Profesorul Călin a intrat în sediul Poliției un pic speriat. A fost condus de un gardian tânăr până la Comandant.
- Bună ziua, domnule profesor. Vă mulțumesc tare mult că ați venit. E important pentru noi să vă avem aici.
- Bună ziua, domnule chestor. Am răspuns cu plăcere. M-aș bucura să pot să ajut.
- O să-l așteptăm și pe psihologul nostru de la Minister și toți trei vom vizita o celulă de arest. Nu aș vrea să vă spun mai multe. Vă facem o cafea?
- Mulțumesc, nu acum.
Ușa se deschise și un alt domn în vârstă, la vreo 70 de ani, își făcu prezența.
- Domnilor, dați-mi voie să vă prezint: domnul Chiriac, marele nostru psiholog criminalist și maestru Călin, decanul facultății de artă plastică. Acum, vă rog să ne grăbim. Avem de a face cu un caz bizar atât prin violența lui cât, mai ales, prin urmările emoționale suferite de agresor. Să mergem, domnilor!
Însoțiți de doi gardieni, cei trei bărbați au ajuns în fața celulei. Cei doi gardieni au deschis ușa și au intrat primii. Adrian era tot acolo, tot în colț, stând catatonic în fund, ca un robot de cauciuc moale, scos din priză. Gardienii s-au postat în fața lui, cu ochii la el în permanență.
Apoi au intrat cei trei. S-au pus în mijlocul încăperii și se uitau absolut fascinați pe pereții desenați.
- Cine a făcut asta? Și cum? a întrebat profesorul Călin, vădit emoționat.
- Vă voi spune tot când ne întoarcem în biroul meu. Deocamdată, vă rog doar să priviți și să rețineți.
Bărbații s-au uitat pe îndelete, vrăjiți. Din când în când, se uitau unul la altul, uluiți.
- Bun, aș vrea acum să mergem la mine, a zis comandantul, după un timp.
Ajunși în birou, celor doi oaspeți li s-a pus o cafea mare, aburindă în față.
- Domnii mei, acel tip din celulă a comis o crimă groaznică. Și ucis soția cu o lovitură de cuțit cumplită, chiar în fața copiilor de 5 și 8 ani. L-am adus în celulă. Era în stare de șoc, inert, nemișcat. Apoi brusc, a început să urle și să lovească gardienii. Abia l-am stăpânit, l-am sedat, l-am culcat și am închis celula pentru noapte. Nu știu cum, s-a trezit, a smuls bucata asta de cărămidă și, timp de 4-5 ore, a desenat ce ați văzut. Și iar a intrat în starea de inerție, după cum l-ați văzut. Am considerat că e ceva cu totul neobișnuit și v-am solicitat ca să vă ascult opiniile. Și apreciez foarte mult amabilitatea dumneavoastră. Așa că vă ascult atent.
Profesorul sorbi din cafea. Se lăsă pe spatele fotoliului și spuse emoționat:
- Povestea e fantastică. Vă rog să mă iertați că sunt așa de emoționat dar eu nu am mai avut de a face cu așa ceva.
- Să știți că nici eu, domnule profesor, a zis comandantul zâmbind amar.
- Desenele sunt senzaționale. Dar nu am nicio explicație logică cum au putut fi făcute cu o bucată incomodă de cărămidă. Sunt foarte clar detaliate, contururile fețelor sunt aproape la fel, desenate fără ezitări, cu tușă groasă, apăsată, constantă dar nu forțată. Toate aceste desene sunt foarte echilibrate și coerente. În plus de asta, conțin enorme cantități de simbolistică, pe care va trebui să o elucidăm. Cum Dumnezeu a putut el să descrie atâtea detalii fine cu cărămida aia, nu mi-e mie clar deloc. Dar nu doar asta e de neînțeles, ci cum reușesc ele să transmită emoția aia pe care cred că am simțit-o toți. Dar, de fapt, cel mai de neînțeles, din punct de vedere artistic, e cum a reușit să facă toate astea în doar câteva ore, sedat fiind. Nu pun la îndoială ceea ce mi-ați zis, dar mie mi se pare pur și simplu imposibil. Sunteți absolut sigur că e așa, domnule chestor?
- Așa e. Vă asigur. Dumneavoastră, domnule Chiriac, ce ziceți?
- În primul rând, vă rog din inimă să nu ștergeți nimic. Ne trebuie pentru cercetare. Pentru mine, e destul de clar ce s-a petrecut acolo. E vorba de un sindrom hipercreativ al unui șoc emoțional cumplit. E ca o traumă a creierului. El se luptă cu stările astea așa cum poate. Aici e cheia. La omul acesta, el produce o hiperactivitate care îl face să evadeze din traumă. Deși, bineînțeles, ceea ce a desenat reflectă ceea ce trăiește. Deci nu a desenat fiindcă a vrut, ci că trebuia. Mult mai gravă e însă starea lui catatonică. Asta sugerează o ruptură totală de realitate și poate traumatiza ireversibil creierul. Aici e bătălia mea, de fapt.
