Ultima zi a poeticului septembrie, casa Eliad. Clubul folkiştilor se dovedeşte locul ideal pentru ca actorul Ovidiu Popa să-şi lanseze placheta de poezii "De vorbă cu idiosincrazia", produs al Casei de Presă şi Editură Tribuna.
Pe Ovidiu îl descoperisem cu prilejul altei lansări publice de carte. Vara asta, la Petrila, localitatea natală a lui Gary Sîrbu, trăiam dubla emoţie de a reprezenta în premieră portalul şi editura LiterNet.ro la festivalul Om rău al lui Ion Barbu şi de a lansa, împreună cu inimoasa noastră colegă, Corina Ungureanu, Adio, Europa!, romanul lui Gary (I.D. Sîrbu). Succesul de public, monitorizat atunci de Corina, se datora în foarte mare măsură contribuţiei lui Ovidiu, a cărui colaborare, spontană şi competentă, avusesem şansa să ne-o asigurăm.
Iată-mă aşadar oaspete al actorului poet, într-un mediu care mi-a fost întotdeauna afin. De pe peretele din spatele podiumului ne priveşte portretul regretatului Valeriu Sterian. La mese, prietenii lui Ovidiu. Prilej (încă unul!) de a redescoperi America truismului că lumea e mică: mă nimeresc (şi nu cred în inocenţa lui Ovidiu, om de spectacol, care-şi exprimă spiritul ludic în manieră regizorală) alături de Radu Bânzaru, pe care-l întâlnisem marţi la Cărtureşti, la lansarea cărţii lui Cosmin Bumbuţ, ultimul hit editorial al editurii LiterNet.ro. Ce face Ada, Radule? Aleargă.
În fine, Mircea Bodolan deschide, parodiind cu fineţea lui consacrată, balul. Îl întrerupe, din fundul sălii, Gabriel Gheorghiu. Aflu astfel şi odată cu mine cel puţin jumătate din invitaţi, toţi fiind prieteni ai lui Ovidiu, că bărbosul folkist e văr cu poetul actor. E uluitor cât de mulţi oameni ai cuvântului, întâlniţi în ultimii ani, mai ales sub semnul zodiei Internetului, provin din Braşovul de care mă leagă atâtea lucruri...
Primesc placheta. Mă farmecă grafica. Pagina tehnică spune simplu: coperta şi ilustraţiile Gabriel Stan. Dar Ovidiu îl prezintă pe artistul plastic drept coautor, iar acesta vorbeşte oarecum ca atare.
Ovidiu se mărturiseşte a face parte şi el din confreria folkiştilor, ia chitara şi ne-o şi demonstrează. Rumoare spre bar. Ei, rumoare, un adevărat ţipăt. Ovidiu simulează ofensa, se decopciază de chitară. Parfum de regie. Apare un personaj drapat în rochie de voal vert nil. O Chiriţă ce se doreşte neconvenţională, intră în dialog improvizat cu sala, a cărei reacţie e variabilă, culege aplauze la scenă deschisă. Scurtissim schimb de priviri cu Radu Bânzaru, pe care-l surprinsesem privind cu ochi profesional. Mult mai expresiv decât personajul ad-hoc creat pentru a se integra în grupul Adei Milea. Schimbasem impresii asupra a cel puţin două maniere interpretative complementare în teatrul actual. Prestaţia, altfel vie, a actriţei Vera Linguraru, de la teatrul Ion Creangă, o Chiriţă up to day, adică sexy cu oportune accente năbădăioase, ar ilustra una din aceste două maniere.
Admir, sotto voce, abilitatea regizorală a lui Ovidiu. Prietenul său Daniel Făt, actor la Teatrul Valah din Giurgiu şi colaborator la teatrul Masca, ilustrază, în ciuda explozivităţii tipic moroşeneşti, cealaltă manieră, bazată pe maxima economie de mijloace, preferată, se pare, de actorul clujan care dă substanţă Apolodorului Adei. Pe Daniel îl ajută inclusiv "mecla" de elev premiant, care face un efect comic irezistibil. În 2-3 cântece, remarcabilul actor face o trecere în revistă a curentelor în folk-ul actual. Aplauzele - in crescendo.
Acum, momentul lui Ovidiu. Deja în altă costumaţie, una preferată, se pare (îl bănui pe histrion că-l admiră pe Jean Louis Barrault, a cărui expresie o parafrazează, cu sau fără cuvinte). Ne oferă, în rostirea lui cu accente de Vraca, un potpuriu (cum i-aş putea spune altfel?) de texte dramatice, un abil montaj de monologuri, între care fragmente din Leonce şi Lena, bufonul din A douăsprezecea noapte, Othello şi un sonet shakespearian. Gabriel Gheorghiu se aferează fotografiindu-şi vărul, dar nu cântă.
Cu privire la plachetă: este o ediţie bilingvă, română - engleză, de 12 poeme, câte unul pentru fiecare zodie, aflate, cel puţin în interpretarea semnatarului acestei cronici, într-o relaţie dominant complementară, pe alocuri chiar antinomică, dar în perfectă armonie estetică cu desenele ironic-erotic-simbolic-criptice ale lui Gabriel Stan. Prefaţa e semnată de Victor Domşa şi mai degrabă trezeşte curiozitatea decât explică (aşa ar trebui să arate orice prefaţă bună), iar versiunea engleză e datorată Teodorei Megheşan.