Editorial
Da, o strategie culturală (I)
Mircea Martin
Da, cred în continuare că avem nevoie de o strategie în cultură în ciuda scepticismului explicabil (dar nu acceptabil) al unor tineri sau mai puţin tineri şi în ciuda recunoaşterii oficiale că o asemenea strategie nu există. A întreba de ce această strategie n-a fost elaborată nici după şapte luni de la preluarea puterii culturale de către o nouă echipă riscă să pară un gest retoric dacă ne gândim că au trecut 15 ani de-a lungul cărora numeroase alte echipe s-ar fi putut învrednici să o conceapă şi chiar să o implementeze.
Deocamdată este de salutat iniţiativa actualului ministru al Culturii, doamna Mona Muscă, de a proiecta această strategie împreună cu Ministerul de Externe şi cu Institutul Cultural Român. Coordonare necesară atât pentru alegerea obiectivelor şi precizarea proiectelor, cât şi pentru asigurarea finanţării acestora. Ceea ce până acum - oricât ar părea de ciudat - nu s-a făcut.
Poate (de fapt, sigur) că şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Academia Română ar trebui să participe la acest efort analitic şi imaginativ totodată. Sunt, împreună cu Sorin Antohi, partizanul ideii că membrii comunităţii academice trebuie neapărat implicaţi în planurile de restaurare şi promovare culturală. Nu întâmplător, de altfel, am pledat pentru adoptarea unui concept lărgit de cultură în care să-şi găsească locul şi ştiinţele tari. Nu cred că ne mai putem astăzi îngădui să nesocotim contribuţia culturală a oamenilor de ştiinţă şi nici să neglijăm şansa de a avea o importantă prezenţă românească în universităţile occidentale. Aceşti savanţi, în majoritatea lor tineri, pot şi trebuie să fie atraşi, cointeresaţi înspre proiecte naţionale de anvergură la a căror formulare ar putea ei înşişi contribui cu expertiza lor internaţională. În toamna anului trecut, Institutul Cultural Român a stabilit o legătură de maximă importanţă cu o parte din aceşti tineri de mare viitor, legătură ce se cere cultivată în continuare.
Citiţi întregul articol...
Argument
De ce tocmai CORPUL?
Laura Albulescu
Vă veţi pune, probabil, întrebarea: de ce am ales ca prim subiect de discuţie - din masa generoasă şi polimorfă a temelor care ne bântuie conştienturile şi inconştienturile, personale sau colective - CORPUL? De ce nu altceva? Aţi putea fi tentaţi să spuneţi că nu este tocmai o temă publicistică spectaculoasă acum, când goana acerbă după subiecte "fierbinţi" dă naştere, chiar şi în presa culturală, unui tablou în care o polemică, o "ceartă" asigură reţeta de succes a unui tiraj profitabil, chiar dacă respectivele subiecte sunt scoase din "cuptor" necoapte sau frig prea tare - pentru glorie merită să faci indigestie ori să te arzi puţin. S-ar putea spune apoi că, nu-i aşa?, alte teme ardente pulsează în cultura şi societatea românească. Sau, concesiv, că este un frumos subiect livresc, dar fără o vizibilă aderenţă la concret. Nu vor lipsi, desigur, şi unii care vor spune că "ştim despre ce e vorba".
Dar dacă nu este chiar aşa? Practic, corpul şi corporalitatea sunt în joc - ca miză, suport, subtext, pretext etc. - în concretul cel mai divers: de la recentul şi intens mediatizatul caz al exorcizării, oripilarea sau entuziasmul (după caz) pe care ni-l stârneşte zapparea cotidiană, întorsul capului pe stradă, lupta neobosită împotriva celulitei, discuţiile despre burta reprobabilă a politicianul român, până la literatura tânără sau la argumentele ad hominem care dau sarea şi piperul răfuielilor mai mult sau mai puţin savante ale intelectualilor. Dacă am uitat să medităm asupra corpului ca obiect cultural?
Citiţi întregul articol...
Conferinţele "Cuvântul" - Ce este autentic filosofic şi ce / cine este filosof?
Conferenţiari: Mircea Flonta, Adrian-Paul Iliescu, Adrian Miroiu
Mircea Flonta
Acest titlu, voit provocator, poate să sugereze că aş urmări să identific un criteriu pentru a discerne în toate acele activităţi şi opere care sunt socotite filosofice ceea ce este autentic de ceea ce nu este autentic, ceea ce este filosofic în sensul major al cuvântului de ceea ce este periferic. Publicul cultivat, care se confruntă cu marea varietate a modurilor de a concepe şi de a practica filosofia, ar dori să primească de la cei care i se consacră un răspuns la o întrebare care ar putea fi formulată astfel: "Care este adevărata filosofie, care sunt autorii şi operele care o reprezintă?" Un răspuns sau altul la o asemenea întrebare ar putea veni în întâmpinarea aşteptărilor celui care este deja familiarizat cu o anumită literatură filosofică. Sau, dimpotrivă, îl va putea contraria. În primul caz, el va fi receptat drept mărturie a bunului gust în materie, în al doilea caz, probabil, drept expresia mărginirii sau a unui partizanat obtuz.
Nu cred că ceea ce intenţionez să spun ar putea produce satisfacţii sau insatisfacţii de acest gen. Şi aceasta, deoarece nu cred că există ceva de felul unui criteriu universal al excelenţei filosofice. Voi susţine că există doar forme distincte de viaţă filosofică, moduri reciproc ireductibile de a concepe şi de a practica filosofia, mari tradiţii filosofice. Mă îndoiesc că a fost cineva în măsură să identifice repere ale excelenţei filosofice care ar fi neutre în raport cu marile orientări şi opţiuni pe care le-a înregistrat istoria gândirii. Există însă opere exemplare care pot oferi o măsură a ceea ce este valoros. Ele sunt operele care inaugurează şi ilustrează tradiţii filosofice distincte.
