Florăria cea mai apropiată de blocul nostru e în cealaltă parte - în partea în care nu avem treabă de obicei. Şi nu-mi pare rău, pentru că, nu ştiu de ce, nu mă simt prea bine în zona aceea. Sunt aceleaşi blocuri, aceleaşi magazine, farmacii, frizerii, bănci, acelaşi bulevard, şi, cu toate astea, ceva nu-mi place. Totuşi, e florăria. Are flori frumoase, de unde am cumpărat acum câţiva ani cadou un fel de bonsai care între timp a murit. Şi are o vitrină ingenios decorată. De curând, în vitrină a apărut o foaie de hârtie, scrisă de mână cu un scris înflorat şi artistic, cu textul "Florile sunt sclipiri de fericire".
De partea cealaltă, pe unde trecem de obicei, nu avem florărie. Avem aceleaşi magazine, farmacii, frizerii şi bănci, dar în loc de florărie avem un nene care face chei. Are un chioşc metalic şi meştereşte toată ziua la ceva. De câteva luni însă, în jurul chioşcului lui e plin de plante în ghiveci. Mai mici şi mai mari, are vreo 10-12 cu totul. Cel mai mare e un frumos trandafir japonez. Plantele o duc bine, fără să fi ostentativ de nediferenţiate, ca cele din florărie. Nu sunt simetrice şi drepte, ci par flori cu o viaţă şi-o istorie în spate. Prima dată când le-am văzut, mi s-a strâns inima. M-am gândit că domnului nu-i mai merge deloc mica afacere şi a început să vândă lucruri din casă. Apoi am văzut lipit pe chioşc un anunţ scris cu litere de mână strâmbe şi rare, litere cu o viaţă şi-o istorie în spate, litere care mi s-au lipit de creier mai tare decât orice lucru pe care l-am auzit în ultima vreme pe stradă, spus cu voce tare:
- Florile nu sunt de vânzare.
0 comentarii
Publicitate