Papagali și Bovarisme a propus vizitatorului[i] o experiență imersivă și interactivă, o incursiune ironică în labirintul dorințelor umane, unde adevărul și iluzia se joacă de-a v-ați ascunselea. Explorarea vizuală și auditivă a fost inspirată de romanul postmodern al lui Julian Barnes, Papagalul lui Flaubert.
Publicat în 1984 și nominalizat la prestigiosul Booker Prize, romanul lui Barnes investighează detaliile și inconsistența informațiilor factuale despre doi papagali împăiați - unul aflat în Rouen, celălalt la Croisset, atribuiți alternativ lui Gustave Flaubert de către biografii săi. Aceste consemnări echivoce întrețin ambiguitatea care însoțește căutarea adevărului, prin raportarea contradictorie la prezent și la memorie.
Proiectul este completat cu intervenția explicită a femeilor ale căror portrete sunt instalate în spațiul Muzeului Etnografic. Ele contribuie cu obiecte personale și cu evocări ale unor secvențe de memorie afectivă, cărora li se adaugă chei de lectură extrem de diverse ale personajului Emma Bovary.
Cele șaisprezece personaje au vârste și profesii diferite, astfel încât aceste contribuții compun un mozaic experimental, în care privitorul se va regăsi cu siguranță. O parte din materialul expus utilizează tehnologia AI Midjourney, cu ajutorul căreia au fost create imagini ce suprapun informația documentară, obținută din studiul romanelor lui Barnes și Flaubert, peste reprezentări obținute cu programe de inteligență artificială, punând sub semnul întrebării granița dintre aceste două surse de informație. Proiectul este o meditație asupra feminității, o invitație făcută vizitatorului la reflectare asupra propriului raport cu realitatea și cu ficțiunea, la descoperirea subtilităților metanarațiunii și la o confruntare cu propriile apeluri la memorie în spiritul complex și expresiv al bovarismului și postmodernismului.
ALEXANDRA GROZA - IT ENGINEER
Biciul
Modul în care ne biciuim în viață depășește masochismul. Este o cursă între întuneric și lumină, în care manifestăm o gamă completă de emoții, de la cele mai disprețuitoare la cele mai exaltate și totul este pentru speranța iubirii. Nu ne mulțumim cu lucruri mărunte pentru că cu cât ne apropiem mai mult de viață, nu are niciun sens, așa că ne uităm la stele pentru că vastitatea universului este lucrul pe care trebuie să-l înțelegem. Vrem totul, avem nevoia de a ne juca cu infinitul, pentru că atunci și numai atunci ne putem întoarce la viețile noastre jalnice și să ne prefacem că ne iubim pe noi înșine, astfel încât să putem pretinde că îi putem iubi pe ceilalți... ca să putem muri în pace.
ANCA BĂLTAN - PENSIONARĂ
reportofon și microfon
uneltele mele de lucru, mai bine de 22 de ani.
CĂLINA LANGA - DESIGNER VESTIMENTAR
Pijamaua
Obiectul personal este o cămașă de noapte pe care am primit-o de la tatăl meu când eram în clasa a VII-a.
Deoarece părinții mei au divorțat un an mai târziu și separarea familiei de el a intervenit abrupt, cumva tot ceea ce primeam de la el ulterior a dobândit o aură aparte. Dincolo de asta tot ceea ce înseamnă haină sau veșmânt pentru mine dobândește o conotație aparte.
Este cumva trist și-n egală măsură uimitor cum oamenii pleacă sau mor, și lasă în urmă hainele care au, adesea o viață mult mai lungă, păstrând în ele, forma corpului, mirosuri și amintiri.
Obișnuiesc să păstrez unele din ele ca un fel de borne ale trecerii timpului si ale evenimentelor ce mi-au grevat în diferite moduri viața.
DANA GRIGOROVICI - PROFESOARĂ
Fotografie cu mine și tata și un diafilm.
M-a emoționat fragmentul ales din Madame Bovary pentru că mi-a prilejuit retrăirea unor momente din copilărie, alături de tatăl meu, care nu mai este. Cele mai frumoase amintiri cu tata le am din vremurile când eram mică. El m-a învățat să merg, la țară, pe prispa casei bunicii, în serile de vară. Îmi citea povești, organiza seri de diafilme pentru mine și fratele meu, ne scotea la săniuș în după-amiezele geroase de iarnă, ne vorbea despre copilăria lui aspră, despre viața de refugiat de război, despre anii de școală departe de casă, în condiții austere. Medic veterinar fiind, îmi povestea adesea despre animalele de la fermă, în special despre cai. Povestea care mă liniștea, mă bucura și mă ajuta să adorm în nopțile fără somn era despre un mânz adevărat, maro cu șosete albe.