Filosofii de rang înalt vor fi puţin înclinaţi să accepte acest punct de vedere. Căci lor le va fi greu să perceapă ceva autentic filosofic în ceea ce este străin modului lor de a practica filosofia. Se spune că Hegel ar fi declarat odată studenţilor săi: "Domnilor, eu nu reprezint doar adevărul, eu sunt însuşi adevărul." Tot aşa, filosofi de primă mărime vor putea crede că opera lor este încorporarea ideii filosofiei ca atare. Prin ea filosofia şi-ar recunoaşte şi afirma adevărata ei identitate. Iar epigonii lor, precum şi toţi cei ce se regăsesc într-o anumită formă de viaţă filosofică, vor fi tentaţi să adopte această perspectivă. Ei vor recunoaşte filosofia cea adevărată în scrierile inspirate de modelele fondatoare ale unei anumite tradiţii filosofice. Este un mod de a privi lucrurile care susţine sentinţe pe care le auzim adesea, bunăoară aceea că o anumită epocă a fost epoca de aur a filosofiei sau că, astăzi, filosofia se află într-o stare de decadenţă, de pronunţată degradare. Unii dintre cei care vorbesc aşa speră într-o renaştere, alţii proclamă, cu sau fără regret, "moartea filosofiei". Desigur, a filosofiei aşa cum o înţeleg ei.
Citiţi întregul articol...
Adrian-Paul Iliescu
Constatarea relativităţii criteriilor de evaluare a autenticităţii - a inexistenţei "unui criteriu universal al excelenţei filosofice" (Mircea Flonta) - apare astăzi, în culturile evoluate teoretic, ca "inescapable": deşi adesea combătută, în nici unul dintre marile sectoare ale gândirii occidentale ea nu a putut fi demontată conclusiv. Drept urmare, există aici o caracteristică resemnare cu privire la acest tip de relativism (deşi nu cu privire la orice relativism!). Nu la fel stau însă lucrurile la noi. Din multiple motive, numeroşi intelectuali români cred că relativismul este un adversar supraestimat (degenerare tipic modernă a gândirii), un adversar care poate fi învins. Printre aceste motive trebuie neapărat amintită adeziunea tacită la idealul unicităţii valorilor - când un intens mediatizat intelectual român anunţă, la sfârşit de secol XX, că "ştiinţele obţin, în cele din urmă, un întins repertoriu de convenţii care au privilegiul de a îngădui utilizarea naturii, fără înţelegerea ei reală", este limpede că el (şi nu numai el) este prizonierul ideii naive a unui mod unic de înţelegere "reală" a lumii pe care ştiinţele l-ar rata. În culturile occidentale, există însă un larg consens asupra pluralităţii valorilor, pluralitate care îngăduie atât recunoaşterea ştiinţei drept un tip specific de înţelegere reală a lumii, cât şi recunoaşterea existenţei mai multor tipuri diferite de înţelegere filosofică reală a acesteia. Această recunoaştere, documentată faptic, şi nu sentinţa abstractă, doctrinară, "totul e relativ", combătută cu înverşunare de anumiţi autori români, conferă substanţialitate relativismului contemporan.
Citiţi întregul articol...
Adrian Miroiu
E dificil să încerci să formulezi un punct de vedere critic faţă de o abordare precum cea propusă de profesorul Mircea Flonta, în ale cărei linii generale tu însuţi ai lucrat (şi, cu atât mai mult, atunci când cel care o susţine se raportează favorabil la perspectiva pe care ai formulat-o cândva asupra acestei chestiuni: înţelegerea activităţii filosofice ca desfăşurându-se "fără haine de gală"!). Cu toate acestea, voi încerca să subliniez câteva locuri în care cred că poziţia mea este diferită de cea a profesorului Flonta; sau, dacă nu e diferită, măcar voi încerca să atrag atenţia asupra unor presupuneri pe care suntem tentaţi să le facem, chiar dacă, în opinia mea, ele sunt discutabile.
Profesorul Flonta ne-a prezentat aici, mai întâi, două moduri de a gândi activitatea filosofilor. Conform spuselor dumnealui există şi printre filosofii români - ca oglindire a mediului filosofic european - două modele de excelenţă filosofică: modelul construcţiei speculative şi modelul reflecţiei existenţiale. De la început voi accentua: e vorba aici de modele, către care vor fi tinzând strădaniile filosofilor români. Dar aşa cum în marea filosofie europeană aceste modele sunt exemplificate de diverşi autori şi de diverse opere exemplare, la fel am putea încerca şi noi să procedăm. Îi avem, de pildă, pe Blaga şi pe Noica drept exemple de autori care au produs construcţii speculative pe care noi suntem dispuşi să le luăm ca realizări demne de indicat.
Citiţi întregul articol...
Poezie
Corpus nihili vel mysticum vel monstruosum. Corpul în poezia anilor '60
Gabriel H. Decuble
Când avertiza "nu puneţi mâna pe poet!", Nichita Stănescu ştia ce spune: şaizeciştii (aici: generic pentru modernismul întârziat) n-au corp, pentru că - ne lămurea el - "poetul ca şi soldatul / nu are viaţă personală." Lucrurile n-au stat, totuşi, chiar aşa. Şaizeciştii au avut o viaţă personală destul de privilegiată, doar că preţul politic aferent era considerat de mulţi o umilire, astfel încât dispreţul faţă de imanenţă, de un saeculum reprobabil (cu tot cu "măreţele realizări" şi cu "forţa proletariatului"), avea să atingă şi carnalul perisabil.
Nicicând tentaţia metafizicului nu fusese mai legitimă. Un soi de mursecare ascetică, a propriilor buze, o expectaţie prepascală domneşte în lirica anilor '60. Nutrind speranţa marilor revelaţii - şi, de ce nu, speranţa (vag pâlpâindă) a "învierii" de după totalitarism - reprezentanţii ei neglijau, în genere, trupescul, ca la lăsata secului.
Citiţi întregul articol...