- Foarte interesant ce spuneți amândoi, domnilor, a răspuns mișcat comandantul. Recunosc că sunt depășit. De obicei, nu pot să mă implic afectiv în cazurile mele, nu mai fac asta demult. Dar aici, am niște sentimente stranii. Nici nu știu cum să le descriu. Cred că acest caz îmi deschide mie niște traume supresate.
- Eu vă înțeleg, spuse profesorul. Am simțit și eu la fel, neștiind cine e domnul. Sunt desenele alea. Știți cred că ceea ce un creator de artă simte în momentul creației, exact asta ar trebui să simțim și noi, privitorii. Asta dacă e sincer. Și da, omul ăsta e disperat de sincer.
- Ce credeți că trebuie să facem cu el? Ce mă sfătuiți, domnilor?
Profesorul Călin sorbi din cafea și răspunse gânditor:
- Vă dați seama, eu nu mă pricep la treburile poliției și nu ar trebui să mă bag. Dar dacă tot m-ați întrebat și dacă îmi permiteți o opinie, eu v-aș sugera să faceți cumva ca această operă de artă autentică să nu fie anulată, ci descoperită și analizată. Iar omul ăla cumva încurajat să mai creeze. Asta dacă se poate. Ceea ce a realizat el, în condițiile menționate, e incredibil!
- Chiar credeți asta? Întrebă comandatul.
- Domnule, e fascinant totul! Desenele sunt ultra sugestive, mă sperie și pe mine! Apoi felul în care, cu o bucată de cărămidă care nu stă deloc bine în mână a putut să scoată asemenea ambianță.... Și totul pare finisat perfect, nu mai ai ce adăuga. Dar ce presiune constantă a pus pe toate tușele, acest lucru e foarte, foarte greu de realizat cu unelte de desen atât de incomode. Aproape imposibil! Trebuie încurajat să mai lucreze!
- Maestre Călin, nu e nevoie să fie încurajat.... O să vedeți că nu se va putea opri din desenat, spuse și Chiriac. Și da, eu cred la fel. Nu de dragul artei, nu mă prea pricep, dar ca să-i oferim această portiță de eliberare a furiei. Și eu zic la fel, domnule chestor, da-ți-i șansa să își reverse tot ce a acumulat prin desene. De asemenea, consider că trebuie o intensă și susținută consiliere. Un control meticulos de psihiatrie și un psiholog permanent cred că e soluția, asta dacă se poate. Acum, nu știu, omul e recidivist?
- Nu, nu e. Nu a avut niciodată probleme cu Poliția. Dimpotrivă, a fost boxer la Dinamo... Deci, mie nu mi-e chiar greu să îi ofer aceste facilități cât va sta aici. Problema mea e că media va exploda cu acest caz, e unul dintre acele crime care prind imediat în presă. Noi trebuie să fim impecabili în fața opiniei publice, dar aș secretiza toate aceste manifestări ale lui. Așa că tot ce facem noi cu el de-acum încolo, dacă îi oferim acest suport, va fi clasificat. Oamenii îl vor devora pe Adrian Mocanu, va fi demonizat cu siguranță. Dar noi știm, o, și ce bine știm că oamenii pot deraia pentru o secundă. Și atunci se duce totul dracului.... Cred că e și cazul de față. Iar eu cred că ce făcut el, e doar o furie uriașă contextuală, de poate câteva secunde. Vă mărturisesc dumneavoastră că m-a prins cu garda deschisă, boxerul ăsta. Adică empatizez cu el! Sigur că nu e deontologic.... Dar nu îmi pasă. Vreau să îl ajut!
- Credeți că ar putea avea un îndrumător artistic? Adică, cineva care să-i structureze forța asta creativă uriașă? Meseria asta are și ea regulile ei...
- Sigur. Vreți dumneavoastră? zâmbi comandantul.
- Hehe, nu.... Sunt prea ocupat și mi-e și teamă, de ce să nu recunosc.... Ce am simțit eu în celula aia nu vreau să mai simt în viața mea. Dar sigur găsesc pe cineva.
- Iar eu mă ofer să îi asigur consiliere psihologică, personal sau nu. Avem destui psihologi.
- Domnilor, vă mulțumesc. Așa am să fac. Omul ăsta e din altă făină și vreau să-l înțeleg. Eu vă mulțumesc mult pentru tot! Rămânem în legătură. Vă rog să vă gândiți la oameni care să lucreze cu el. Bineînțeles că vor fi flancați de gardă, nu se va întâmpla absolut nimic cu ei. Doar să reușească să intre în sufletul lui. Dar, deocamdată, facem investigațiile. Inclusiv cele medicale. Până la o nouă întâlnire a noastră, vă rog să tratați acest caz cu cea mai mare discreție. Nimeni nu trebuie să știe ce am discutat sau care sunt detaliile acestui caz. Nimic, nimic!
Cei trei bărbați se ridicară și dădură mâna. În timp ce invitații ieșiră pe ușă, comandantul primi un apel.
- Da, da, bine. Vin acum.
Își puse haina de la costum și ieși în fața sediului. Câțiva reporteri agitați, fluturând microfoanele colorate și zeci de camere de filmat sofisticate săriră cu tot felul de întrebări despre monstrul cu chip de om, Adrian Mocanu.
(va urma)