Oraşul se joacă

Să ne înţelegem. Pentru mine radioul înseamnă direct. Acolo se întâmplă ceva magic, care te face, brusc, din timid paraleu, din mic de statură înalt de doi metri, din trist vesel, din plicticos interesant. Nu ştiu de ce. Directul te transformă. Îţi oferă bucuria unică de a fi o rotiţă mică, dar esenţială, într-un angrenaj care funcţionează (şi) pentru că tu ştii să îţi faci treaba. Eventual, bine. Acolo capeţi voce, o personalitate care se simte în tot ce faci şi pe care, poate, nu ţi-o intuiai întru totul, motivaţie, surpriză, variaţie continuă şi, dacă eşti norocos, prietenia şi respectul unor oameni care chiar merită o reverenţă profesională. Ştii exact când ai lucrat bine şi când nu. Directul nu te lasă, în fond, să repari nimic, nu-ţi dă timpul de a pritoci o a doua idee, nu te iartă dacă nu eşti în vervă, nu se sinchiseşte dacă nu ai dormit bine azi-noapte. Nu-i pasă. În direct totul e imediat şi autentic. (Gata, acum putem trece această mărturisire în seria secretelor noastre - eu nu am spus nimic, voi nu m-aţi auzit!, să nu uităm că acum sunt rotiţa mai mult sau mai puţin esenţială dintr-o emisiune de montaj...).
 
Ce-mi place mie, când lucrăm la poveştile Oraşului, e... senzaţia că şi aici e aşa. În mod surprinzător. Oraşul e mereu nou şi-ţi dă voie, şi ţie, să te schimbi, să încerci alte formule, fie ele narative sau pur tehnice, alte unghiuri, să spui povestea pe o voce, pe nouă, pe nouăzeci şi nouă, dacă vrei...
 
Datorită lui purtăm, marţea viitoare, pe 2 octombrie 2012, rochii vintage şi exersăm, într-o oglindă imaginară, look-ul à la Liz Taylor, Grace Kelly, Audrey Hepburn, Sophia Loren tradus în chiffon, mătase şi catifea. Cu el ne jucăm, joi, pe 4 octombrie 2012, de zici c-am dat în mintea copiilor, nu nostalgic, ci 100% implicat, cot la cot cu Harry Potter, Peter Pan, Prinţesele imaginate de Philippe Lechermeier şi Rebecca Dautremer, Mumble, pinguinul dansator din Happy Feet, Pinocchio sau Mowgli.
 
Şi noi suntem o echipă. Mică. De oameni grăbiţi şi, nu o dată, diferiţi până în unghii. Între "Alo? Poftim? Ce a spus? "Fetiţă"?" (Ioana), "Mi-a venit comanda de pe e-Bay!" (Bogdan) şi "Să-ţi zic cu Vengerov..." (Adina) nu încap multe intersecţii. Şi, totuşi, ăştia suntem. Trei voci, fiecare cu povestea ei. Reuniţi la montaj. Ne putem corecta când greşim. A doua ideea e, întotdeauna, mai bună decât prima. Energia nu e continuă - adesea lucrurile se diluează, trenează, adesea ne pierdem puţin, fiecare în povestea lui şi ne lăsăm cu greu furaţi înapoi, în rama sonoră care ne apropie.
 
Când am râs, însă, joi, la montaj, în cascade perfect egale, totul a fost spontan. Neexersat. Autentic.
 
Mi-am simţit ochii sclipind pe dinăuntru.
 
Magia există. Poate că nu e mereu aceeaşi. Poate că nu... e, mereu. Dar se întâmplă. Aşteaptă. Stă cuminte, într-un fald de poveste încă neetalat. (Poate vintage...). Esenţial este să ştii că urmează o nouă piruetă. Esenţial... este să ştii să aştepţi.
 
Oraşul vorbeşte - O emisiune Radio România Cultural, difuzată marţea şi joia de la 14:30 la 15:00 şi realizată de Ioana Bâldea Constantinescu şi Adina Dragomir.