Economia corporală. Corpul în poezia anilor 2000
Andrei Terian
În principiu, prezenţa sau absenţa unei teme în discursul literar e un factor irelevant pentru încadrarea acestuia. Nu obiectul, ci viziunea şi scriitura fac dovada talentului - asta e maxima oricărui critic. Şi totuşi, corpul nu e o apariţie inocentă în poezie, de vreme ce, din Antichitate până în Romantism, reprezentarea estetică a umanului a fost guvernată de două axiome: un principiu ierarhic, reperabil în scara axiologică spirit-suflet-trup, şi un principiu analogic, validat de similitudinea dintre Om şi Natură. Astfel încât, secole de-a rândul, corpul nu a constituit, de fapt, un obiect estetic, ci un simplu indiciu al ordinii cosmice, ilustrând, după caz, perfecţiunea geometriei divine sau spectacolul imund al materiei. Trupul nu a vorbit o limbă proprie decât o dată cu zorii modernităţii: într-o lume "dezvrăjită", în care alianţa seculară cu natura s-a rupt, conştiinţa poetică a văzut în descoperirea corpului promisiunea unui nou reper identitar.
Citiţi întregul articol...
Proză
Dincolo de mitul maternităţii
Ovidiu Verdeş
Într-o carte recent apărută a Ioanei Nicolaie putem citi: "Nu mă simt grasă, nici slabă, doar că blugii nu-mi mai sunt de folos. Am ajuns elegantă şi grozav de serioasă. Încep să ocup un alt trup". Cerul din burtă are ca laitmotiv acest "alt trup" al femeii gravide. Subiectul pare să trimită la acele teorii feministe care fac din experienţa naşterii cheia diferenţei de "gen". Deşi se pretează unei asemenea grile de lectură, cartea nu este un manifest feminist. Experienţa naşterii este eludată, cu toate că evoluţia sarcinii este urmărită până "în luna a noua". Este, prin urmare, o carte despre condiţia femeii gravide, mai degrabă, decât despre maternitate, la modul general.
Citiţi întregul articol...
Literatură străină
Îngerii bizari ai lui Michel Tournier
Simona Drăgan
Absolvent de filosofie, Michel Tournier nu a profesat niciodată în domeniul studiilor sale, iar, la 43 de ani, a cunoscut un prim succes cu romanul Vineri sau limburile Pacificului. La data debutului său românesc, în 1967, adică în plină epocă structuralistă, Tournier a constituit o revelaţie pentru cititorii obişnuiţi cu "postul" impus de indigestul nou roman francez. Romanul mitologic propus de nou-venit era plin de savoare, desprins parcă din biblioteca fabuloasă a copilăriei şi, în acelaşi timp, extrem de actual. Această trăsătură, a noului îmbinat cu vechiul, a rămas şi pe mai departe o componentă definitorie a sa. Despre predilecţia lui pentru mit, s-a spus că e o bună trecere de la filosofie la roman, exprimând punctul de convergenţă dintre un destin abandonat şi unul, mult mai autentic, regăsit.
Recitindu-l pe Tournier, observi că interfaţa dintre mit şi lumea contemporană este chiar corporalitatea, element de certă modernitate, descoperit, în formele cunoscute de noi astăzi, abia începând cu Renaşterea. Aş îndrăzni să afirm că poveştile sacre ale începuturilor, adică miturile din care se inspiră Tournier, nu cunosc corpul.
Citiţi întregul articol...
Exces şi suveranitate
Laura Marin
Fiinţa, care ne este dată printr-o "depăşire inacceptabilă a fiinţei" - spune Bataille - e, înainte de orice, exces, adică tot ce e mai mult decât ceea ce este, "alteritate radicală". Cu sensul de excepţie, miraculos, excesul desemnează şi atracţia şi oroarea. El este, adaugă Bataille, "însuşi principiul reproducerii sexuale". Prin exces, fiinţa se situează în afara oricăror limite, iar vecinătăţile stărilor celor mai contradictorii ajung să se confunde. Această fiinţă este cu precădere corp, un corp excesiv erotizat, desfigurat de voluptate şi de durere, devorat de atrocitatea experimentelor şi experienţelor sexuale extreme. În sfera existenţei, lipsa de măsură şi-ar găsi un punct de plecare în ceea ce se cheamă obscenitate, dar extrema obscenitate, crede Bataille, este refuzul de a lua în serios, adică în tragic, esenţa erotismului.
Formă emblematică a experienţei comune a excesului, erotismul este un domeniu al violenţei (un tip de violenţă care se refuză gândirii), al violării, al răului, al "disoluţiei formelor constituite" (cf. Istoria erotismului), aşezat fatalmente sub semnul morţii.
Citiţi întregul articol...
Critică. Eseu
Corpul în literatură
Gheorghe Crăciun
În cultura şi literatura europeană, corpul devine o valoare de prim plan începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea - moment în care încep să se contureze estetica şi industria loisir-ului, o dată cu secularizarea deplină a gândirii şi cu pierderea orizontului transcendenţei vieţii (moartea lui Dumnezeu şi supraomul lui Nietzsche, metafizica prezentului la Baudelaire, progresele medicinei chirurgicale, potenţarea interesului pentru erotism, sex şi paradisurile artificiale etc.). Descoperirea corpului ca temă în sine e un proces sinuos şi continuu, declanşat în secolul al XVI-lea şi neîncheiat nici astăzi, ale cărui cauze se află în diversele planuri ale creaţiei şi cunoaşterii: constituirea anatomiei ca ştiinţă, extensia gnoseologică a dualismului cartezian (corpul ca accesoriu al persoanei), disocierea raţiunii de sensibilitate, manifestată mai întâi în textele poeţilor metafizici englezi din secolul al XVII-lea şi, ulterior, la toţi poeţii romantici, apariţia esteticii (Baumgarten, Æstetica, 1750) ca disciplină a cunoaşterii sensibile, descoperirea fotografiei, obsesia nudului feminin în pictura impresionistă şi expresionistă, cultul sinesteziei la poeţii simbolişti etc.
