineaşti pe care, la momentul respectiv, nu-i băga încă nimeni în seamă, a selecţionat şi trecut de cenzură atâtea filme, luptându-se să le salveze întregi, să scape neciopârţit vreun sărut unde, printre buze, se murmura vreo replică esenţială fără de care finalul nu mai avea sens.
Am scris mult la două mâini cu Viorica Bucur şi am făcut împreună câteva sute de ore de emisiuni de film, iar în contextul tuturor celor înşirate mai sus, sintagma "mama lui Donald" mi se părea uneori aproape la mişto.
S-a întâmplat prin 2005 să facem un film în două episoade despre venirea lui Polanski la Bucureşti: Polanski la aeroport, la hotel, apoi la conferinţa de presă, Polanski întâmpinat de oboaie în faţă la sala Palatului, unde-şi lansa Pianistul. În fine, Polanski la Universitatea de Film, ţinând o lecţie de cinema, pe bune. La sfârşitul vizitei, Cristina Nichituş, decan pe atunci, îi oferă titlul de Doctor Honoris Causa. Polanski refuză, Nichituş insistă. Polanski se caţără cu picioarele pe scaun, ciufulit şi cu blugii tociţi cum era, şi către studenţii care se călcau în picioare zice ceva de genul: "Am eu faţă de doctor?" Aplauze, urale, Polanski dă să iasă din facultate şi din filmul nostru. Mi s-a părut firesc să filmăm această plecare. Mă uit prin curte după cameramanul TVR, uşor sărit, şi nu dau de el nicăieri: Viorica îl adusese înapoi în sala unde avusese loc întâlnirea lui Polanski cu studenţii, sală acum goală. Şi mie şi cameramanului ni s-a părut întâi o ţăcăneală. Ce o interesa pe Viorica era să capteze imaginea unui şezut de scaun, negru, pe care se conturau gri, din praf, urmele pantofilor lui Polanski, cocoţat cu câteva minute în urmă pe acelaşi scaun negru, sfidător şi în urale. Imaginea scaunului murdar, pe care Viorica a pus-o, în stop cadru, sub genericul de final, spune mai multe decât reuşesc eu în cuvinte despre transformarea discretă a prezentului în memorie, cu misterul şi însemnătatea pe care această metamorfoză le presupune. Şi spune mai multe despre Viorica Bucur decât sunt eu în stare în scris.
(Mădălina Roşca)
Descarcă numărul 12 din Revista Film Menu, octombrie 2011 aici..