Am încercat să abordăm subiectul din cât mai multe unghiuri şi ne-am ales cu un dosar şi mai variat decât ne aşteptam să fie. Conţine articole despre patru cineaşti de pe trei continente diferite (Pedro Costa, Abbas Kiarostami, Michael Snow şi Andy Warhol) şi încă un cuplu de cineaşti (Jean-Marie Straub şi Danièle Huillet, care au lucrat împreună, dar s-au certat mult pe fiecare decizie artistică, deci nici măcar ei nu gândeau la fel) şi despre UPA, un studio american de animaţie. Sunt multe de spus despre minimalismul cinematografic, şi nici istoria lungă a termenului în alte arte (muzica, artele plastice, literatura) nu ne-a uşurat munca foarte mult.
M-am gândit la ce aş putea spune despre minimalism încât să pară un adevăr incontestabil, şi am ajuns la asta: arta minimalistă a fost mereu primită prost. Publicul a evitat-o, şi criticii conservatori au denumit-o "anti-artă" (de parcă "minimalism" nu era destul de vag.) Comparaţi vizitatorul mediu din Tate Gallery cu spectatorul mediu dintr-un cinema, şi veţi intui imediat ce soartă a avut mişcarea din artele plastice după ce a pătruns în film. În articolele din dosar veţi găsi frecvent adjective ca "lung", "banal", "plictisitor", "arbitrar" - fie că sunt aprecierile noastre, fie că sunt obiecţii pe care vrem să le combatem. Dar nici în primul caz, nici în cel de-al doilea, descrierea nu se limitează la termenii cei mai frecvenţi. Am vrut să fim cât mai precişi, în loc să vorbim despre minimalism ca despre o estetică sacră şi inefabilă, pe care doar o numim în şoaptă şi apoi ne-o alungăm din minte, să nu o profanăm.
Au fost identificate în estetica minimalistă două direcţii opuse: prima e reductivă (dacă artistul prelucrează obiectul până ajunge la esenţă), a doua ezitantă (atunci când artistul, dimpotrivă, refuză să deformeze particularităţile naturale ale materiei cu care lucrează; ce e minimal aici e amestecul artistului). Pare simplu şi logic dacă îi încadrăm în prima categorie pe Robert Bresson şi Aki Kaurismäki şi în ultima pe Abbas Kiarostami, dar fraţii Dardenne sunt mai greu de clasificat: regia filmelor lor e cvasi-documentară, "ezitantă", dar structura narativă e esenţializată, "reductivă". Deci "genul" minimalist nu admite subgenuri şi poate că n-ar trebui să vorbim despre el decât ca despre o deviere de la normă; sau să nu vorbim despre el deloc.
Artistul plastic Donald Judd (numit "minimalist" împotriva voinţei lui) scria într-un eseu că toată arta nouă pare reductivă dacă e comparată cu ce i-a precedat, pentru că numai atributele vechi se numără şi ele sunt întotdeauna mai puţine. Tema dosarului din numărul curent e (şi) un răspuns la o problemă imediată: în lipsa unor repere mai apropiate, filmele româneşti ambiţioase din ultimul deceniu sunt comparate invariabil cu cinemaul narativ tradiţional şi apoi etichetate drept "minimaliste". În loc să li se acorde o analiză formală atentă, regizorii din Noul Cinema Românesc sunt recenzaţi de multe ori în viteză şi sunt numiţi minimalişti în bloc (sau realişti în bloc - în oricare dintre sensurile expresiei); e de aşteptat să obiecteze că au estetici diferite. Nici Warhol şi Bresson n-ar fi deloc de acord că sunt la fel. Scriem despre minimalism nu ca să popularizăm (şi mai mult) termenul, ci să arătăm câte forme de cinema poate descrie. Sperăm că, dacă termenul va fi înţeles mai bine, va fi folosit mai rar.
Descarcă numărul 13 din Revista Film Menu, decembrie 2011 aici..