Aparatul de fotografiat nu e doar un instrument, ci modul meu de a spune mulțumesc celor pe care îi fotografiez, pentru puterea lor, pentru simplitatea lor și pentru felul în care, prin existența și munca lor, păstrează viu un mod de a fi.
Pe mulți dintre oamenii pe care îi veți întâlni în fotografiile de mai jos i-am cunoscut lucrând. La câmp, în grădinile lor sau cu animalele. Munceau, ascunzându-și vârsta sau durerile. "Doamne, cât am muncit eu la viața mea... Numai Dumnezeu știe cum de mai sunt în picioare acum." Este o frază pe care am auzit-o sub diferite forme foarte des. Erau, cum ziceau ei, obișnuiți cu munca. "Dacă nu te înveți cu munca de mic, nu ai cum să reziști." Am întâlnit la coasă oameni de 90 de ani. Și Doamne, cum lucrau! "Îți place grădina mea? Pe mine aici mă prinde răsăritul și de aici văd și apusul", mi-a spus femeia în roșu pe care o veți vedea citind Biblia. "Nu, nu vreau să mă opresc, pentru că mă doare tare un picior și dacă mă opresc nu mă mai pot ridica", mi-a zis o femeie la fân acum două săptămâni. "Noi nu o putem opri. I-am spus de sute de ori să nu mai facă treabă, dar mereu o găsim făcând câte ceva", mi-a zis fiica unei doamne de 90 de ani.
Am fost mereu surprins de rezistența și de puterea acestor oameni. Într-adevăr, nu știu mulți oameni de vârsta mea care ar putea munci cu aceeași putere. Și știu că această dorință de muncă este ceea ce îi ține în viață. Nu ar putea continua, dacă nu ar munci... Munca e pentru ei nu doar o necesitate, ci și un fel de rădăcină. Îi leagă de pământ, de loc, de amintiri. Prin ea se simt încă parte dintr-o lume care se schimbă prea repede.
Și când te gândești că fotografiile de mai jos au fost realizate în mai puțin de o secundă... O secundă! Ce poate spune o secundă despre aceste vieți? Ea surprinde doar chipuri, priviri și gesturi. Și totuși, pozele reușesc să adune urmele unor existențe trăite cu bucurii și încercări. În acel fragment de timp rămâne prinsă nu doar imaginea vizibilă, ci și ceva nevăzut: tăcerea, răbdarea, curajul, frumusețea simplă a celor pe care în acele momente i-am simțit foarte aproape.
Toți oamenii pe care îi veți întâlni aici mi-au împărtășit un pic din propria lor poveste. Puțin din cele bune și mai mult din cele grele. Pe fețele tuturor se vedea atât lumina momentelor frumoase, cât și durerea greutăților. Am încercat să surprind această balanță prin clar-obscur: lumina ca semn al bucuriilor, umbra ca martor al încercărilor și al trecerii timpului. Clar-obscurul, ca metodă fotografică, mă ajută să pun în valoare aceste contraste și să le așez într-o imagine simplă, dar, sper eu, cu sens.
Pentru mine, fotografia nu e doar un mod de a păstra chipuri, ci și, cum ziceam, o formă de recunoaștere. E felul meu de a spune "vă văd" și "vă respect" acestor oameni. Odată cu timpul, casele și grădinile lor se vor schimba, dar imaginea lor rămâne ca mărturie. Într-o lume în care totul se consumă repede, ei sunt dovada că demnitatea și forța se construiesc încet, prin răbdare și prin muncă.
Priviți aceste portrete ca pe o invitație la a observa detaliile: ridurile care vorbesc despre ani, ochii plini de viață și lumina care, chiar și atunci când e timidă, reușește să se facă simțită. Și, dincolo de ele, îmi doresc să cred că veți simți și voi liniștea unui timp care curge altfel, un timp în care fiecare zi se trăiește cu rost.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