Toate aceste achiziţii conduc la depăşirea unor tabuuri şi la apariţia unor teme artistice noi ca: autenticitatea trăirii, bătrâneţea, boala, dansul, plăcerea fizică, divertismentul, sexul, conflictul dintre conştiinţă şi trup, contingenţa prezentului, memoria somatică etc. Într-un anume sens, descoperirea corpului e şi rezultatul unei eliberări a sensibilităţii de sub dominaţia mai întâi a misticismului religios şi apoi a raţionalismului, logicii şi simbolisticii abstracte. Scrisul şi geometria ocultează corpul, aşa încât abia depăşirea stadiului vizual, alfabetic şi tipografic al culturii poate oferi şansa unei reale explorări a sensibilităţii corporale în toată complexitatea sa. Experimentarea intensivă a realului prin experienţialism şi autenticism (Gide, Mircea Eliade), interesul pentru sexualitatea deviantă (Cocteau, Genet, Bataille), fascinaţia faţă de exotism, arta neagră şi "gândirea sălbatică", cultul dislocării psihice şi spaţiale, întâlnit la unii artişti ca Rimbaud, Marinetti, Gauguin, Hlebnikov, Breton, Antonin Artaud, Michaux, exprimă aceeaşi febră a testării unor dimensiuni ale umanului prea puţin frecventate anterior.
Citiţi întregul articol...
Studii culturale
Modernitatea corporeală
Anca Băicoianu
Aşa cum o demonstrează cartea lui David le Breton, Antropologia corpului şi modernitatea, apărută în traducere românească la editura Amarcord din Timişoara în 2002, modernitatea inaugurează corpul ca limită. Între Montaigne şi Descartes, devin posibile condiţiile unei rupturi: aceea dintre subiect şi obiect, dintre sine şi corp. Afirmaţia carteziană "Gândesc, deci exist" marchează în mod simbolic declinul corpului experienţial şi naşterea celui instrumentalizat. Spre deosebire de corpul premodern, integrat într-o continuitate fără fisură care leagă sinele de lume şi de ceilalţi, cel modern este o entitate autonomă, a cărei funcţionare este descrisă în termeni obiectivi şi mecanici. Dacă pentru Montaigne corpul este inseparabil de "ţesătura lumii", schimbător şi fluid, orizont, şi nu limită a fiinţării şi devenirii, corpul cartezian apare prin comparaţie decontextualizat, precis circumscris şi finit. Separând în mod radical corpul de "conţinutul" care îl locuieşte, raţiunea, Descartes îl instaurează în aceeaşi măsură în care îl neagă. Izgonit la polul negativ al opoziţiei, corpul amuţeşte, îşi pierde credibilitatea, cunoaşterea pe care o poate furniza este pusă la îndoială - cu alte cuvinte, se şterge, dispare în fundal pentru a-i permite gândirii astfel izolate să ocupe poziţia centrală.
Citiţi întregul articol...
Prizonieri ai vieţii
Diana Maria Florea
"Trup", "corp" - agit cuvintele ca pe nişte cutii închise, încercând să ghicesc ce au înăuntru şi în fiecare cuvânt răsună alte cuvinte, din întâlnirea cu care cel dintâi şi-a aflat sensul. O puzderie de ecouri asurzitoare, din care uneori câte o voce te lasă încremenit şi te întrebi dacă o alăturare precum "trup" - "tăcere" ţine de religie, filosofie sau poezie. Parcurgând cartea lui Guido Ceronetti, Tăcerea trupului, mă gândeam că e o neaşteptată completare a viziunii antice despre liniştea lumii, care ar fi, de fapt, o muzică pe care nu o auzim pentru că răsună neîntrerupt şi nu-i cunoaştem începutul şi sfârşitul. În schimb trupurile sunt în esenţa lor chiar început şi sfârşit, o limită, un punct de trecere între viaţă şi moarte, şi dacă muzica sferelor n-o auzim, deoarece ne depăşeşte limitele, se cuvine să ne cutremurăm măcar în faţa tăcerii trupului care ne fixează limitele. Fiorul ce străbate paginile lui Ceronetti este o reacţie în faţa unei complexe ambivalenţe a fiinţei, aşa cum o prezintă pe de o parte, concepţia cu implicaţii religioase a dualismului suflet/trup; pe de altă parte trupul însuşi apare drept "viclean şi trădător", "surâde vieţii şi este ucigaşul plătit al morţii".
Citiţi întregul articol...
Elogiul corpului feminin
Idilă cu un geamantan
Alex. Ştefănescu
Îmi place corpul femeii pentru că am o reprezentare nebuloasă a lui. Individa cu trei sâni inventată de Emil Brumaru mi se pare întrutotul verosimilă. După cum nu m-aş mira să existe femei care să aibă în loc de sex o stea de mare - ca într-o povestire fantastică a lui A.E. Baconsky.
Am mai văzut şi eu câte o femeie goală (fie şi în revistele pentru adulţi), dar anatomia feminină a rămas pentru mine o problemă neelucidată, un fel de "foşnire de mătăsuri". Odată, într-un tren, în plină noapte, cu faţa ascunsă voluptuos sub pardesiul atârnat alături, am simţit că femeia de alături, care mă uimise cu frumuseţea ei câtă vreme lumina fusese aprinsă, îşi atinge semnificativ piciorul de piciorul meu. Carnaţia paradisiacă a coapsei necunoscutei şi mai ales complicitatea stabilită prin întuneric m-au electrizat. Mi-am dat seama însă în curând că nu era vorba de piciorul femeii, ci de un geamantan de piele, pe care ea îl lăsase să-i marcheze locul, în răstimpul în care se afla la vagonul-restaurant. Veşnicele discuţii dintre bărbaţi pe tema design-ului ideal al picioarelor femeii mi s-au părut atunci inutile.
Citiţi întregul articol...
