Suntem vecini cu Doamna C. de patru ani, de când ne-am mutat în blocul în care dumneaei locuieşte de-o viaţă. E mică, slabă, ca o zvârlugă. Şi are optzeci şi cinci de ani. În toţi aceşti patru ani ne-am întâlnit destul de des, şi de fiecare dată a ştiut să ne arate cât de mult se bucură să ne vadă. Chiar dacă mai încurcă etajul la care stăm, chiar dacă uneori i se pare că Tudor e fată sau, şi mai zăpăcită, mă întreabă dacă avem sau nu magazin la colţul blocului (şi se bucură invariabil să afle că avem), chiar dacă face mişto de noi că purtăm mască şi suntem fricoşi, de fiecare dată ştie să zâmbească larg, să-şi desfacă braţele slăbuţe într-o generoasă îmbrăţişare imaginară, şi să ne spună, ca şi şi cum tocmai ne-ar fi oferit ceva şi i-am fi mulţumit:
- Cu drag, cu drag!
Acum câteva săptămâni, într-o sâmbătă dimineaţă, ne-a prins în faţa blocului. Aveam nişte rucsăcei în spate. S-a uitat încruntată, empatică cu propria constituţie firavă:
- Vai de mine, unde mergeţi cu ăia?
- În pădure.
- Păi şi ce... mergeţi cu maşina, nu?
- Nu. Cu autobuzul. N-avem maşină.
Doamna C. se uită mirată la mine, apoi la maşinile parcate pe stradă, apoi iar la mine. E încurcată. În cele din urmă îi vine o idee, faţa i se luminează, îşi desface braţele, şi, cu un entuziasm exemplar, îmi zice cu voce tare:
- Să dea Dumnezeu ca până la sfârşitul anului să aveţi maşină!
Emoţionată de generozitatea ei, şi de gândirea ei într-un fel atât de tinerească, îi preiau rolul şi răspund cu replica ce, pe vremuri, era folosită mai ales de vârstnici.
- Mulţumim, doamnă. Şi dumneavoastră multă, multă sănătate!
Sănătatea - această maşină miraculoasă de la Dumnezeu, de la care sperăm să ne ducă cu bine peste an.
0 comentarii
Publicitate