În prima zi de individualism autist, cu şi mai schizofrenicele căşti îndesate în simţul realităţii, în aeroport. În calm. În spaţiul interior.
Mergeam pe culoare, căutând legătura corectă. Descumpăniţi, cu harta în mână, încercam să dezlegăm ecuaţia din care lipsea un termen, cel mai important pentru reîntoarcerea la normalitate - job, străzi cunoscute, atitudini, noi.
Mergeam teleghidată de anunţuri de zboruri anulate, porţi modificate, alunecări supervizate. Fără hartă, îmi urmez sihăstria disimulată. Cel mai important subiect de astăzi, întoarcerea la raţiune. Oameni aşteptând următorul moment, mâini aşteptând următoarea mişcare. Nimic nou sub soare.
Metroul de continuare lipsea cu desăvârşire.
Un autobuz de ţară, un mail printat cu grijă dar citit în grabă, şi gara din Bergamo, înspre Elveţia cea italiană. Încerc să nu schimb nici un cuvânt. Totuşi, în parcul italian: "Have fire?". Negru din Nigeria, cu ochelari de soare de vânzare. "No smoke anymore." Dar am foc. Schimb de zâmbete. Mult noroc în viaţă. Citesc cărţi despre turul lumii cu bicicleta. Pierd staţia.
Căutam cu privirea pe cineva. O negresă frumoasă apare în calea noastră şi ne linişteşte cu limba aceea descompusă de funcţionalitate - trei pe franceză, două pe engleză. "Vă arăt eu cum să faceţi, urmaţi-mă".
Spaniola şi italiana nu mă ajută decât să ajung în gara din Milano. Incorrect. Astupată de lume, îmi aştept graniţa elveţiană în sala de aşteptare cu porumbei. Zzzzzgomot. Suspensie. ZZZZ. SSSS... Adorm la soare în trenul dezafectat. Lipsa de graniţe mă scuteşte de sentimentul că am ajuns undeva. Cu trei ore mai târziu.
Staţia este plină de lume.
Staţia era plină de fraze în trei limbi. Keep it simple.
Înţelegem de la femeia neagră că trebuie să luăm încă o dată acelaşi metrou şi să mergem încă mai departe; abia după aceea ne aşteaptă conexiunea.
Era clar. Ciudat, însă, nu era decât faptul că stăteam toţi trei pe celălalt peron.
Înţelegeam că nu e loc de căutat senzaţii. Îmi pun năframa în cap şi mă bucur de plante. Ne închidem în capsulă. Mergem numai cu picioare.
Ei sunt toţi undeva foarte departe.
Descumpănirea depăşeşte pragul logicii şi al experienţei noastre, treptat acumulate de rutina-metrou a ultimelor zile.
La metrou m-aş fi pierdut de tot. Ştii că n-am nici o treabă cu hărţile. Mintea mea nu mai face faţă logicii spaţiale. Ştiu doar reperele simbolice. După ele mă ghidez ca după soartă.
Cu harta între mâini lipsite de apărare, cu ochii pe direcţiile evident inversate, o chemăm din nou în preajma noastră pe femeia de legătură. Ne vorbeşte convins şi convingător, explicându-ne greşeala noastră, desenând cercuri în aer, în noi, în continuarea şirului neîntrerupt de zile în care ea lua metroul pe această direcţie, parcurgând acelaşi număr de staţii, imposibil altul, imposibil labirintic.
În lipsă de labirint, mereu cu ghid, în continuă stare de refacere, îmi caut logica personală prin casele ordonate, cărările aranjate, semnele curăţate, stâncile pudrate. Vremea lor trece fără bucle întortocheate. Aş urla pentru o dezorientare.
Mă uit lung la celălalt peron, ca un naufragiat care-şi vede scăparea-insulă, dar alege să înoate, surprinzător pentru poveştile ulterioare, mai departe... spre înec. Ceasul arăta deja întârziere. Job, străzi cunoscute, trasee matinale, ceaiuri... erau pe cale să dispară uşor, ca într-o ceaţă acoperind urmele unui prieten întâlnit o singură dată în viaţă, care te aşteptase la cafeneaua de lângă, care plecase în cele din urmă, lăsase paşaportul în mâinile unui taximetrist fără să plătească şi se depărta încet, fără altă dorinţă.
Ne suim în metrou şi, cu sufletul la gură, aştept numele. Numele următoarei staţii.
Aşteptarea următoarei staţii pare să ne fie starea de normalitate. Cu un ochi pe o frază şi cu un altul pe afişaj, ne aşteptăm următoarea strigare. Numele este foarte important. Mai ales când te-ai pierdut într-o cafenea post-universitară.
Când uşile se deschid se întâmplă miracolul. Călăuza-nălucă aruncă două dezolări instantanee şi se pierde repede-repede undeva pe scări în sus, sus de tot, de unde să se uite poate la noi cum alergam ca nebunii, sărind aparatele şi obstacolele, în încercarea disperată de a prinde celălalt metrou, real pe drumul bun, spre autobuz, spre zbor. Dans le décor.
Când ai o uşă deschisă, te uiţi mereu în spate. Să laşi un decor pentru un altul... Fiecare an îl aşteaptă pe celălalt. În salturi. Nu mortale.
Pe prieten l-am prins de o aripă. Ne-am coborât unul în ochii celuilalt şi ne-am zâmbit realitatea poveştilor.
Pe prietenă am lăsat-o într-un muson retoric. Eu am intrat într-o lungă sală de aşteptare. Realitatea scoate alergătorul din tine.