Chestia asta poate fi un poem
Emil Brumaru
Era uluitor de frumoasă şi ea ştia, se fălea, nu strident, cu trâmbiţe şi surle, ci politicos, ferindu-se să ne jignească, să ne discrediteze prezenţa precară şi aşa... inventând gesturi mărunte, banale... priviţi-mă... priviţi-mă... acum iau cu mâna mea fină, luminoasă, orbitoare... confisc definitiv un fruct de pe farfuria de porţelan înflorat şi-l duc, pofticioasă, spre buze... buzele mele roşii, lucioase, cărnoase umede, îmbrobonate de seva miezului despicat... îl muşc cu dinţii mei strălucitori, năucitori, aşezaţi divin unul lângă altul în gingiile de velur... voi sunteţi uimiţi, aiuriţi, aburiţi... îngânaţi bazaconii... totdeauna aţi fost cam porci... ha ha ha!... cam împuţiţi... vă holbaţi la mine ca la o halcă de carne macră... ha ah aaahaa!... mestec delicat, silenţios, cu ochii pierduţi, puţin înceţoşaţi de vise inaccesibile vouă, cu pleoapele catifelat lăsate, obturând pe jumătate pupila absorbantă... bă, nenorociţilor!... acum sunt o corabie lungă, suplă, graţioasă, cu pânzele umflate doldora, bombate delicios... ca şi sânii mei convecşi, hm!...
Citiţi întregul articol...
Corps femenin, qui tant es tendre...
Şerban Foarţă
Greu de făcut elogiul unui corp (al femeii, bineînţeles) care practică, de la un timp încoace, tatuajul indelebil sau piercing-ul multiplu şi, mai cu seamă, culturismul, ba chiar boxul. Boxul care, de obicei, desfigurează; culturismul care te preschimbă într-un anatomic ecorşeu.
Şi mai greu e, lăudându-l astăzi, să le intri-n voie, cât de cât, feministelor ce suspectează de sexism, "macism", misoginie pe oricine îşi îngăduie să vadă femeile cu ochii lui, iar nu prin ochelarii lor.
Astfel încât voi face apel, în continuare, la un distih al unui foarte vechi poet, drag, încă, multora, François Villon.
Acesta se născuse la Paris, în 1431, an în care, la sfârşitul lunii mai, se săvârşea din viaţă Ioana d'Arc ("la bonne Lorraine/ Qu'Anglois brulerent a Rouen"), - cea care, într-un faimos poem jugendstilist de Radu Stanca, îşi descoperă într-un târziu, pe rug, nurii ignoraţi până atunci (şi, dimpreună cu aceştia, feminitatea refulată): "Şi-abia acuma văd, privind în jos/ Spre limbile ce-aleargă şi mă-mbie/ Că - păcătoasa! - am un trup frumos/ şi-un mijloc svelt şi pur, ca o făclie..."
Citiţi întregul articol...
Memorialistica. Literatura depoziţionară
Un Infern al corpului: Gulagul românesc
Paul Cernat
Prezenţa masivă în societatea tradiţională românească a unei "culturi a bătăii" ca formă de "educare" ("bătaia e ruptă din rai") sau de "supunere" virilă a fost preluată şi integrată, după 1947, în cadrul modelului represiunii comuniste de inspiraţie sovietică. În Fenomenul Piteşti, Virgil Ierunca atrăgea atenţia asupra faptului că maltratarea corpului era mult mai puţin prezentă în cazul închisorilor comuniste chineze, unde torţionarii apelau la procedee mai subtile (aşa-numita "spălare a creierului", împinsă adesea până la forme de virtuozitate). Violenţa fizică aplicată în Gulagul românesc prezintă în schimb multe similitudini cu cea din Gulagul sovietic.
Diferenţele dintre tortura premodernă a instituţiilor represive politice sau religioase şi cea "raţionalizată" - nazistă sau comunistă - a modernităţii au fost prezentate sistematic de Ruxandra Cesereanu în Panopticum. Tortura politică în secolul XX (2001). Mutaţie monstruoasă a gândirii pedagogice iluministe şi a utopiilor sale melioriste, tortura din Gulagul comunist - numită inspirat de unii comentatori "inginerie psihopatologică" - are drept ţintă transformarea radicală a omului, modelarea sa "în trepte" prin maculare generalizată şi inversare psihică în acord cu logica proiectului politic totalitar şi, evident, cu justiţia inexorabilă a Istoriei. Noua pedagogie a reeducării are drept referinţe constante - mărturisite sau nu - scrierile marchizului de Sade, Poemul pedagogic al lui Makarenko şi Demonii lui Dostoievski: o domesticire prin bestializare, înjosire extremă şi fecalizare a fiinţei umane reduse la condiţia de pastă indistinctă, de excrement şi deşeu.
Citiţi întregul articol...
Istoria ideilor
Ce (se) poate face (cu) un corp?
Bogdan Ghiu
"Noi nici nu ştim ce poate un corp", exclama, dezolat dar şi cu speranţă, Gilles Deleuze, în Spinoza şi problema expresiei (Minuit, 1968), citând "Nota" de la Propoziţia II din Partea a treia a Eticii: "într-adevăr - spune Spinoza -, nimeni n-a arătat limpede până acum ceea ce poate corpul, adică pe nimeni nu l-a învăţat experienţa până în prezent ce poate săvârşi un corp numai după legile naturii, întrucât natura este considerată numai sub raport corporal, şi ce nu poate săvârşi când corpul nu este determinat de suflet. Căci nimeni n-a cunoscut până acum structura corpului atât de precis încât să-i poată explica toate funcţiile, ca să nu vorbesc de faptul că la animale se observă multe lucruri care întrec cu mult pătrunderea omenească, şi că somnambulii fac în somn foarte multe lucruri pe care ei n-ar îndrăzni să le facă în stare de veghe. Aceasta arată îndeajuns că însuşi corpul poate săvârşi, numai prin legile naturii sale, multe lucruri care umplu de admiraţie sufletul însuşi".
