Despre sfîrşitul lumii în creierii munţilor şi în Deltă

Săptămîna trecută eram amîndouă duse. Tu la un capăt, eu la altul. Uite cum au mai curs zilele pe la noi:

Mergînd pe firul ierbii şi lăsînd paşii să mă poarte pe meleaguri cu afine şi căpiţe de fîn, mi-am amintit de plaiurile noastre rupte din basme cu zmei şi Sînziene. Soarele era la apus şi ciobăneştii mioritici se jucau printre lanurile suspendate care miroseau a fân proaspăt tăiat, în timp ce moşneagul cosea în linişte ultimele rămăşiţe ale unei epoci pe cale de dispariţie. Cu mîinile mînjite de negreala afinelor, dau Sara bună oamenilor care trăiesc rupţi de lume. Omul nu pare la final. Coasa nu îi este cruce încă şi nici cocoaşa nu-l doboară. Aerul serii se lasă peste Apuseni şi peste noua pîrtie bătută pentru viitorul turist din iarnă. Moşul vînduse teren şi acum deasupra cocioabei din lemn îi atîrnau nişte mândreţi de telescaune. Nu-i rău pentru zonă, nu-i rău pentru el. Rămăsese singur în vîrf de munte. Radioul şi doi câini îi ţineau de urât în serile lungi de vară. Radioul mergea cu baterii şi îl primise abia de o lună. Va vedea el ce va fi la iarnă. Radioul zbârnâia la firul ierbii pe care ne oprim la o pălincă scurtă şi dulce. Vecinul din deal vine să-l viziteze pe răcoare. Fânul e strâns şi ziua e pe gătate. Uica are mai multe suveniruri din Franţa şi Olanda. Turiştii străini i le făcuseră cadou, se pare. Un clopot care suna până în vale sună de îţi rupe timpanele.

Tot plaiul vibrează odată cu uică al nostru, stăpânul absolut al ţinuturilor de care eram iremediabil legată pe vecie. Eram turist, dar eram la mine acasă şi pricepeam ce vorbea ultimul reprezentant al timpurilor care vor apune în Apuseni. Între timp radioul anunţa încă un posibil sfârşit al lumii. La o duşcă de pălincă ni se specifică: "sfârşitul lumii nu intră în sfera competenţei noastre." Pentru că următorul mileniu va fi... Şi am mai auzit povestea asta. După care urmează emisiunea cu "noapte bună, copii!" E frig de-a binelea. Uica Viorel are chef de vorbă. Ne duce în atelierul lui de cioplit bâte. Ne dă şi nouă una, două, trei. Şi aşa nu prea are vânzare. După jumate de oră îşi schimbă ciorapii făcuţi din cârpe şi zice că vine cu noi până în sat. Luna şi stelele îl vor ghida în urcuşul către patul tare peste care la iarnă vor trece scaune suspendate cărând schiori. Drumul cel nou e brăzdat de râuri. Moşul ne arată fostul lui teritoriu. Nu-i pare rău. Rămăsese aproape singur în creierii munţilor. Vecinii din deal îi muriseră înecaţi cu mici din sat. Ce să-i faci, aşa-i fără măsele. Şi aşa a rămas şi casa din deal goală.

Uica Viorel coboară din când în când în sat pentru slujbă, lapte şi pâine. Da, pentru lapte. Pentru că nu mai rămăsese nimeni cu vaci prin preajmă. Aşa că tot la Alimentară ajunge şi omul din Ţara Moţilor. Seara se lasă de-a binelea. Ne punem la masă. Vrem sarmale şi papanaşi, bere şi ceaiuri. Când ştii că banii câştigaţi de tine sunt cel puţin de zece ori mai mulţi, parcă altfel te uiţi pe meniul de la Mama Uţa. Uica mănâncă cugetat. El nu prea e cu dulciurile, aşa că papanaşii cu gem de afine nu-l îmbie. Noi băgăm chiar dacă nu mai e loc nici de o gură de aer. Berea e pe gătate şi frigul intră în oase. Omul nostru o va lua înapoi în sus către casa unde îl aşteaptă o căţeluşă, o mâţă şi un radio cu baterii. Dar până sus o are pe Africana să-i ţină de urât. Noi o luăm către camera suspendată unde adorm buştean în timp ce moşul îşi continuă urcarea. El, ultimul om din creierii munţilor. Nu intră în expertiza mea. Şi totuşi... Sfârşitul lumii nu va arăta la fel pentru toţi. Gata povestea!

***

Drumul către Tulcea şerpuieşte uşor. Deja, nu ştiu cum, ne simţim în vacanţă. Asta până când ne dăm seama că maşina nu mai accelerează şi, după ce-am oprit-o, nici că mai porneşte. "Ambreiajul" zice Bebi, un cârciumar trecut de 50 de ani, ieşit în poartă, să vadă ce-i. Ne scărpinăm în cap, ne lăsăm tractaţi până-n service-ul Pyf, ne lăsăm maşina în voia sorţii şi a Deltei.

