Baloanele umplute cu aerul cald din plămâni

Un biet chinez nebun era convins că poate să treacă de partea cealaltă a muntelui Himalaya zburând. Aşa a crezut, şi nimeni n-a putut să-l facă să-şi ia gândul. A umflat zeci de baloane cu aerul din plămâni, plămâni fumători de opium în tinereţe, în pădure neexistând heliu oricât de mult ai căuta în scorburi şi vizuini, ceea ce chinezul n-a făcut, pentru că e molatic ca un urs Panda. Sau ca mine. Şi-a umflat obrajii, a suflat, a suflat, a suflat, a suflat, a tuşit, a suflat, a suflat, a suflat, a tuşit, tuşit, băut (alcool tare, din cereale fermentate în miere), a suflat, a suflat, suflat, suflat, şi tot aşa până la apus când nu i-a mai rămas pic de putere şi strop de băutură. Cocoţându-se pe o stâncă, legat cu baloanele de urechi, nas, mâini şi picioare, a stat mult şi bine pe vârfuri, până dimineaţă, fără să strănute sau să se scarpine, fără să sughiţe (deşi îi venea), fără să înjure (oricum nu era nimeni să-l audă). Şi tot nu s-a înălţat, nici măcar nu s-a clintit, ceea ce pe mine nu mă miră, însă pe el da, ba chiar a fost mâhnit, cu inima chircită de întristare.

Nu ştiu ce-l aştepta de partea cealaltă a muntelui. Poate că o femeie iubăreaţă. O casă din bambus. Un drum lung. O bicicletă. Pe altcineva care umfla baloane. Sau poate că nimic, cert este că n-a mai ajuns. Când a răsărit soarele şi-a rupt aţele de care era legat, eliberându-le în văzduh. Câteva s-au spart, altele au plecat după capul lor, împiedicându-se în frunze şi ierburi.

Cunosc multe istorisiri despre baloanele umplute cu aerul cald din plămâni. Cele mai multe (nu spun care) sunt adevărate.



 Altă poveste cu baloane poţi citi aici.