Altfel spus, comentează Deleuze, folosind un limbaj post-scolastic (manevră conceptuală aflată în centrul operaţiunii sale filosofice), corpul este divin în măsura în care este subîntins, imanent, de potentia divină, fiind permanent caracterizat de o "aptitudine de a fi afectat", de o "putere (potestas) de a fi afectat" infinită şi care este "umplută", "satisfăcută", "împlinită", "exercitată" în permanenţă şi întotdeauna complet, în moduri extrem de diverse, dar numai (sau cel mai adesea, covârşitor) sub formă de "pasiuni", adică sub acţiunea unor corpuri externe.
Şi aici intervine Foucault, mai precis ceea ce azi, la 21 de ani de la dispariţia sa prematură, am putea numi învăţătura sa etică şi politică, cu adevărat filosofică.
În tradiţia occidentală (care este, de fapt, Tradiţia însăşi), filosofia, sub imperiul insidios-reglementator al marii politici creştine, a marginalizat, descalificat, blamat şi culpabilizat corpul.
Citiţi întregul articol...
Filosofie
Cum se filosofează cu ciocanul de lipit
Alex. Cistelecan
Dacă nu aş fi citit recent critica lui Sloterdijk la Lacan nu aş fi ştiut niciodată de ce îl citesc cu interes şi plăcere pe cel de-al doilea. Din cauza "romantismului psihozei". Mai întâi şi cel mai adesea, filosofii ni se deschid, ca şi lumea, nu în lumina rece a privirii teoretice, ci într-o vecinătate afectivă imediată. Nu ştim niciodată de ce ne plac filosofii de care ne lăsăm torturaţi. Eu, recent, am descoperit de ce. Dacă doi prieteni îţi spun că eşti paranoic, începi să-ţi pui întrebări. Dar adevărata problemă survine atunci când îţi dai seama şi că eşti paranoic, dar şi că paranoia ta e cea adevărată. Să dau un exemplu: că, la 3-0 pentru Milan, încă eşti ferm convins că Liverpool va câştiga, pentru simplul motiv că ţii cu Milan, asta e doar o simplă paranoia. Problemele cu adevărat grave, apar, desigur, la rezultatul final: când îţi dai seama că aveai dreptate.
Obiecţia principală a lui Sloterdijk la teoria stadiului oglinzii elaborată de Lacan este că ea nu este valabilă decât pentru câţiva eventuali psihotici, în nici un caz pentru un univers de oameni normali. Cu alte cuvinte, "romantism al psihozei": pură extrapolare lacaniană bazată pe paranoia proprie şi pe ceva resturi cripto-catolice. Obiecţia noastră la obiecţia lui Sloterdijk este că, după cum se vede, problema cu unele construcţii paranoiace nu este că ele sunt paranoia, ci că sunt adevărate.
Citiţi întregul articol...
Sociologie
Amuşinând corpul social
Laura Albulescu
Există sociologi care s-au străduit să arate că socialul îşi bagă coada, culmea, până şi în cămăruţa clarobscură a intimităţii fiziologice: în senzaţii. Cei care au aruncat lumină asupra acestei întâlniri - la fel de improbabilă, pentru unii, ca cea dintre o umbrelă şi o maşină de cusut pe masa de operaţie - susţin că senzaţiile noastre nu sunt condiţionate exclusiv, cum am fi tentaţi să credem, de biologic. Printr-un subtil joc de racursiuri, se strecoară insinuant şi dimensiunea socială. Altfel spus, modul în care percepem (şi ne raportăm la) culori, forme, gusturi, sunete, mirosuri, atingeri, durere vorbeşte atât de morfologia şi fiziologia analizatorilor, dar şi de felul în care relaţiile şi raporturile sociale s-au depus, tăcut şi misterios, în corpuri.
Dintre toate cele 5 simţuri, mirosul pare să fi stârnit cel mai slab interes. Puţine minţi luminate au văzut aici un subiect important sau demn de atenţie: istoricii l-au ignorat regal (cu excepţia lui L. Febvre), Kant l-a expulzat din estetica sa, fiziologii l-au privit ca un simplu reziduu al evoluţiei (considerat mult timp simţul animalităţii), Freud l-a legat de anal. Alain Corbin - istoric al mentalităţilor pe care-l regăsim şi în proiectul Istoria vieţii private - repară această nedreptate şi conferă mirosului un prestigiu şi o demnitate ştiinţifică pe care nu le-a avut niciodată. El arată, serios şi convingător, cât de importantă şi intimă este relaţia dintre sensibilitatea olfactivă şi spaţiul social.
Pe coperta unei ediţii englezeşti a lucrării sale, La miasme et la jonquille, se poate citi: "Citeşte-o dacă îndrăzneşti. Lucrurile în care-ţi bagi nasul nu vor mai fi niciodată la fel". Dincolo de aerul promoţional, constatarea este una riguros exactă. Vedeta inedită a demersului este duhoarea şi reprezentările sociale care i se ataşează în imaginaţia colectivă.
Citiţi întregul articol...
Sânii goi salută grupul privirilor avide
Marius Cosmeanu
Născută acum mai bine de un secol din provocarea de a afla ce este o societate şi, mai ales, cum (de) funcţionează ea, sociologia a ajuns azi la o diversificare tematică şi metodologică care-i facilitează accesul la cele mai "inedite" sfere ale socialului. Pe această linie se înscrie şi cartea sociologului francez Jean-Claude Kaufmann, Trupuri de femei - Priviri de bărbaţi. Sociologia sânilor goi. Ideea de a aborda practica dezgolirii sânilor dintr-o altă perspectivă decât cea a expunerii la soare, nu e tocmai în ton cu ce-au gândit fondatorii disciplinei cu pricina.
Citiţi întregul articol...
