Muab îşi imaginase de atâtea ori scena încât acum
nu-i venea să creadă că se întâmplă. Se gândea că probabil nu visează pentru
că-l doare prea tare fundu' de la zgâlţâiturile scândurii. Se uita speriat cum cu fiecare zgâlţâitură el şi Abraia se apropiau din ce în ce mai tare de margine, adică de prăpastie. Abraia îl ţinea tăcută de mână şi privea liniştită în zare, către vârful înzăpezit al muntelui. Cum poate fi pe vârf zăpadă când acolo bate soarele cel mai tare?, se gândea Muab, dar nu i se părea cel mai bun moment să întrebe. Era prea fericit.
Nu-i venea să creadă că îl luase Abraia de mână, fusese atât de firesc şi de spontan, încât palma lui Muab începuse să transpire foarte tare şi acum nu se mai putea gândi decât cum să facă să nu îi mai transpire mâna ca
să-i poată ţine mâna ei fără să se mai gândească tot timpul la a lui. Dar cu cât se gândea mai mult cu atât transpira mai tare.
Începu să se joace cu degetele ca să se mai aerisească puţin, dar cum ea nu se mişca, se opri încurcat. Dacă se enervează
şi-mi dă drumu'? Şi mai avem aşa puţin timp. Da' oare
ce-o să se întâmple când ajungem la margine? O să mă lase să cad, probabil, şi o să zboare, doar e vrăjitoare. Şi dacă totuşi mă iubeşte şi vrea să facem călătoria asta împreună, cea mai necunoscută dintre călătorii? Ce poetic mă exprim în momente din astea... Da'
n-ar fi cam dur să aflu în felu' ăsta? Şi cum să mă iubească aşa deodată? Dacă mă iubea
m-ar fi aşteptat jos în pădure, nu
m-ar fi luat cu ea... Şi de ce nu spune nimic, de ce stă aşa liniştită? Nu părea genu'. Poate e un test, vrea să facem meditaţie în momente de criză. Dacă nu
mi-e frică acum
n-o să-mi mai fie niciodată. Poate dacă stau liniştit o să arăt că sunt puternic, chiar dacă sunt verde, şi o să scap. Oricum noi verzii la asta suntem buni, nu? La meditaţie. Cu cine vorbesc? Probabil înnebunesc. În fond de ce mă agit, chiar dacă mor acum, şi singur, tot mor mai fericit decât o să fiu vreodată. Şi dacă totuşi e vrăjitoare, cum zicea mama, şi
mi-a luat minţile? O
să-mi pară poate rău mai târziu că
m-am lăsat aşa uşor dus, la moarte. Poate ar trebui să lupt, să fug. Da de ce? Şi de'ar fi aşa mai bine mă bucur de moment, mai e oricum foarte puţin timp. Da cum să mă bucur când îmi transpiră mâna în halu' ăsta?
Lângă ei doi tineri vorbeau
într-o limbă necunoscută, un fel de chineză, şi se pupau. Muab ar fi vrut
s-o pupe şi el pe Abraia, da' nu se putea clinti. De ce sunt fraier, în fond oricum în curând o să cad, nu
s-ar putea supăra pe un muribund, nu? Şi dacă asta aşteaptă şi ea? Nu, nu, ar fi aiurea, nu zice nimic, nu se mişcă, parcă nici nu respiră. Şi mie îmi transpiră mâna
într-un hal... Dacă se fereşte o să mă simt groaznic tocmai acuma la sfârşit, mai bine stau liniştit. Să mă uit mai bine la vârf, să respir, să încerc să meditez, da cum să meditez... poate ar trebui să nu mă mai gândesc atâta la mine, să mă elimin, oricum în curând o să mor, e bine să mă obişnuiesc, şi să încerc să mă gândesc acum doar la ea... sau mai bine să număr până la 100, sau 10?
De jos, de sub scândură, se auzeau voci agitate: "Nu te speria frate, suntem aici, suntem cu tine frate." "Suntem sub tine frate, te prindem noi, suntem sub tine" "Suntem cu tine, frate.", "Suntem sub tine, frate"... apoi, un cântec: "
Macuna hatata, macuna hatata, Viaţa e de-a gata, Să ne bucurăm, Cât mai apucăm..." Muab nu se putea concentra să mediteze în hărmălaia asta, mai ales că cei doi tineri veniseră aproape peste ei şi se pupau de zor, nu păreau deloc deranjaţi de faptul că se îndreaptă spre prăpastie. Ce plescăit enervant, se gândea Muab, pupatul ăstora nu e decât un plescăit enervant. Şi Abraia parcă nici nu mai e ea, aşa mică, aşa aproape, aşa tăcută, şi parcă şi ei îi transpiră mâna şi de ce nu zice nimic? Şi mai e aşa puţin timp. Nu pot să stau aşa, mai bine mă uit la ea, mai bine îi spun ceva dacă tot mai e aşa puţin. Şi Muab se întoarse brusc.
