07.06.2009
RFI România, mai 2009
"Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti"... iată un proverb care există, cred, aproape în toate limbile şi culturile. De unde şi derivatele sale, de exemplu: "spune-mi ce mănânci (sau cum mănânci) ca să-ţi spun cine eşti". Pe această temă s-a scris de altfel şi o carte apărută acum câţiva ani în Franţa, în care autorul încearcă să configureze categorii umane în funcţie de raportul oamenilor cu proteinele, glucidele şi lipidele... Dar cel mai formidabil derivat al proverbului evocat iniţial ar fi "spune-mi cum eşti înmormântat ca să-ţi spun cine eşti". Autorul acestei ipoteze de lucru este o ziaristă, Ariane Chemin, care datorită meseriei sale a fost trimisă în mai multe rânduri să asiste la înmormântări mai mult sau mai puţin oficiale... Şi la un moment dat s-a gândit să scrie o carte, căreia i-a pus titlul Flori şi coroane.

Apărută la editura Stock, cartea este o subtilă şi incisivă radiografie a comportamentelor noastre funerare şi a unei întregi epoci de fapt... Pentru că înmormântările sunt importante, ele sunt, în orice caz, relevante. Cum este organizată o înmormântare (în stil clasic sau modern), cu ce participanţi, cu câţi participanţi, dacă mortul are parte de vreme bună sau de vreme proastă la înmormântare, iată doar câteva dintre numeroasele detalii care... contează când e vorba de trimis pe cineva pe ultimul drum. Aşa cum există nunţi reuşite sau ratate, petreceri şi serate reuşite sau ratate, aşa există şi înmormântări reuşite sau ratate, observă Ariane Chemin.

În cartea ei ea analizează, radiografiază, povesteşte şase înmormântări. Tot atâtea disecţii sociale şi psihologice aş spune, pentru că morţii, adică personajele sale principale, sunt oameni foarte diferiţi: unul este Georges Marchais, fost patron al Partidului Comunist Francez timp de decenii întregi, altul este un mare scriitor "sulfuros" (ca să adopt un termen francez), este vorba de Alain Robbe-Grillet, altul este un erou al eliberării Parisului, Maurice Kriegel-Valrimont... Pe listă mai figurează însă şi un mafiot corsican, şi un celebru scenarist, şi un anonim înmormântat în cimitirul săracilor.

Nu voi prezenta toate aceste radiografii în această scurtă cronică, dar nu mă pot abţine să nu mă opresc puţin asupra înmormântării lui Georges Marchais. Omul a fost înmormântat într-o zi ploioasă a anului 1997 şi în spatele sicriului său s-au adunat atunci zece mii de persoane. Comisia pentru funerarii a Partidului a orchestrat evenimentul după toate regulile solemnităţii proletare marxist-leniniste, dar şi cu o notă de "modernism" pentru că răposatului i s-a cântat şi puţin jazz înainte de a fi coborât în groapa de veci. Ce i-a făcut însă, pe cei zece mii de oameni, să vină la înmormântarea unui om reprezentând dogmatismul însuşi, rigiditatea ideologică însăşi, se întreabă Ariane Chemin. Îl plângeau oare, aceşti zece mii de îndoliaţi, pe cel care condusese cu o mână de fier partidul comunist francez, sau moartea unei utopii, a utopiei comuniste? Greu de spus. Sigur este însă că îngropându-l pe Georges Marchais, militanţii şi simpatizanţii comunişti îngropau un vis epuizat, destrămat, compromis... comunismul.

Dacă această înmormântare i-a trezit autoarei, Ariane Chemin, mai degrabă stupefacţie, ea a fost revoltată la înmormântarea lui Maurice Kriegel-Valrimont. În curtea de onoare a Domului Invalizilor, unde a avut loc ceremonia, abia dacă se aflau 20 de persoane... Eroul celebrat până şi în manualele şcolare n-a avut parte nici de discurs prezidenţial, nici de participare ministerială, nici de prezenţa deputaţilor... Cu drapelul Franţei aşezat peste sicriu, defunctul s-a dus spre locul de veci într-o singurătate desăvârşită. Iar cei care plângeau, spune Ariane Chemin, nu se ştie dacă o făceau de durere sau de furie.

Nici la moartea scriitorului Alain Robbe-Grillet nu a fost multă lume, deşi odată cu el dispăreau cinci decenii de literatură, mai scrie Ariane Chemin. Înmormântarea lui este însă una... neterminată, pentru că după incinerarea scriitorului, cenuşa sa a fost preluată de soţia defunctului şi pusă într-un ceainic... Nimic mai poetic, aş spune, pentru un scriitor, decât să termine într-un ceainic aşezat la rândul său pe un şemineu - un gest care are de altfel semnificaţia unui mesaj ireverenţios adresat morţii.

Flori şi coroane este o carte rară, o carte plină de învăţăminte. Modul în care societatea îşi celebrează morţii spune mult despre obsesiile ei, vanităţile ei, superficialitatea şi fricile ei, laşităţile şi iluziile ei. Există înmormântări mondene şi înmormântări interlope, înmormântări preţioase şi înmormântări kitsch, înmormântări sobre şi altele vesele... Moartea completează de fapt viaţa şi deseori, pentru a înţelege rolul avut de un om în societate, biografia sa ar trebui începută mai degrabă cu înmormântarea decât cu naşterea.

0 comentarii

Publicitate

Sus