Se făcea că eram înapoi, într-un loc în care n-am fost niciodată. Mierea se vărsa încă şi acum dintr-un borcan prea râvnit de-un copil. Îngerii erau trei înlănţuiţi pe cer. Pe prispă se cânta. Încă nu existam. Nici eu nici tu. Preotul şi preoteasa din poze sunt vii. La fel şi copiii lor. La fel şi Dumnezeu. Mă-ntorc acolo. Atâta ştiu. Ar trebui să-mi jur că nu voi uita niciodată.
După o săptămână de pregătiri spirituale post-oraşe magice, yoga şi mâncăruri organice, a picat şi Michael (în ebraică nu în franceză, "cel care este ca Dumnezeu") lângă Manuela ("Dumnezeu e cu noi"). Fără blasfemie.
Cât de puţine ştiu despre ei. Să-ţi mântui o lume doar de miere şi îngeri poate fi periculoasă utopie uneori. Mă simt câteodată om-lipsă... visez la eternitatea aceea. Nu-i ashram, nu-i biserică, nu-i fluviu. "Doamne-ajută" era vorba lor. Şi Pace. Erau cinci fraţi în lumea părinţilor lor, lăsându-ne nouă, nepoţii, rămăşiţe de crez. Îi ştiu din sepia, dintre zimţii albumelor de familie, din mine.
plângere
Omul ăsta era teribil de înalt şi îmbrăcat complet în negru. Eu eram teribil de flexibilă după atâta trezit la ore cuminţi, de program sănătos şi mişcare calculată. În plus, îmi era o poftă teribilă de sucul proaspăt de portocale care se găsea în stare pură chiar la intrarea în ashram. El părea teribil de miop, în schimb. Ciudată arătare, îmi trecuse prin gândurile asanice. Şi ce făcea oare cu acel creion pe care-l urmărea cu ochii minţii? Până când m-a luat în franceză. Mă uit nedumerită la irisul de un albastru intens. Îi descopăr dinţii de copil şi zâmbetul de adolescent, în aura scheletică. Arăt că nu pricep zâmbind. Mă confundase cu cineva cunoscut. Sub influenţa întâmplărilor din zilele trecute, îi răspund că: "Here everybody resembles somebody." Şi atât. A plus, a plus. Până când dăm din nou unii de alţii, într-o formulă mai echilibrată. El mai era cu un spaniol, noi eram două gagici înspre micul dejun de la capătul universului yoga şi ashramului Beatles. Nu mergeam în aceeaşi direcţie atunci. Am hotărât să încercăm un puja-jam session de didgeridoo. Aşa a şi fost. Tu, în schimb, ai rămas ancorată în afara vibraţiei mele negative de excludere din terenul minat cu nevoia de tăcere. S-a făcut că am ajuns într-o formulă redusă într-un spaţiu misterios cu fumuri, lună plină, japoneze care lucrau lemnul şi indieni cu care făceam de mâncare. Atunci am început să desenez "Le Hazard". M-am întors târziu înapoi la ashram-hostel, dar cuminte. Am strigat şi mi s-a deschis. Te lăsasem afară şi dormeai pe hol. Cheia era la mine.
Cum aş putea redeschide uşa? Cu ce cheie?
Oameni neştiuţi de faimă, au trăit şi au murit în copilăria lor. Nu i-am crezut niciodată "maturi"... îngropaţi sub mizeria lumii. Înalţi în mintea mea cât viaţa, cât frumuseţea, cât adevărul. Unul dintre ei, cel care lega mâţelor clopoţei de coadă, deja nu mai era. Celălalt purta palton de nemuritor, privea în tăcere aristocratică telenovele, soţia lui era din Bucovina. O soră era cea mai în vârstă... albă de când o ştiu şi blândă. A doua era frumoasă, cochetă, ne dădea bani şi nuci şi Crăciun în palme. A treia e bunica mea... în lumea ei se varsă încă mierea. Ce-nseamnă Maria?
A doua zi plecam noi două către alte tărâmuri mai budiste. Rămăsesem cu o promisiune: o şedinţă tămăduitoare. Că a fost sau nu pe bune pocnitura din spate care să spună da puterii telepatiilor, este neesenţial acum. Ea s-a confirmat mai târziu, după vreo trei săptămâni, când am dat eu peste omul cu tehnicile japoneze. Din pură întâmplare.
Nu m-am întâlnit întâmplător cu nici unul. Pur şi simplu m-au născut. Mi-au dat un leac pentru lume. Mi-au spus să cred în testamentul străbunicului: familie şi pace şi bună înţelegere... spre ce tărâmuri mă-ndrept eu acuma, cu tot ce se-ntâmplă haos în jurul meu? Cât mai trăieşte în mine din ei? Cât neg şi cât ar trebui să duc mai departe? Parcă nu exista murdărie în sufletul lor. Poate nu m-am ivit la întâmplare. În România.
Nu în Franţa, nu în România, nu în India. În Amsterdam. Am înţeles. Mare este puterea hazardului căci în haos stă forţa coincidenţei.
Au murit toţi. Ultima - acum. Am rămas aer.
Aveam două zile de priceput cultura unui oraş paranormal prin prisma unei întâlniri cu factor de improbabilitate ridicat. Căutam un sens de moment, în înfundătura pneumoniei care crescuse cu frig şi fum, ca o ciupercă magică peste creierul tot mai transcedental. Era bine să plece. Nu făceam faţă tensiunii de a arăta fericire. Dar pentru că unele conexiuni se stabilesc doar pentru a afla că: "The vales do not sing because they have an answer. They sing because they have a song". Şi cu acest gând Zen, lăsat pe pereţii casei din Alpi şi pe desenul de lemn, m-am întors la ceea ce s-a numit perioada de după Monetier.
În lumea mea simplă cu miere îngeri fără demoni. N-o să mă mai întâlnesc cu ei. Azi noapte am visat asemănare şi sens în imagini nemaiamintite. Cât timp am ca să pricep?
E cumva cultură? Să m-aştept la paranormal? I-aş putea găsi în Amsterdam? În India? În paginile Enciclopediei ştiinţei benevole? Or fi unici? Oi fi eu? Să iau avionul? Să-mi dau link la existenţa lor? Să mă iubesc mai mult? Mai egal? Să beau libertate sau să-mi caut în continuare îngerii în paharul cu miere?
Acum împart tensiunea sălii de aşteptare. Şi nici măcar nu ştiu dacă voi lua tren, avion sau merg pe jos.
