50.
***
Călare pe o cămilă tînără şi abraşă de culoarea nisipului, Evlyia Celebi zorea spre marele oraş Cairo. Era întîia oară cînd călătorea singur, fără însoţitori potriviţi rangului său de mare mufetish al fortificaţiilor imperiale, mai curînd ca un derviş rătăcitor decît ca un purtător al peceţii sultanului. Zdruncinat amarnic de galopul dobitocului de povară cu al cărui mers nu era obişnuit, izbuti totuşi să scrie pe oblîncul şeii, aşa cum obişnuia dintotdeauna, în Seyahatname ("Cartea călătoriilor"):
"Nu se află în întreaga lume, nici chiar pe cuprinsul împărăţiei sultanului, un alt oraş precum Al-Qahirah, cel cu o mie de minarete, numit de unii şi Umm ad-Dunya ("mama lumii") atît de întins încît încape în el o mare de oameni şi aşezat pe un pămînt atît de încins şi de roditor. Multe lucruri nemaiîntîlnite prin alte părţi ale lumii am văzut şi mai ales acele haram-uri (piramide) uriaşe cît un deal de o sută de picioare, ridicate din blocuri uriaşe de piatră care adăpostesc mormintele regilor din vechime ai Egiptului mi-au stîrnit mirarea. Vreau să vă încredinţez totuşi că, intrînd în uriaşul haram din Ghizeh şi minunîndu-mă peste poate de măreţia lui, nările mi-au fost lovite de o putoare atît de năprasnică ca şi cum înăuntrul ei s-ar fi adăpostit o turmă de o mie de măgari."
Cealaltă carte Kitab al Ahlam ("Cartea viselor") îi frigea degetele, mai mult ca niciodată, ori de cîte ori îi atingea coperţile, iar cele trei cheiţe zornăiau surd şi lugubru atîrnînd la grumazul său.
La fiecare popas fusese ispitit să vîre cheiţele una cîte una, pe rînd, în încuietori şi să deschidă cartea dar, de fiecare dată se oprise ca şi cum o voinţă mai presus de puterile omeneşti l-ar fi oprit.
"Cine ştie dacă şeicul ibn Batutta n-avea dreptate cînd spunea că pentru călător este mai însemnată călătoria cu toate isprăvile ei, decît sosirea la capătul drumului!" murmură el.
Trecuse prin multe încercări pe drumul de la Ierusalim spre Egipt şi fusese nevoit adesea să bea apă sălcie şi mîloasă şi să se hrănească precum schimnicii cu lăcuste sau cu carnea şopîrlelor ce se încălzeau pe pietre. Isprava acesta îi aminti de o întîmplare petrecută în urmă cu mulţi ani pe cînd colinda pe meleagurile kalmukilor, la apus de marea Caspică. Ajungînd în satul Bozodok, locuit de un trib de cerchezi, fusese poftit la masă şi ospătat cu bucate simple, gătite din carne de oaie. Cînd gătaseră de mîncat se aduseseră pe o tipsie nişte faguri mari, plini cu miere. Gustînd el din mierea aceea se minună de gustul ei plăcut, iar starostele aşezării îi spuse că-i miere culeasă din trupul tatălui său. Aşa află că acel neam de cerchezi avea obiceiul să-şi aşeze morţii în copaci cu trunchiurile scobite, anume ca albinele sălbatice să-şi zidească fagurii înăuntrul lor. În felul acesta, credeau ei, sufletul celui răposat ajunge în rai şi-i scăpat de necazuri. Cînd roiul îşi face stup în ţeasta mortului, acesta e socotit de neam ales. Nu-i mai puţin adevărat că, adesea, în fagurii culeşi se găsesc amestecaţi dinţii şi părul leşului, dar Evlyia mîncase din acea miere fără să se plîngă de vreun neajuns.