DANA POPA - RISK MANAGER
Ruj
Abia am așteptat să îmi dea voie mama să port ruj. Pe ascuns îi probam rujurile (și rochiile! și cerceii! și pantofii cu toc!) în oglindă încă de când aveam 8-10 ani, dar să am primul ruj care să fie doar al meu (și nu împrumutat de la mama sau sora mai mare) a fost un eveniment, pe care îl leg în amintire, oricât ar suna de trivial, de căderea comunismului și de primele mașini cu polonezi-vânzători ambulanți, care aduceau marfă prin primăvara anului '90. Cred că mama i-a întâlnit în drum spre casă și a ales un ruj pentru mine, împreună cu o ojă albă sidefată, care mi s-a părut atât de frumoasă încât să mă determine - cel puțin pentru o vreme - să nu mai îmi rod unghiile.
Dar să revin la ruj. De la rujurile Farmec și cele poloneze am trecut gradual la cele turcești, care se lăfăiau cu ostentație în seturi colorate, grupate în cutii de carton lunguiețe pe lângă casele de marcat ale buticurilor cu marfă de bazar. Iar cine a trăit anii '90 nu poate să nu își amintească găselnița absolută, rujul care era verde neon în tub și devenea roz fucsia pe buze. La vremea aia nici nu conta dacă îți stă bine culoarea fucsia, contai doar dacă ai încercat acel ruj.
Prin facultate am început să înțeleg că nu orice ruj stă bine oricui (erau vremurile în care ne îmbrăcam și ne machiam copiind personajele din Beverly Hills 91210, Melrose Place, apoi Friends și SATC), și îmi amintesc cum rujul de culoare maro și-a pus amprenta sinistră pe anii ăia, făcându-și loc în bagajul cu grijă selecționat și cântărit cu care am plecat la master în Anglia. Masterul mi-a prilejuit dubla întâlnire cu rujurile de marcă din supermarketurile engleze (Boots!) și cu conștientizarea faptului ca sunt o studentă săracă din Est, iar dacă îmi doresc cu atâta ardoare rujul în nuanța Dash of Spice de la Rimmel, chiar la preț redus, trebuie să renunț la altceva de pe lista de cumpărături (de obicei, la ceva hrănitor și sănătos).
Tot cam pe vremea studiilor de master, m-am întâlnit prima oară cu privirea mirată a fetelor din anturajul meu "cum arată rujul tău?!?". Se pare că nu știu să țin rujul în mână cum trebuie, și nici nu mă rujez în același fel ca majoritatea celorlalte femei. Modul meu de a mă ruja încă ridică sprâncenele prietenelor sau necunoscutelor cu care împart oglinzile, iar forma tuburilor mele de ruj a deschis discuții aprinse "cum e posibil așa ceva?" O prietenă a dus mai departe investigația, până la a concluziona"așa ruj am mai văzut doar la (...), și cred că rujurile voastre au așa formă pentru că sunteți amândouă stângace".
Uitasem să spun, sunt stângace, în multe feluri, și asta e o parte din identitatea mea cu care mă mândresc - irațional - foarte mult. Iar rujul aplicat în grabă dimineața cu mâna stângă (deja cu o rutină de zeci de ani în spate), e o altă parte din identitatea mea: în funcție de zi, rujul meu poate fi "war paint", o arma albă (mai degrabă roșie, sau roz, sau coral) care îmi dă extra putere să fac față încă unei confruntări cu lumea de dincolo de pereții casei mele; în alte zile, e doar o formă de obediență față de așteptările lumii. Dar, indiferent de mersul zilelor și de culoarea aleasă, tuburile mele de ruj au o curbură cârnă unică, care mă face să le știu ale mele, alături de mine (în poșetă, în buzunar, în sertarul de la birou), la bine și la rău.
[i] Expoziție interactivă de fotografie și obiect - Crina Prida, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, spațiul Cellarium (Strada Memorandumului nr. 23, Cluj-Napoca). Vernisaj: 19 iunie 2024.