13.04.2009
În timp ce unii încă se luptă cu comunismul în Moldova, alţii se luptă cu ei înşişi prin ţări exotice pentru a-şi regăsi în mod elegant şi galant liniştea spirituală. Unii nu au nevoie de acorduri politice pentru a fi aduşi cu totul în momentul prezent. Unii au nevoie să facă incursiuni în partea întunecată pentru a-şi da seama de ce pierd fiind prinşi în propriile disonanţe sentimentale. Cel mai mistic este însă când primeşti şi bani în avans pentru a efectua respectiva călătorie iniţiatică. Mereu m-am gândit cum ar fi decurs expediţia noastră faimoasă cu banii din partea unui sponsor. Ne-am mai fi bătut noi atunci minţile neiluminate pentru a căuta cheap accommodation şi bilete de tren care vin după 18 ore? Fără prese de bani, de timp, de indicii. Ne-am fi pierdut timp de un an prin lume. Ne-am fi regăsit după. În aceeaşi Piaţă 700, în aceleaşi clădiri cu multe sisteme, platforme şi calculatoare. Nu există opţiuni. E doar o compilaţie de posibilităţi probabile. De unde ideea cu banii de plimbare? De la un best-seller american. De fapt, de la o scriitoare care vorbeşte şi pe google@talks dacă o căutaţi la Elisabeth Gilbert Eat Pray Love. Ce-i drept, se spune să nu judeci o carte după coperta sa. Totuşi, iată un mega kitsch. Iar când am aflat că trebuie să vorbesc din nou despre experienţa mea indiană în cadrul lansării oficiale a acestei cărţi, m-am gândit cu puţină groază la ideea de clişeu. Ce să mai spun în plus despre India? Lumea a început să mă asocieze cu ţara asta. Vreau sa ies de sub influenţa ei! Oameni buni, ăsta e un concept. Oriunde mergi, te cari pe tine şi, şi, şi... nu există reţete universale. Am înţeles că pe femeia asta care încerca să-şi lingă rănile călătorind au început să o întrebe oamenii cu nevoie de direcţie în viaţă cum să ajungă la ashramul X, la pizzeria Z şi la vraciul Y. Ea le-a spus cumva că "people, you've missed the point!". Nu există reţetă universală. Nu trebuie să mergi pe urmele cuiva pentru a găsi ceva în viaţa asta. Nu există guidelines to freedom aşa cum nu există prescripţii pentru fericiri absolute. Sărind de aici la Maratonul de la Paris unde au participat 35.000 de maratonişti, văd o poză cu puhoiul de alergători din toată lumea. Arată ca o invazie extraterestră. Toţi diferiţi, toţi egali. Parcă am fi într-o campanie publicitară intergalactică (şi aşa, în ultima vreme nu mai văd sensul ficţiunii decât extra-planetare. De acolo totul se vede mult mai relaxat şi din cauză că nu se mai vede nimic.) De la competiţie la ambiţia de a sta nemişcată pentru meditaţie a new-yorkezei Elisabeth, luptând cu ţânţarii nu prin luptă ci prin nemişcare (în stil Gandhi). Satisfacţia de după. Aceeaşi satisfacţie de maratonist. Ţi-ai depăşit limitele, ţi-ai doborât recordurile, ai certitudinea controlului. Eşti puternic pentru câteva ore. Ştii că nimic nu-ţi poate lua siguranţa de sine. Urmând acest gând trecător, revin cu ochii pe cărţile pline de înţelepciuni budiste pe care le împart publicului maratonist. Nu scap de interogări materiale. "Pot să împrumut cartea asta?". Eu, analizând chiorâş titlul cărţii: "Buddhism, the path to simplicity", stau o clipă pe gânduri. Nu pot spune nici da, nici nu. Cartea e posesia mea. Nu cunoşteam persoana. Obiecte, posesii. That's not very Buddhist. Ce să fac? Îmi plac lucrurile frumoase. Mă încarcă. Scuze, scuze... Cărţile sunt făcute pentru a fi date mai departe, mai ţii minte? Ca într-un maraton cu ştafete. Mi-e greu să mă despart de cartea asta deşi ştiu că nu am să o mai recitesc vreodată. Cedez. Halal budism! Dar nu despre asta era vorba. Atunci despre ce era? Maria?

Treceam pe unul dintre bulevardele oraşului meu. N-am dat, evident, peste o casă cu curte, eventual cu o mâţă galbenă pe unul dintre caturi, cu rufe atârnate la soare, cu o plăcuţă pusă "la mişto", de parcă n-ar fi românesc destul, spunând plăcuţa, deci, că acolo stă "Ionescu".

Pe una dintre laturile acestui larg şi singur bulevard trona o firmă mustind clar şi sigur orientarea lux-eleganţă-exclusiv... THE BUDDHIST localul se numea. da.

Intru în frizeria IGIENA, de lângă... circa 5 paşi distanţă. circa 5 milenii depărtare.

Le spun doamnelor tinere-cumvreţi-neliniştite (ca proprietarul posibil al casei de pe strada Părăluţelor), să mă tundă cu numărul 1. Una dintre ele îşi cocoaţă mai abitir ochelarii pe nas, fardul se încreţeşte puţin, "sunteţi sigură?". Răspund cu o-nclinare - către serialul de 10000000000 de episoade, către budismul rămas de izbelişte undeva, între minciuna noastră şi liniştea lui linişte, către mâţa care-şi întindea oasele într-un timp nepreţuit destul.

Părul îmi cădea în poala cu prosop. Cădea şi tencuiala de pe casele mahalalelor. Una dintre ele, sigur nu era de vânzare. Uşa era deschisă, lalelele şi ele se deschideau roşu încet închis.

Ionesco nu se mai joacă în română.

De la o vreme simţeam cuvintele cum creşteau veacuri în mine.

Tramvaiul ieşea din pasaj şi ajungea în zona cu oameni suprapuşi la nesfârşit. Pe uşa mea nu scrie nimic. Ionesco stă la Paris, îşi schimbă căsuţa de scrisori şi n-are sigur nici o mâţă galbenă. Poate stă şi el vizavi de budism.

Sigur... cu tot ce înseamnă vizavi: distanţă, instanţe, stanţe, tanţe, ţâţe, mâţe, aţe.

despre asta era vorba

surprinzător

0 comentarii

Publicitate

Sus