AMMAR MUTASHARRID (ZIS ŞI "ORBUL")
Nimeni nu ştia ce făcuse acest om pînă la vîrsta de şaizeci de ani şi de ce-şi făcuse sălaş tocmai într-o colibă şubredă din stuf, pe colinele Mokattam, la răsărit de Nil. Cei care mergeau să-l vadă nu ştiau ce să creadă: în unele zile vorbea limpede şi curgător, presărînd în mintea ascultătorilor vorbe încărcate de înţelepciune ca şi cum ar fi ştiut pe de rost toate cărţile scrise de Aristotel sau Abu-Sinna, alteori gîngăvea ca un prunc sau ca un beteag atins la glagorie. Mulţi credeau că e un om sfînt căci purta numele lui Ammar bin Yassir, cel mai de frunte dintre "muhajiruni" (primii convertiţi la islam) şi venise să ridice acolo o moschee pentru cei sărmani. El, însă, lipsit de bani şi de putere îşi petrecea mai toate zilele lenevind şi holbîndu-se la unda mîloasă a apei, nici vorbă să se apuce de ceva. Trecu destulă vreme pînă să se dumirească păstorii de capre ce colindau pustiul cu turmele lor că Ammar era orb şi-atunci, din milă îi lăsau cîte o lipie uscată sau cîte o bucată de brînză uscată. Altul în locul său ar fi fost mai nefericit ca Iov şi-ar fi plîns mai amar decît Ieremia, dar el zicea: "De ce să fiu amărît cînd eu sunt cel cîştigat, căci în vreme ce voi vedeţi lucrurile şi fiinţele pămîntului, eu văd gîndurile şi frămîntările omului!" De ce i se duse oare buhul că vorbele lui ar fi fost pătrunse de înţelepciune cînd nimic nu spunea lămurit de-l întrebai, nici măcar numele său adevărat?
"Ce-i un nume? zicea el, nimic! E cumva numele unui ins un vultur în stare să se înalţe în văzduh sau un armăsar care să alerge o leghe într-o clipă? Nici gînd, numele e o vorbă goală, atîrnat de făptura omului ca scaiul de oaie!"
Patriarhul Melentie al Alexandriei credea că Ammar este un şarlatan cu pretenţii de Pytia a vremurilor noastre şi-un necredincios nefericit pentru toate credinţele căci, nefiind nici creştin, nici iudeu şi nici al lui Allah închinător, sufletul său era sortit pe veci să ardă în flăcările iadului. A aruncat anatema asupra lui fiindcă l-a auzit spunînd că sfîntul Macarie nu fusese egiptean ci pe jumătate jidan, fiindcă mamă-sa purtase numele Sara. Nici marele muftiu al moscheei Al-Azhar nu-l vedea cu ochi buni fiindcă nu postea în luna Ramazan şi zicea că Profetul o luase de nevastă pe Khadya, care era vîrstnică decît el cu cincisprezece ani, momit fiind de averea ei. Atunci, de ce oare se înghesuiau muierile cu prunci bolnavi în braţe, ologii, apucaţii de streche, leproşii şi ciumaţii pe dealul Mokhatam unde-şi avea sălaşul? Nu făcuse nicio minune, nu adusese ploi pe vreme de secetă asupra cîmpiilor, iar de vindecat nu vindecase pe nimeni. Cînd îi vorbeai de harul profeţilor din vechime rîdea zicînd: "Numai Hristos a vindecat betegii şi a sculat morţii din morminte, dar eu nu cred în El, aşa cum credeţi voi, căci, de-aş crede orbeşte, atunci El n-ar fi murit şi n-ar fi înviat!"
Spre acest om se grăbea să ajungă Călătorul, chibzuind să-l întrebe sau nu despre menirea Cărţii Viselor a cărei greutate îi zdrobea cugetul. În timp ce suia cu greu cărăruia spre coama dealului, rafale uscate şi fierbinţi venind dinspre pustie îi biciuiau trupul. De cum ajunse în dreptul colibei lui Ammar vîntul încetă să mai bată. Trecu pragul şi se trezi într-o încăpere întunecată, cu pereţii, acoperişul şi podeaua din stuf asemenea celor în care vieţuiseră meşterii ce ridicaseră piramidele. În mijlocul ei stătea un bărbat smead cu barba pînă la brîu, cu părul strîns într-un conci şi învelit într-o piele răpănoasă de capră. Ochii săi priveau în gol, albi şi bulbucaţi, iar în colţul buzelor ii mijea un zîmbet cald.
"Bine-ai venit, călătorule!" grăi orbul, limpede şi răspicat.
"Ştii cine sunt?" se miră Celebi.
"Ştiu că eşti un bărbat trecut de jumătatea vieţii, înalt cam de trei coţi, că ai pielea albă, porţi o giubea lungă din lînă şi-ai bătut ceva cale pînă la mine!"
"Cum poţi să vezi toate astea dacă zici că eşti orb?"
Gaur rîse încetişor:
"Sunt orb numai pe dinafară. Înălţimea ţi-am ghicit-o uşor, atunci cînd ai trecut pragul colibei care-i înaltă taman de trei coţi am auzit veşmintele foşnind cînd ţi-ai plecat capul. Ai pielea albă, fiindcă sudoarea ta miroase a zer, iar cea a arapilor sau a beduinilor are un alt miros. Mi-am dat seama că ai trecut de jumătatea vieţii căci urcînd anevoie dealul ai obosit şi gîfîi tare, iar pasul ţi-e şovăielnic, semn că tălpile încălţărilor ţi s-au tocite de-atîta mers!"