Antropologie
Corpul imaginar
Corin Braga
Dacă pornim de la distincţia curentă între reprezentare şi imaginaţie, conform căreia imaginile perceptive apar în prezenţa obiectului reprezentat încercând să-i redea cât mai fidel caracteristicile, iar imaginile imaginare apar în absenţa obiectului, beneficiind de libertatea de a-l reconstrui şi remodela după o logică nonmimetică, atunci rezultă că primul corp imaginar, corpul imaginar prin excelenţă este... "sufletul". Într-adevăr, condiţia ca trupul fizic să fie "absent" pentru a lăsa liberă recrearea lui imaginară este îndeplinită cel mai bine în stări alterate de conştiinţă, cum sunt somnul şi visul, transa şi extaza, boala şi experienţele letale (near death experiences). Or, toate religiile şi misticile au asimilat aceste stări unor rituri care provoacă decorporalizări sau ieşiri în afara trupului (out-of-body experiences), adică permit ruperea legăturii dintre reprezentarea senzorială a sinelui şi reprezentarea lui imaginară.
Citiţi întregul articol...
Corporalitatea vinului şi a parfumului
Vinul rotund...
Cosmin Zidurean
O vorbă bătrânească stabileşte, de la bun început, relaţia românului cu variile băuturi de bază: vinul te duce la femei, berea la gard şi tăria la puşcărie.
Pentru cel ce se apleacă asupra soiurilor tradiţionale, prefiloxerice, cu un ochi şi o gură proaspete, primul lucru remarcabil este cochetarea cu elementul feminin care se întrevede încă din numele licorii: Fetească Neagră, Crăcana, Floarea Fetei Negre. Sau, derivând din prima, mai candida şi subtila Fetească albă, alături de copila ei spontană, Feteasca regală, cea sprintenă şi acidă. Sau Băbeasca - neagră, de bună seamă, adâncă, întunecată, ştiutoare şi surprinzătoare (cum o putem bănui pe baba ce i-a dat numele). Tot feminine sunt Zgihara Huşiului şi Crimposia de la Drăgăşani, ba chiar şi Mustoasa de Maderat, egale în aciditate şi sprinteneală, lipsite de pretenţii, vinuri "de cursă lungă", prietenoase şi uşoare ca dragostea de fată tânără şi neştiutoare. În ambele cazuri, cele cinci calităţi recunoscute de băutorii de vin se impun ca obligatorii.
Mutatis mutandis: mult, alb, rece, sec şi gratis. În ciuda francofoniei, categoric românul nu-i francez.
Citiţi întregul articol...
... şi parfumul care te îmbracă
Mircea Martin
Desigur că, în comparaţie cu vinul, parfumul riscă să pară lipsit de consistenţă corporală. El pare în întregime o energie olfactivă, o esenţă aeriană. Starea sa lichidă e lipsită de importanţă, nu are pondere valorizantă, deşi, probabil că specialiştii ar fi capabili să se dedea la fine disociaţii şi în acest plan.
Volatilitatea sfidează corporalitatea parfumului, dar nu o interzice, nu o anulează. Paradoxul constă în faptul că, în capul lui, corporalitatea care contează este cea... eterică, volativă. Corpul parfumului este mai greu sezisabil pentru că este indisociabil de "spiritul" lui.
Citiţi întregul articol...
Psihologie. Psihanaliză
Corp şi memorie în psihanaliză
Valentin Protopopescu
"Trupul nostru păstrează amintiri pe care raţiunea le-a uitat de mult" - aşa sună o remarcă a omului de teatru polonez Jerzy Grotowski, pe care o putem găsi în cartea acestuia, Spre un teatru sărac. Aşadar corpul, corporalitatea, iată tema. Şi, în imediată vecinătate, strâns înrudită cu ea, chestiunea memoriei, a amintirii. Dar, pentru ca amintirea, recuperarea mnezică să aibă tâlc, ea trebuie să fie pentru cineva, să stea ca interes al cuiva. Or, numai o conştiinţă poate fi interesată, poate manifesta intenţionalitate existenţială, cognitivă, pragmatică etc. Prin urmare, Eul, el este contemplatorul sau comanditarul ori manipulatorul amintirii. Iar adversarul său, duşmanul lui de neîmpăcat, cel care îi interzice accesul la amintire sau falsifică autenticitatea acesteia este nimeni altul decât Sinele, partea inconştientă a sufletului nostru, umbra lui misterioasă şi îngrozitoare. Dar atunci ce ştiinţă, ce metodă, ce disciplină se pot ocupa de toate aceste noţiuni ce corespund unor entităţi nu întotdeauna evidente precum corpul, urma mnezică, Eul sau Sinele?
Fireşte, psihanaliza. De ce psihanaliza? Pentru că modernii (inclusiv noi, cei contemporani post- sau post-post-modernităţii) îi sunt(em) datori lui Sigmund Freud în ceea ce priveşte redescoperirea corpului. Fără asocierea dintre somatic şi psihic, prilejuită lui Freud, via Charcot, de crizele istericelor de pe la sfârşitul veacului al XIX-lea, corpul nu ne-ar fi spus mare lucru astăzi. Natural că psihanalizele corpului au depăşit de mult viziunea freudiană asupra isteriei. Freud poate fi citat ca precursor, poate fi invocat ca "patriarh" sau ca profet al redescoperirii corporalităţii, însă peste perspectiva lui s-au aşezat dense straturi de reflecţii, ipoteze şi teorii, care mai de care mai sofisticate. Gândul vienezului rămâne însă fundamental, iar citarea sa în temă acţionează cu forţa fatalităţii. De aceea, în rândurile care urmează vă propun o istorie concentrată a unora dintre cele mai importante viziuni psihanalitice despre corp. Începând cu cea a lui Freud...
Citiţi întregul articol...