Şase ore faci cu Pasagerul până-n Periprava. Deja, după Chilia Veche, se goleşte lumea, respiri aerul de seară şi poţi vorbi cu şeful poliţiei din sat, ca să-l întrebi nevinovat "Se poate trece la Vâlkovo, la ucrainieni? N-avem toţi paşapoarte..." , dar am citit că e foarte frumos acolo. Nu pare să fie foarte impresionat de lecturile tale interbelice, aşa că a doua zi trimite pe unul dintre soldaţii de frontieră până în curtea familiei de pescari care ne primise în gazdă. "Am auzit că e cineva aici care vrea să treacă la ruşi..." Femeia rasă-n cap, periculoasa care-şi dorea atât de mult să vadă ilegal Veneţia Dunării, icneşte de râs pe sub masă, soarbe o inofensivă gură de cafea şi se-afundă mai mult în pustietatea Deltei. Încă mai e loc de singurătate, încă te mai crezi la capătul lumii, încă eşti liber la Periprava, deşi pământurile şi stuful sunt concesionate, iar mistreţii vânduţi pe câţiva ani înainte. Jeepurile cu volane pe dreapta, cu numere de Anglia, Africa, Bulgaria sau direct fără numere, jeepurile uitate ale lumii sunt aduse pe buşteni înnodaţi până în satul unde n-ai nevoie de carnet sau reguli ca să conduci sau să te simţi baştan; aşa masive, ridicând praful pe uliţă, pe drumurile din pădure, care leagă braţele Dunării între ele, dau senzaţia de nou El Dorado; aurul e peştele.

Nu prea-ţi vine să bei la Periprava. Aşa că ai suflu ca să te trezeşti duminică de dimineaţă şi să mergi la biserică, unde slujba e în slavonă, de rit vechi, bărbaţii stau în faţă, lângă altar, iar femeile undeva în spate, învârtind mătănii. Lângă biserică e cârciuma. "Je m'apelle Mitică", "Mariana", şi-aşa, nou botezată, simt cum trece vara pe uliţă, prin praf, prin ceasurile mele şi-ale acestui sat.

La Vâlkovo n-am mai ajuns... Ne-am uitat la el ca la insula din ziua de ieri, fără să ne fie dat să găsim vreo poartă. De-notat, nu. Cu maşina, ioc ambreiaj... Microbuze deloc. Ce facem mai departe? Hai în Sfântu pentru două zile.

Şi-am rămas mai bine de o săptămână, gustând peşte, linişte, mare, soare, păianjeni şi câini pitici, în imponderabilitate. Într-una dintre zile am plecat spre Sulina, unde-am găsit casa lui George Georgescu în paragină, doar cu un medalion agăţat pe ea, ascuns şi el de un corcoduş plin de poame: "Aici s-a născut marele dirijor român"... Cimitirul din Sulina ni l-a depănat domnul profesor Valentin (ofer număr de telefon dacă vreţi să mergeţi în zonă), un personaj straniu, aproape genial, născut în Lupeni şi retras de zgomotul lumii în Deltă. Întâlnit întâmplător, el ne-a purtat printre pietrele mortuare, de la cimitirul evreiesc la cel musulman, la monumentele funcţionarilor englezi morţi în Dunăre, la simplele cruci albastre şi albe, cu şase braţe, lipoveneşti; ne-a vorbit despre cele două pietre-cruci-gri ale celor doi îndrăgostiţi înecaţi în fluviu, de statuia copiilor care-au fost luaţi de ape, mormântul piratului pe care tronau tigva şi oasele, altul al unui fascist, altul impresionant al unui căpitan de navă, ne-a spus povestea locului şi ceva pe deasupra, aşa că am plecat înapoi purtând impresia unei bogăţii umane adânci şi de-a pururi a noastră.

Iar într-una dintre ultimele zile am remarcat un personaj suprarealist, mov cu roşu şi pene înfoiate, un curcan care-şi păzea cu înfocare curcile, pufăind şi neacceptându-ne ca prieteni. Îl admiram, îl cercetam pe cât ne permitea, până când a traversat strada stăpânul lui. Omul a luat pasărea în braţe, a mângâiat-o până când mărgelele s-au făcut albe, ne-a explicat, în câteva cuvinte, filosofia ţării pusă pe furt şi a curcanilor de import, din Italia, făcându-ne să fim mândri că admirăm unul dintre ultimele exemplare tipic româneşti, care nu-şi doreşte neapărat o producţie înfloritoare, dar este al locului şi aşa ar trebui să rămână.

Recitesc ce-am scris, mă-ntorc la oamenii locului şi parcă mi-a plăcut mai mult această tură neaşteptată de Deltă, decât zborurile până-n alte colţuri ale lumii. Văd că şi tu tot aşa ai trăit ultimele zile. Înapoi la origini. Sau, aşa cum zicea colonelul de pe bărcuţa noastră adormită pe canale, "astea-s amintiri frumoase!"

Trăiască România!

PS: Am uitat să spun că pe curcan îl chema Beladin. Deşi provenienţa numelui ni s-a părut iniţial a fi italienească (ni se părea şi frumos tare), s-a dovedit că ne-nşelam. Stăpânul ne-a zis senin că trebuie să-i găsească alt nume, acum după ce Obama l-a omorât pe Berladen sau Benlader sau Beladin. Curcanul, scăpat din braţe, îşi purta falnic prin curte cei doi ani de existenţă, sub un nume omagial, neştiind că ar trebui să lupte teroristic, şi nu doar să cârâie, ca să nu-i moară tagma.