Celebi se ghemui pe podea la trei braţe distanţă de pustnic şi spuse încet:
"Numele meu este Evlyia Celebi!"
"Numele meu este Nimeni, căci nimeni sunt şi mi se potriveşte mai bine decît toate!" zise orbul precum Odiseu în peştera ciclopului Polifem. Spune-mi mai bine ce cari în desagă?"
"O carte, una pe care n-am izbutit s-o citesc!"
"Aaa, hrana spiritului, mîncare aleasă pentru cărturari... mai bine aveai cu tine o lipie şi-o bucată de caş... vrei să afli ceva anume de la mine?"
"Da, vroiam să te întreb ce să fac: să deschid cartea sau să o las închisă, căci de hotărîrea asta atîrnă tot restul vieţii mele!"
Ammar se foi şi întinse un braţ descărnat spre tavanul colibei:
"Vezi, eu ştiu că dincolo de acoperişul din stuf, deasupra mea este cerul... nu-mi foloseşte la nimic asta, dar nici faptul că ştiu nu-mi pricinuieşte vreun neajuns!"
"Am înţeles, e totuna dacă deschid cartea sau o las închisă, mi-e destul că se află în mîinile mele... rămîne, însă, nelămurirea: ce să fac şi încotro s-o apuc mai departe?"
"Tare pisălog mai eşti! Du-te să-nvingi în războaie, întorcîndu-te la ai tăi încununat de glorie sau culcat în coşciug. Scrie, de vrei, atîtea cărţi cîte îţi puie mintea ori, dimpotrivă, aruncă-ţi pergamentele, călimara, condeiele şi fă-te derviş... nu ai teamă de nimic, nici de sărăcie, nici de boală, căci tu poţi dansa pe nisipul încins fără să-ţi frigi tălpile şi fără să-ţi răneşti picioarele într-o piatră! Poţi să rămîi neclintit sau să mergi mai departe, poţi să faci tot ce vrei şi nimeni n-are să te împiedice!"
Zicînd acestea Ammar "Orbul" se întinse pe podea şi începu să se zvîrcolească. Trupul i se zgîlţîia cuprins de tremurici, iar gura i se umplu de spume. Celebi ieşi cu spatele din colibă murmurînd: "Inşallah, voi rămîne, călătoria mea s-a sfîrşit!"
MEHMET ZILLI
După ce părăsi coliba orbului Ammar, cel care nu credea în pronia cerească ci numai în puterea omului de a-şi stabili singur destinul, Evlyia Celebi se hotărî să rămînă în Cairo. Îşi găsi o locuinţă în mahalaua Qarafa Al-Araja, pe locul vechiului cimitir în care se îngropau dreptcredincioşii din vremurile în care generalul Jawhar Al-Siqilli poruncise să se ridice aici un măreţ oraş. Casa în care se mută era o locuinţă mică şi strîmtă, cu pereţii din nuiele împletite şi spoite cu lut, cu acoperişul din stuf şi avea o singură încăpere pentru dormit şi pentru gătit. Oamenii din Al-Araja trăiau printre morţi de cînd se ştiau. Coşmeliile sărace în care se adăposteau deopotrivă oamenii şi animalele erau ridicate printre pietre tombale vechi de o mie de ani. Nu o dată, un ins vrînd să planteze un pom ori să răsădească nişte legume, dădea cu cazmaua de oseminte. Nu era nimic neobişnuit într-o parte de lume în care cultul morţilor era ceva firesc, iar strămoşii lor se îndeletniciseră cu spălarea şi îmbălsămarea cadavrelor.