Ştiinţe exacte
Despre corp - în cer şi pe pământ
Michael Finkenthal
"La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul" şi doar în a patra zi a creaţiei au apărut "luminatori în întinderea cerurilor". Rolul lor era de a fi "semne care să arate vremile, zilele şi anii". Cosmologia modernă nu are nevoie de un "cer" şi de un "pământ" în care să se producă acel big-bang originar şi originator; mai curând din el se va naşte atât cerul, cât şi, mult mai târziu, pământul. Dacă traducem "zilele" Bibliei prin "miliarde de ani", găsim totuşi două puncte de convergenţă între cele două cosmologii: corpurile cereşti au fost create târziu, după un lung proces de amalgamare a materiei, şi omul, acel "corp" singular care este capabil să se gândească pe sine, a apărut târziu de tot, aproape ca un epilog, pe scena istoriei cosmice.
Am putea spune că toată istoria umană şi produsele ei reprezintă istoria unui corp care are capacitatea de a-şi depăşi corporalitatea şi care îşi îndreaptă atenţia asupra oricărei entităţi pe care o poate materializa sau, altfel spus, transforma într-un alt... corp.
Citiţi întregul articol...
Generaţia "Cuvântul"
Arta trupului: Body painting
Cosmin Pojoran
Deşi body painting-ul este un trend artistic apărut la mijlocul secolului al XX-lea, el îşi are rădăcinile în tradiţia unor popoare din Orientul Mijlociu, nordul Africii şi sudul Asiei şi e considerat ca fiind cea mai veche formă de exprimare artistică cunoscută omenirii. Începuturile ei pot fi localizate acum 5000 de ani, şi, cu toate că o mare parte din încărcătura simbolică a desenelor de pe corpul uman s-a pierdut în timp, body painting-ul în varianta lui originală, sub forma de Mehndi, încă supravieţuieşte în Australia, în câteva insule din Pacific şi în unele părţi din Asia.
Citiţi întregul articol...
Goana după piercing
Ina Ghiţă
Numărul femeilor care aleg să-şi înfrumuseţeze trupul prin piercing a crescut în ultimii trei ani, pentru că a-ţi da un pierce e sexi şi la modă - a spus, de curând, patronul celui mai mare salon de piercing din Bucureşti.
"Clienţii noştri cei mai importanţi sunt femeile de 20 de ani care vor să-şi dea un pierce în buric", spune Florian Moica, patronul salonului de piercing şi tatuaj"Body Art" de la Bucureşti Mall. "Pierce-ul în buric a devenit, pentru fetele de la noi, aproape la fel de comun ca şi pierce-urile din urechi."
Citiţi întregul articol...
Teatru
Corpul - centru al actorului oriental
George Banu
Dincolo de diferenţele inerente diversităţii formelor spectaculare practicate în Orient, pot fi desprinse unele constante şi se poate identifica un "model" al actorului. Acesta mizează pe resursele corpului.
Aproape toate "Teatrele din Orient" sunt legate de ritualuri şi menţin dimensiunea sacră ca pe o constantă niciodată sacrificată în totalitate - teatre care se adresează zeilor şi care presupun o foarte bună cunoaştere a limbajului fizic, aşa încât comunicarea să se realizeze în cele mai bune condiţii. Ea nu poate fi lăsată nici la voia întâmplării, nici parazitată de subiectivitate, ea cere ca actorul să fie cel mai bun mijloc pentru ca dialogul să nu sufere vreun accident sau bruiaj. De regulă, actorul oriental este intermediarul cel mai potrivit în conversaţia cu zeii, iar exerciţiul artei sale este supus acestei vocaţii. Ea îl înalţă şi în acelaşi timp îl încarcă pe actor cu o foarte mare responsabilitate.
Citiţi întregul articol...
Viaţa imită arta
Mircea Ghiţulescu
Prin sex şi arte (artele privirii), corpul omenesc este cel mai admirat dintre obiectele naturale. În religie este cel mai hulit. Nu numai admiraţia încununată cu "păcatul cărnii" este respinsă, ci şi auto-admiraţia. Una dintre poruncile cele mai straşnice din Decalog este "să nu-ţi faci chip cioplit", să te fereşti de păcatul auto-admiraţiei. Narcis, păgânul precreştin nu cunoştea Decalogul, iar Oscar Wilde îl ignoră în acel manual de estetică a vieţii care este Portretul lui Dorian Gray, dramatizat şi pus în scenă de Dragoş Galgoţiu în coregrafia lui Răzvan Mazilu la Teatrul Odeon. Fără îndoială, numai coregrafia putea traduce obsesiile estetice din Dorian Gray datorită narcisismului extrem al acestei arte a corpului. Dar adoraţia corpului natural se opreşte aici pentru că dandysmul...
Citiţi întregul articol...
Interviu
Împăciuitorism asumat şi solidaritate de corp - Interviu cu dl Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Romania
Aţi fost ales, recent, cu o majoritate confortabilă, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, după ce, acum 4 ani, aţi pierdut în faţa lui Eugen Uricaru. Cum vă explicaţi acum eşecul de atunci?
Nu ştiu dacă problema se pune în termeni de câştig sau de eşec. Este un vot democratic şi secret, asta este procedura. N-am nici o explicaţie în afara faptului că acum 4 ani mi-a fost preferat Uricaru, iar acum am fost preferat eu altora. Altă explicaţie nu vă pot oferi.
În "Observator cultural", unii comentatori mai tineri se declară nemulţumiţi de spiritul "împăciuitorist" al discursului dvs. Titlul însuşi sub care revista comentează evenimentul este "Manolescu, învingător fără glorie". Cum comentaţi această formulă?
Am fost "învingător fără glorie" în măsura în care am avut nişte concurenţi care au luat, toţi la un loc, mai puţin de un sfert din cât am luat eu. "Spirit împăciuitorist" - eu cred că un preşedinte al Uniunii Scriitorilor trebuie să fie împăciuitor. Cu alte cuvinte, el reprezintă un număr important de scriitori, de toate vârstele, de toate valorile, de toate felurile. Prin urmare, el nu-şi poate permite să facă nici un fel de discriminare. Eu sunt preşedintele tuturor membrilor Uniunii Scriitorilor prin statut, prin natura însăşi a funcţiei.
Citiţi întregul articol...