Zen: să bei ceai dintr-o ceaşcă goală...

- Mama, pouă! Noi! Tus! Noii! Pouă! Ambela!

De ziua ei Irina a primit o umbreluţă roz, pe care din păcate n-am pus-o în bagaje atunci când ne-am întors. Au rămas o mulţime de jucării în casa bunicilor, jucării de care Irina încă întreabă, dar umbreluţa aceea îi lipsea foarte tare.
Aşa că într-o zi, pe când afară se însenina de ploaie, am luat-o de mânuţă şi am plecat să cumpărăm o altă umbrelă, roz. La standul unde ştiam că găsesc umbrele pentru copii, am cerut o umbreluţă mică pentru o fetiţă mică.
Patronul, arab naturalizat, cu un zâmbet până la urechi ("vai ce drăgălaşă e fetiţa, să trăiască, am şi eu unul... ") mi-a indicat locul în care depozitase umbreluţele.
- Uite, mămico, ce culoare vrei?
- Gabenă!
- Bine, poftim, o umbrelă galbenă.
- Nu! Loooz.
- A, acum o vrei pe asta roz, bine, ia-o pe asta roz.
- Nu! Mooooooov!
- Mov n-avem mămico. Zi, galbenă sau roz?
- Vede!
- Nici verde! Haide, acum alegi una singură. Asta galbenă sau asta roz!
- Loz! Plouă! Ambela! Ina ae! Loooz.

Cred că fetiţa cu "ambela loz" a fost imaginea zilei pe strada noastră, aşa de încântată era, se învârtea şi dansa, bucuroasă că şi-a recăpătat umbrela pierdută. Apoi, după umbrelă, i-am înlocuit setul de ceai, şi acela lăsat la bunici.

- Haide, Irina, să facem un ceai împreună. Uite, torni apa din ceainic
- Tinge!
- Da, trebuie să ai grijă¸că frige... Pe urmă pui zahăr şi un strop de lapte şi amesteci bine cu linguriţa.
- Lapte!
- Da, mămico, un strop, uite-aşa! Apoi pui ceşcuţa pe farfuriuţă şi i-o dai mamei!

Aveam multă treabă în după-amiaza aia şi speram că aşa îi voi ocupa timpul. Mi-a făcut cam 18 ceaiuri şi la fiecare am urmat acelaşi mic ritual. Îi auzeam întâi paşii grăbiţi, apoi apărea cu ceşcuţa într-o mână şi farfuriuţa în cealaltă.
- Potim!
- Vai, Irina, mi-ai adus un ceai, foarte frumos din partea ta, mulţumesc! Ia să vedem dacă e bun.
- Tinge!
- Aaaa trebuie să suflăm puţin în el, că frige! Fuuuuu! Cred că îi mai trebuie puţin zahăr, ia mai amestecă tu să se topească.

După ce mai învârtea linguriţa în ceaşcă de câteva ori, îşi ducea ambele mâini la guriţă şi mă privea cu ochii mari, mari... să vadă dacă e bun ceaiul ei...
- Mmmmm... ce bun e ceaiul ăsta, mămico! E grozav! Bravo, Irina!

Atunci un zâmbet îi înflorea pe tot chipul, până şi ochii îi râdeau...

- Bafooooo! striga şi pleca repede, repede la ea în cameră, unde o lua de la capăt:

"Tsssssst" o auzeam turnând apa imaginară în ceşcuţa de plastic. Apoi apărea iar la uşa bucătăriei:

- Mama! Teai! Tinge! Fuuuuuu!
- Mulţumesc Irina, ia să vedem...

După cel de-al 18-lea ceai, eram deja epuizată de atâta drăgălăşenii dar nu puteam să o dezamăgesc. Am continuat să îmi joc rolul de client satisfăcut, am încercat să-i deturnez atenţia către ChiţChiţ, şoricelul albastru, care sigur ar fi băut şi el un ceai dar nu... nici după ce i-am pus babeţica lui ChiţChiţ nu am scăpat. Seara, când V a ajuns acasă, a devenit rapid clientl favorit.

- Hai Irina, adu-i şi lui tati un ceai.