Hotărît să i se piardă urma, Călătorul renunţă la toate deşertăciunile acestei lumi şi îmbrăcă rasa de derviş luîndu-şi numele de Mehmet Zilli. Îngropă Cartea viselor în podeaua de lut şi, încă din prima noapte petrecută acolo dormi fără griji şi nicio arătare nu-i tulbură somnul. Se apucă înviorat de o muncă ce-i va aduce mai multă faimă decît toate dregătoriile din divanul împărătesc. De cum se mută în Al-Araja, cumpără zece tomuri de hîrtie italiană şi tot felul de cerneluri. Nu-i păsa că doarme pe o rogojină dar ţinea să scrie cu cele mai bune condeie care se puteau găsi şi-n ultima vreme renunţă la penele de gîscă în favoarea celor de barză egipteană, care durau mai mult. Vecinii săi s-au dumirit repede că lîngă ei trăia un om învăţat, cu multă ştiinţă de carte dar n-ar fi crezut nici în ruptul că bărbatul îmbrăcat în rasă de derviş fusese cu puţină vreme un mare dregător şi purtase asupra sa un hatişerif cu pecetea sultanului. Fiindcă scria toată ziua şi era în stare să recite pe dinafară capitole întregi din coran îl socotiră un wali (sfînt) şi aşteptau multe binefaceri din partea lui. El însă, avea, o singură grijă: să nu se piardă cumva tot ceea ce văzuse şi trăise vreme de jumătate de veac. Însemnările făcute în timpul călătoriei, pe şaua cămilei, au fost trecute cu cerneluri scumpe pe o hîrtie fină. Seyahatname ("Cartea călătoriilor") se deschide cu o mărturisire către cititori a neastîmpărului care l-a împins, asemenea altui celebru călător, şeicul Ibn Battuta, să colinde lumea:
"De cînd am auzit descrierea celor patru colţuri ale pămîntului şi a celor şapte meleaguri cu climă caldă şi rece, în sufletul meu s-a iscat o mare tulburare şi nu mi-am dorit altceva decît să călătoresc. Aşa am devenit un hoinar cu inima uşoară, fără avere, fără familie sau un acoperiş deasupra capului care s-a pomenit întrebîndu-se aşa: «Aş putea oare să străbat lumea întreagă? Vrednic sunt să ajung în Ţara Sfîntă, în Damasc, Cairo, Mecca şi Medina ca să ating cu obrazul meu Grădina Sacră, mormîntul Profetului, gloria Universului?»"
Se arătă tot atît de grijuliu cu viitorii cititori ai cărţii sale, pe cît se arătase în alegerea condeielor şi cernelurilor folosite, neuitînd să-i avertizeze:
"Noi, oamenii suntem creaturi trecătoare, sortite uitării. De aceea, ca nu cumva urmele noastre să fie şterse iar numele să ne fie ascunse de colbul veacurile, m-am apucat să scriu această carte. Aşa cum Dumnezeu l-a făcut pe om din ce-a găsit la îndemînă, o bucată de lut adunată din tină, aşa şi eu am întocmit din cuvinte tot felul de fapte şi de întîmplări care s-au petrecut sub ochii mei, astfel încît oricine va citi aceste foi să-şi aducă aminte de ele. Am folosit vorbe folosite de toţi şi un soi de istorisire de oricine înţeleasă, după vechea zicală: «Vorbiţi cu oamenii după măsura şi mintea fiecăruia.»"
În peste trei mii de pagini povesti cu de-a amănuntul cum pornise din Istanbul spre lumea largă şi colindase vreme de patruzeci de ani din Ardabil şi Yerevan pînă în Creta şi din Palestina pînă la Viena şi Amsterdam. Nu se mulţumi însă să înşire sec întîmplările călătoriilor ci, precum Herodot sau Marco Polo adăugă legende, povestiri şi impresii despre oamenii, obiceiurile şi locurile pe care le vizitase. Pe alocuri propunea cu umor chiar unele controverse inedite pentru învăţaţii islamului. "Poate cineva să îmi spună dacă am păcătuit sau nu atunci cînd, călătorind pe Nil spre ţara Ofir, în lipsă de altă hrană am fost silit să mă hrănesc cu carnea unei girafe? Dacă Allah n-ar fi vrut să născocească acest animal eu n-aş fi fost ispitit să mănînc din el fără să ştiu dacă-i îngăduit sau nu!"
Unele dintre legendele amintite aici nu sunt rodul imaginaţiei Călătorului, ele s-au petrecut aievea, aşa cum este, de pildă, cea despre comoara din portul Küstenge (Constanţa). Trecînd prin vilayetul dobrogean el notează cu minuţiozitate:
"Preamăritul padişah Bayazid Ildirîm (Fulgerul) a întîmpinat mari greutăţi în cucerirea oraşului Küstenge, astfel încît, după ce l-a cucerit, a poruncit să fie dărîmată cetatea iar pietrele să fie aruncate în mare şi-aceste ruine se văd şi acum de pe mal. Se zice că o parte dintre locuitorii de seamă ai oraşului, creştini cu toţii , au fugit în cetatea Caffa, aflată pe-atunci sub puterea veneţienilor dar, înainte de a pleca, au îngropat şapte chiupuri pline cu aur în pragul cetăţii de la liman."
Povestea ajunge la urechile lui Soliman Magnificul care trimite cinci sute de oşteni să dezgroape comoara şi-ntr-adevăr, scotocind ei prin ruine au găsit-o, iar bogăţia ei l-a bucurat pe sultan.
