Abia aştept

Iar n-am ieşit din casă de câteva zile. Am lucrat întruna, având mereu senzaţia că-mi scapă ceva, că ratez ceva, că o să treacă doctoratul prea repede şi eu nu voi fi citit toate cărţile pe care nu le-am citit înainte, ocupată să muncesc ceva irelevant pentru că mi s-a zis că aşa e bine, iar eu am crezut pentru că nu citisem cărţile pe care trebuia să le citesc.

Îmi dau seama că am intrat într-un vortex, citesc ca Don Quijote, îmi neglijez copilul. Singurele interacţiuni cu el sunt cele în care-l corectez - nu se zice aşa, nu se face aşa, nu e bine aşa. Altceva cred că n-am vorbit toată ziua cu el, şi acum, la culcare, când credeam că a adormit şi mă furişam să mai citesc ceva, copilul îmi zice cu voce tare:
- Abia aştept să se schimbe lumea.
- Cum să se schimbe?
- De coronavirus şi de gunoaie.

Îmi vine să-i spun că nu se zice "să se schimbe de". Dar reuşesc să mă abţin şi îl strâng în braţe. Nu-mi dau seama dacă i-am răspuns cu voce tare sau în gând, dar ştiu sigur că m-a auzit:
- Mâine va fi puţin mai bine.