Nu i-am dat nici o indicaţie de regie, i-am spus doar atât: ai să-l bei şi o să-ţi placă. Iar el, partenerul meu şi pe această scenă, a intrat rapid în joc:

- Mmmm, ceai! Mulţumesc Irina!
- Tinge!
- Da, da, trebuie să sufli... am spus, muşcându-mi buzele să-mi omor un zâmbet...
- Mmmm, ce bun!

Din nou zâmbetul acela victorios i s-a zugrăvit copilei pe faţă. Vreo două dimineţi la rând, m-a trezit cu ceşcuţa de ceai. "Mama, Teai! Tinge!" urmat de zâmbet şi de mângâieri, indicaţii de masaj şi încă un zâmbet...
Acelaşi zâmbet îl are şi seara când cocoţată pe scaunul din bucătărie îşi dispută cu copilul cel păros locul la fereastră, să vadă când vine tati.

- Uite, Irina, vezi, toate maşinuţele au venit acasă şi fac nani, că e noapte. Ia fii atentă, una n-are ochii deschişi!
- Mama, io-te! Chichiuu... ochii!
- Aaaa, mai e unul cu ochii deschişi. Acum o să clipească de două ori şi pe urmă închide ochii şi face nani. Ia uite, blink, blink! Şi gataaaa a închis ochii!
- Binkbink! Nani! Noapte! Taaaaaaaaaaaaaaatiiiii...
- Nu te aude, măi, mamă, că e încă în autobuz!
- Abuzu!
- Da, da, autobuzul....

Pentru că tati n-a avut cheia la el două zile la rând, Irina a fost cea care i-a aruncat-o pe geam.

- 'uick, Tati ine! Cheia, Ina lunca!
- Ai răbdare să ajungă la fereastră, că e încă departe. Stai locului, Irina, să nu cazi!

După ce cheia ajungea jos, fetiţa se dădea repede repede jos de pe scaun.
- Mami! Doooos! Daca! Papoteii! Ina aleagă! (mami dă-mă jos, dă-mi geaca, papuceii, alerg la tati!)

Acum ajunge singurică la yală, îşi deschide uşa şi o zbugheşte spre capul scărilor, unde îi sare în braţe. În vremea asta, înciudat până în vârful cozii, Mitz o rupe la fugă până la etajul doi, convins fiind că în felul ăsta va avea şi el parte de o tură în braţe la Valu. Aşa că după ce lasă plodul jos, mai urcă un etaj să recupereze motanul obraznic şi în cele din urmă reuşeşte să intre în casă, unde îl aşteaptă deja Irina cu ceaiul!

- Tati, ONE!
- Da, Irina, şi eu mă bucur să te văd.

"One" este denumirea generică a filmuleţelor la care fetiţa se uită seara, după ce vine Tati. Valu o suspectează că se bucură doar pentru că ştie că după ce vine tati primeşte filmul. Mare dezamăgire, când vineri seara, am dus-o la Gabi şi el a străbătut tot oraşul să vină să-i spună noapte bună, iar ea, prea încântată să se afle la bunica, n-a catadicsit să-i iasă înainte să-l îmbrăţişeze, aşa cum se întâmpla la noi acasă. Nici nu avea cum, fetiţa făcea baie când a intrat el pe uşa dar nimic n-a contat... Degeaba am încercat să-l mângâi, degeaba a încercat apoi Irina să-l îmbuneze, n-a mai vrut să ştie de nimic.

- E clar că pentru filme se bucură, nu pentru mine, mi-a zis trist din cale-afară.

Mă tot străduiesc de câteva zile să-i explic că Irina e mică şi nu face special, era la bunica şi se bucura să fie acolo şi-n fond ce se aştepta, să iasă din cadă şi să alerge cu apa şiroind pe podele să-i sară în braţe?

- Nu, gata, lasă-mă, am nevoie de vreo două zile să-mi re-evaluez priorităţile.

Cu toate astea, supărat cum era, n-a avut inima să n-o mângâie, acolo, în "patul mare" în care şi el a dormit când era copil. Irina doarme în camera tatălui ei, cuibărită între perne şi învăluită în dragostea necondiţionată a bunicii. Acasă, tata ciuleşte urechile din când în când, să o audă dacă nu cumva plânge...