Ţinea în mână o clanţă de geam, iar în fereastra a cărei clanţă o ţinea se vedeau două chipuri care când se apropie, când se depărtează, ca şi cum
s-ar pupa, sau ca şi cum ar interpreta un şlagăr. O melodie de dragoste cu ceva coregrafie mai complicată. Erau chiar el şi Abraia cei doi tineri din geam, aceeaşi cu cei doi care plescăiau lângă ei mai devreme. Având această
mini-revelaţie, Muab se uită speriat de jur împrejur. În afară de el şi fereastra spartă nu mai era nimeni pe scândură. Şi se apropia din ce în ce mai mult de margine. Nu mai era timp. Tânărul din geam sărise în sus şi părea să ţipe: "De ce nu zici nimic? Şi de ce dispari aşa? Ştiu că ai fost aici, uite cum
mi-a transpirat mâna". Muab îşi simţea mâna îngheţată pe clanţă. Apucă să mai spună "ic" când trecu de marginea scândurii, apoi se făcu întuneric şi linişte.
Muab încercă să dea din picioare, să vadă dacă şi le mai poate mişca şi simţi o durere ascuţită în şale. Deschise ochii. Era gol, stătea pe o gresie cu pătrăţele
alb-bej în mijlocul unei încăperi mari, pielea îi ardea, se simţea umflat. Prin pleoapa dreaptă mai puţin umflată desluşi un cap roşu pe un trunchi care îi vorbea cu o voce gravă. Dar nu putea fi foarte sigur că aşa era, având şi ochii şi urechile umflate vedea totul roşu şi auzea totul grav. Auzi mai desluşit o altă voce de undeva de aproape: "A vorbit Înălţimea sa, Maestrul absolut, Împăratul Roşu." Vocea gravă continuă: "Nu e nevoie să te ridici, ştiu că nu te poţi mişca,
te-am pus pe gresie să te mai răcoreşti. Vei fi aşa până termini Tratamentul,
n-o să fie uşor, dar la sfârşit vei fi un om nou." "A vorbit Luminăţia Sa, Maestrul General, Împăratul Roşu". "A, era să şi uit, Felicitări! Ai trecut Testul Scândurii. Îi eşti pe plac Zeului. Vei primi un rol îndată ce vei fi mai bine. Odihnă plăcută." "A vorbit Măria sa, Maestrul universal, Împăratul Roşu." Muab fu cărat afară pe o targă rece de fier. Cum nu vedea prea bine, îşi imagină că era scos pe o platoşă, de cavaleri în armuri, căci aici la curte totul trebuie să fie ca în poveştile pe care le auzise de mic.
Era atât de fericit că scăpase cu viaţă şi putea rămân la curte, încât mirosul din primele săptămâni aproape
nu-l observă. Făcea un tratament pentru piele, de patru ori pe zi frecţii cu bălegar. Locuia
într-un grajd, acolo era răcoare şi putea umbla uns cu bălegar fără să deranjeze pe nimeni. La început frecţiile i le făceau slujitorii, apoi, când se mai întremă, şi le făcea singur şi când veneau să ţesale caii le mai cerea o mână de ajutor:
"Freacă-mă şi pe mine frate aici că nu ajung", sau
"Scarpină-mă puţin aici, mai sus, mai sus, aşa, mulţumesc frate".
Încet-încet, dialogurile lor deveniră mai lungi, şi cum Muab era o fire deschisă, se împrieteni repede cu slujitorii. Aceştia erau oameni simpli,
nu-i deranja să le vorbească cu "frate", chiar îl respectau: "Dumneavoastră, conaşule, aţi primit cel mai bun bălegar. Nu
ne-a fost dat vreodată să vedem vreun străin picat aici de pe scândură şi tratat de la început cu bălegar regal, însuşi bălegarul calului Înălţimii sale, Împăratul Roşu." Şi aşa,
dintr-una într-alta, Muab află mai multe despre Împărăţia Roşie şi obiceiurile ei.
Foto 1: Jim 
