Despre druMMăreţii
Vroiam să scriu despre cum m-am lăsat de fumat pe Transfăgărăşan, ca să-mi reîntâlnesc istoria renegată. Detaliile ţi le cârpeşti singur.
Înainte să plec cu barca pe Rin, am asudat băutura şi semnificaţia unei nunţi. Dimineaţa m-a găsit cu aburii încă stupefiant de treji...
Înainte să plec pe Insulă, ştiam că trebuie să merg cu inginerii la tură, chiar în săptămâna de recuperare insulară. Am asudat fumuri interzise, am inhalat picături intensive, plus semnificaţia unei mişcări budiste. Dimineaţa m-a găsit cu roţile la cap. Aveam de pedalat pe un munte invadat de conaţionali.
Am plecat totuşi, asudând în continuare, căldură, trafic, dimineţi generice de duminici. La biserică?
Am pornit-o totuşi, nu foarte convinsă de sensurile ascunse în cadrul de aluminiu. Căldură, trafic, fum în nasul plin de muci asudaţi. Dimineţi generate de dorinţe nepătrunse. La templul cu mir şi tămâie sau către Plastic Jesus recoltat?
La Bâlea Lac, căutam aer. Am găsit doar îngânatul adventist al moşului cu şubă. Porumb fiert, vitamine cu Ging Seng-efect dublu, caju. Chestii de digerat.
Lângă drumul celebru de peste munţi, burduşit cu fumuri şamanice, aplecată peste cadrul zburător, sau exact peste toată Ţara Românească şi istoria ei dezorientată, mă uitam la umbra mea care băga căderea şi curgerea. Cât de rău îmi era de la vitaminele alea care îmi forţa ambiţia. Nu mă gândeam la sinele eliberat. Mă gândeam la coborârea cu cască şi fără frâne. Îmi propun o ofertă specială. Aş băga o ţigară.
Ea, ţigara. Este de fapt un gest contemporan cu tine, un produs extrem de comun, o senzaţie de dependenţă, o trăire de apartenenţă. Ajunge în toate cotloanele corpurilor principale. Da, este chiar el, fumul şamanic din buzunarul oricui. Gâfâiam. M-am decis să mă las.
A existat un moment de suspans, timp în care am avut timp să văd o privire din afară.
A existat un moment de suspans, timp în care am avut intuiţia să găsesc un pachet plin ochi cu ţigări englezeşti-indiene. Arunc şi eu aceeaşi privire. Îmi pun voinţa în borcan (ăla subteran). Îl iau.
Negăsind altă soluţie, ea fiind prea serioasă în sistemul ei, iar mie fiindu-mi deosebit de rău în microcosmosul meu, am început să râd...
Negăsind altă soluţie de spălat dependenţe temporale, ea, dependenţa fiind prea serioasă în conceptul ei, iar mie fiindu-mi deosebit de rău cu gustul de lac stătut în gură, am început să râd nervos...
Ea, s-a cumpănit câteva secunde.... neînţelegându-mi icnetele, mi-o fi bine, mi-o fi dementă, pendula lalalala la fel de suav între propriul râs sau propriul rol în societate, sistem, istorie, metafizică.
Ea, dependenţa, ea ţigara, a rămas intactă în paradoxul coexistenţei paranormale. Neînţelegându-mi propriul pedalat la dealul subliminal, pendulul ticăia excitat. Rolul tău este să nu bagi tutun în vena lacomă. Total ametafizică această senzaţie legată de cum mi-am petrecut ultimele momente la ţigară şi cafea.
Ca un fel de scuză, m-am prosternat în faţa gelului care ajunge în toate locurile greu accesibile şi am poticnit: "ştiţi, mie mi-e foarte rău"...
Ca un fel de scuză, sau refugiu, mi-am amintit de "Jurnalul Fericirii" al lui Steinhardt, la ale cărui sensuri nu voi avea acces niciodată. Ce nu ştii, nu poţi demistifica. Mi-am dat seama că am trecut momentul crucial. Dau pachetul la ţiganii de Franţia care veneau cu noi pe Săgeata personală. M-am scăpat de ispită şi păcat. Plastic Jesus was here.
Am smuls un zâmbet satisfăcut şi câţiva paşi chinuiţi de spasme musculare, pe lângă bicicleta în suspans. Ea plecase către plămânii shukari, eu plecasem către un om special, deţinut politic şi profesor de mate. Mi-am mai molfăit puţin egoul. Până am dat de vinul alb din Sibiul cu Crama. Râsul golit de sens.
... ăia nici măcar n-aveau cidru...
... aveau seminţe şi ciuperci...