"În afara celor şapte chiupuri mari pline ochi cu bani de aur şi de argint s-au scos o mie de arme de preţ minunat împodobite, precum şi o mulţime de nestemate, rubine, safire şi diamante, astfel încît socoteala lor o ştie numai Allah, iar măria-sa, padişahul a ridicat din aceşti bani două minunate geamii în Istanbul, Şahzade şi Suleymanie, iar din ce-a rămas s-au reclădit fortificaţiile portului Küstenge."
În încheierea Seyahatnamei nu pregetă să se adreseze iarăşi, cu umor şi modestie, cititorilor:
"Allah mi-e martor că n-am voit ca povestirea mea să dureze aşa de mult, lungindu-se ca şi coada unui uriaş şarpe (Yîlan) dar a fost voia Lui (Yalan) ca eu să călătoresc atîta amar de vreme prin lume."
O singură dată fu tulburat din plăcuta-i îndeletnicire. Khedivul Egiptului şi al Sudanului, Ibrahim paşa primi o epistolă din partea unui icoglan al sultanului prin care i se cerea să afle dacă büyük tahkimatı müfettiş (marele inspector al tuturor fortificaţiilor) trecuse sau nu prin vilayetul său. Puternicul paşă îşi trimise iscoadele peste tot şi, într-o seară, după salah, se înfiinţă însoţit de purtătorii de tuiuri dinaintea coşmeliei dintre morminte.
"Şeicule, întrebă de sus Ibrahim-paşa, ai ştire cumva unde se află vestitul călător, Evliya Celebi?"
Celebi ascunse foaia pe care scria sub poalele rasei din păr de capră şi-şi plecă fruntea cu umilinţă:
"Să-mi fie cu iertare, preaputernice bey, eu sunt un biet derviş rătăcitor, fără prea multă ştiinţă de carte... De unde să ştiu eu unde se află acel om vestit, cînd în drumurile mele am întîlnit numai cămilari, cerşetori, hamali şi împletitori de frînghii?!"
EPILOG
Vreme de doisprezece ani, călătorul Evlyia Celebi i-a dictat dervişului Mehmet Zilli zece tomuri groase cuprinzînd descrierea tuturor călătoriilor sale.
Mehmet Zilli s-a săvîrşit din viaţă, neştiut şi uitat de puternicii vremii, în anul 1684 (1062 după Hegira), în Egipt. Locul în care a fost aşezat în ţărînă a rămas necunoscut dar, dacă ar fi avut o piatră la căpătîi, pe ea ar fi trebuit să fie scrisă în loc de epitaf cugetarea şeicului Ibn Battuta:
"Călătoria care te lasă fără cuvinte te transformă într-un povestitor."
Nimeni nu a aflat dacă a deschis vreodată "Cartea viselor" şi ce s-a întîmplat peste ani, după moartea sa cu misteriosul obiect.
Într-o zi de noiembrie a anului 1912, doi copii de felah care se jucau la poalele colinelor Mokattam au găsit într-o carieră de lut o carte lată de două palme şi lungă de trei, legată în piele neagră, cu coperţile acoperite cu topaze, rubine şi smaralde. Unul dintre ei a încercat să o deschidă sau să spargă minunatele anluminuri împodobite cu nestemate lovind-o cu o piatră. În clipele următoare s-a auzit o bubuitură puternică iar cei doi copii au dispărut, fără urmă, ca şi cum s-ar fi volatilizat în văzduh. Ludwig Borchardt care a trăit vreme de cincisprezece ani în Egipt notează în jurnalul său inexplicabila întîmplare pretinzînd că a auzit-o personal de la un martor ocular. Cu toată consideraţia pentru opera şi munca celebrului egiptolog, n-aş sfătui pe nimeni să ia în considerare această relatare. Nu-mi trec prin minte nicio explicaţie asupra motivelor sale dar, o lună mai tîrziu, printr-o stranie coincidenţă el va descoperi în situl din Amarna, bustul celebrei regine Nefertiti, chiar în ziua vizitei pe şantier a konprinzului prusac.
Oricum ar fi, adevărata Carte a viselor este cea pe care Evliya Celebi a scris-o cu mîna sa spre desfătarea celor care vor călători prin foile ei. Cine ştie, însă, ce soartă ar fi avut kitabul Seyahatname dacă Hadji Beşir Aga, şeful eunucilor negri, umblînd prin Cairo să cumpere sclave etiopiene nubile pentru haremul sultanului n-ar fi dat de ea într-o bibliotecă colbuită. El a adus-o în 1742 la Istanbul unde a fost copiată şi citită de toţi cărturarii vremii.
SFÎRŞIT