Război sau pace. Dilema existențială a lumii noastre
Episodul 6: Cîte șanse are o încetare a focului să devină o pace permanentă?
Episodul 6: Cîte șanse are o încetare a focului să devină o pace permanentă?
Suntem în 2026. AI spune că lumea, conform predicțiilor din secolul XX, ar trebui să se preocupe doar de roboți, de spațiu și de extinderea vieții umane. Omenirea a supraviețuit unui virus nou, s-a creat tehnologie pentru vaccine anti cancer, oamenii bogați deja au navete spațiale, și cu toate acestea ne-am întors la dilema fundamentală a secolelor mai vechi: dacă problemele pot fi rezolvate sau nu fără violență. După războiul de la frontiera de Est a Europei dintre Rusia și Ucraina (sprijinită pe față de Occident), un conflict extins în Orientul Mijlociu opune Occidentul Iranului. Două fronturi, așadar, într-un conflict deja mondial, care implică trei continente.
Cum am ajuns aici și ce putem (și dacă) alege din aceste opțiuni fundamentale, pacea sau războiul? E tema cărții Război sau pace (Polirom, 2026) în care am adunat experiențele Alinei Mungiu-Pippidi de pe frontiera de Est începând cu anul 1989, laolaltă cu multe profeții publicate, între timp îndeplinite, și un instrument de analiză pentru a identifica drumul înainte, prin pace sau război. Cartea, care conține momente istorice și investigații diferite (ca jurnalist sau analist pentru ONU, Banca Mondială, Consiliul Europei, etc) răspunde multor întrebări pe care le punem sau ar trebui să nu le punem în aceste zile, în care viitorul națiunilor noastre est europene arată mult mai mult ca Israelul și mai puțin ca Elveția pe zi ce trece. Veți găsi aici răspunsul la o întrebare pe săptămână, pornind de la actualitatea fiecărei săptămâni și cadrul general al cărții. Și o fotografie.
Bio scurt: În tinerețe scriitor și dramaturg premiat în România, Alina Mungiu-Pippidi este profesor titular de politici publice comparate la Roma (universitatea LUISS Guido Carli) și membru al comisiei ONU CEPA. E totodată cel mai citat internațional politolog de origine română, conform Google Scholar.
Lumea respiră ușurată că s-a ajuns la un acord de încetare a focului în Iran. Cert, pentru noi asta înseamnă șanse mai mici să ne așteptăm să apară vreo rachetă iraniană la orizont; guvernele europene, mai ales cele care luptă cu deficitul bugetar, ca al nostru, respiră ușurate că nu trebuie să mai subvenționeze prețul carburanților, lumea din Golf - localnici și turiști - se poate întoarce la viața ei frumoasă și inconștientă de pe marginea prăpastiei, și așa mai departe. Marți am trecut prin Otopeni după un weekend lung la București și am văzut că e ceva neobișnuit; se aștepta începerea războiului total după ultimatumul lui Trump. Pe aeroport, din două click-uri am înțeles - la Otopeni era o activitate frenetică în jurul cisternelor americane care alimentează avioanele de atac în zbor. Ce ciudat, credeam că autorizația e doar pentru Kogălniceanu, la Constanța, dar războiul are logistica lui; combustibilul pentru Constanța o veni de la Otopeni. Fapt e că în jurul aeroportului vedeai cu ochiul liber, marți 7 aprilie 2026, că România e parte din războiul cu Iranul, așa cum suntem și parte din războiul cu Ucraina, oricît nu ne-ar plăcea să recunoaștem.
Pe lîngă încetarea focului, în condiții care urmează să fie negociate, vedem și ce e rău. Golful nu poate fi apărat eficient de americani, nici strîmtoarea Ormuz și nici statele aliate, nici măcar bazele americane; regimul mulahilor nu a căzut, execută în fiecare zi disidenți. Pe scurt, am făcut praf Iranul, dar puterea sa riscă să devină instituționalizată după acest acord; am arătat că nu îi putem elimina (măcar să reușească israelienii cu Hezbollah, oamenii lor din Liban), ne-au arătat cum pot da lumea peste cap și că trebuie să negociem cu ei. Sunt șanse mici să obținem ce s-a obținut în Venezuela, adică măcar să se dea drumul din închisori arestaților pe motive politice.
Deci poate nu e bine ca acest acord să devină o pace permanentă care ar întări regimul iranian. Numai că lumea nu mai putea plăti costul continuării conflictului. Nici ei nu cred că ne vom opri din subminarea regimului lor prin alte mijloace, nici noi. În condițiile astea, ce se va întîmpla peste șase luni, după ce americanii reușesc să își adapteze industria la producția de drone? În Al Doilea Război Mondial, soarta războiului s-a decis cînd producția americană de tancuri a depășit-o pe cea germană și sovieticii au început să primească masiv tancuri din SUA. Nu mă îndoiesc că americanii vor recupera în zone unde erau în urmă, ca dronele și interceptoarele de drone, dar de data asta există, în locul Germaniei, Rusia și China, care pot și ele ajuta Iranul, iar capacitatea de producție a celei din urmă e gigantică; mai ales dacă se orientează spre război, nu mai e clar cine are superioritatea.
Cercetarea academică arată că între 1950 și 2004, 62% dintre încetările focului au fost menținute, comparativ cu 68% în cazul acordurilor formale de pace. În Orientul Mijlociu, rata de eșec este peste 50%. În cazul conflictului ruso-ucrainean, istoria arată o fragilitate a armistițiilor, cu numeroase încălcări raportate între 2014 și 2025, inclusiv în timpul tentativelor de mediere din 2025.
Care e argumentul meu în volumul Război și pace, pe baza experienței de după 1991? Acordurile care s-au menținut au creat probleme permanente, precum Transnistria. Dacă așa se încheie și războiul ruso-ucrainean actual, pacea va fi la fel de inutilă precum războiul (cu marele avantaj că nu mai moare nimeni). Trebuie să îl convingem pe președintele Trump că e în interesul regiunii, al Europei și al lui să găsim o rezolvare permanentă cu Rusia, una în care să înglobăm toate conflictele, ne trebuie un cadru de definire a viitoarei frontiere Rusia-Europa, nu doar o frontieră unde cad zarurile acum. Pacea de după al doilea război mondial nu a fost justă, ne-a lăsat în comunism, ne-a luat nouă Basarabia, Finlandei Karelia, etc. Dar a ținut. Armata Roșie s-a retras de bunăvoie, fără să piardă vreun război, întâi din Viena (care a fost inițial împărțită precum Berlinul), pe urmă din România (pe timpul lui Hrușciov) pe urmă din Europa centrală. Finlanda a supraviețuit și a devenit o țară extraordinar de performantă, în topul fericirii globale a ONU. Mai multe, în Război sau pace, inclusiv de ce această abordare e singura cu potențialul de a aduce o pace care să dureze măcar decenii, precum cea precedentă.